Intrarea Maicii Domnului in Biserica este praznuita pe 21 noiembrie. Aceasta sarbatoare este cunoscuta in popor sub denumirea de Vovidenia sau Ovedenia.

Parintii Maicii Domnului sunt Sfintii Ioachim si Ana. Lipsiti de copii, dar cu credinta in Dumnezeu, L-au rugat pe Dumnezeu sa le daruiasca cinstea de a fi parinti, fagaduind ca daca vor avea un copil, il vor duce la templu si il vor inchina Lui. Un inger le vesteste ca vor avea o fata pe care o vor numi Maria. Sfintii Ioachim si Ana nu au uitat de promisiunea facuta lui Dumnezeu si la trei ani de la nasterea Maicii Domnului au dus-o pe fiica lor la templu.

Aici a fost intampinata de marele preot Zaharia, tatal Sfantului Ioan Botezatorul, care a dus-o in cea mai sfanta incapere din acest loc, in Sfanta Sfintelor, unde a stat pana la varsta de 15 ani. A fost condusa in acel loc sfant, pentru ca ea insasi avea sa devina "Sfanta Sfintelor" lui Dumnezeu, salas a lui Dumnezeu-Cuvantul. Din ea, Cel Necuprins, Cel Vesnic, avea sa ia trup, sa Se faca cuprins in pantecele ei.

Desi sunt persoane care sustin ca lucrul acesta era cu neputinta, totusi Biserica, in cantarile ei afirma: "Ceea ce s-a hranit in Sfanta Sfintelor, celei imbracate cu credinta si cu intelepciune si cu neintinata feciorie, mai marele Gavriil i-a adus din ceruri inchinaciune".

Informatii despre acest eveniment din viata Maicii Domnului avem in "Evanghelia dupa Iacov" sau "Protoevanghelia", o scriere apocrifa din secolul al II-lea.

Precizam ca dintre sarbatorile inchinate Maicii Domnului, numai "Bunavestire" are la baza un eveniment istoric consemnat in Sfanta Scriptura (Luca I, 26-38). Despre celelalte sarbatori, evangheliile canonice nu ne dau marturii, informatiile provenind din Sfanta Traditie si din evangheliile necanonice (apocrife).

Parintele profesor Ene Braniste afirma ca aceasta sarbatoare a luat nastere in secolul VI. "Pe 20 noiembrie 543, Justinian a zidit la Ierusalim, langa ruinele templului, o biserica inchinata Sfintei Fecioare, care, spre deosebire de una mai veche, a fost numita biserica Sfanta Maria "cea noua". Conform obiceiului, a doua zi dupa sfintire, adica pe 21 noiembrie, a inceput sa fie serbat hramul (patronul) bisericii, adica insasi Sfanta Fecioara, serbarea fiind consacrata aducerii ei la templu".

In Apus, sarbatoarea a fost adoptata de papa Grigorie XI-lea, care a cinstit-o pentru prima data in anul 1374, la Avignon.

Incepand cu data de 21 noiembrie, in cadrul slujbei Utreniei, se canta Catavasiile: "Hristos Se naste, slaviti-L!..." Este o sarbatoare care ne pregateste si pe noi sa-L facem pe Hristos sa Se nasca tainic in noi.

Nu este de ajuns sa stim ca Fecioara Maria a fost dusa la Templu si a stat pana la varsta de 15 ani. Important este sa patrundem in intelesul profund al evenimentului istoric si sa descoperim ca prezenta ei in Sfanta Sfintelor, e roditoare: face ca Fiul lui Dumnezeu sa Se nasca din ea. Deci, Hristos Se va naste, va muri si va invia tainic cu tot omul care vietuieste in Biserica.

            Plecand de la Cernavoda spre sud in directia Ostrov, pe drumul care serpuieste printre coline, aproape de cursul Dunarii, ajungi dupa mai multe localitati cu specific pescaresc in comuna Ion Corvin.

Un indicator, la iesirea din sat, te indruma sa mergi mai departe pe un drum lateral pentru a ajunge dupa 3-4 kilometri la Manastirea "Pestera Sfantului Apostol Andrei". La capatul drumului ce trece prin padure se afla manastirea cu cele trei biserici si corpul de chilii, situate intr-un frumos cadru natural.

            Primul loc care se viziteaza in manastire este pestera Sfantului Apostol Andrei, o biserica adevarata sapata in stanca, amplasata la baza unui mic munte impadurit. Pe peretii bisericii din pestera sunt multe icoane ce pot fi admirate la lumina candelelor si a lumanarilor. In locul altarului se afla acum o icoana mare a Sfantului Apostol Andrei la care se inchina toti credinciosii care vin aici la pestera.

            Despre cum a fost descoperita pestera nu se stiu prea multe, deoarece Dobrogea a fost timp de 400 de ani, pana la Razboiul de Independenta din anul 1877, sub stapanire otomana.

             Ceea ce se stie sigur insa, este urmatoarea intamplare petrecuta in anul 1918, an in care un mare avocat din Constanta, pe nume Jean Dinu, in timp ce era in calatorie prin aceasta zona, in urma unui vis care s-a repetat, a descoperit Pestera Sfantului Apostol Andrei intr-o stare deteriorata.

Pestera era inconjurata de padure, copacii ajungeau pana aproape de intrarea in pestera, intrarea era mult mai mica iar inauntru crescusera buruieni, nu locuia nimeni aici in pestera. Dupa ce a curatat pestera a construit un mic corp de chilii.

            Odata cu primele chilii ridicate s-au adunat si primii calugari. Acestia slujeau sfintele slujbe in pestera. Au construit mai apoi turla de deasupra pesterii care la anul 1936, dupa cum spun unele persoane avea 40 de metri si se vedea de la drumul mare. Altii spun ca avea doar 18 metri.

In anul 1943 Episcopul Chesarie Paunescu a sfintit pentru prima data pestera. A venit al doilea razboi mondial si apoi a fost perioada comunista, perioada foarte grea pentru biserica ortodoxa iar comunistii, mai precis rusii, bolsevicii, au distrus totul aici. Pestera a devenit staul pentru oi. Taranii din aceasta zona isi adaposteau aici oile cand era vreme urata.

               Perioada mai senina pentru pestera a venit abia dupa 1990 atunci cand parintele Nicodim Dinca, ctitorul acestei Sfintei Manastiri, monah fiind de la manastirea Sihastria din judetul Neamt, impreuna cu parintele ieromonah Victorin Ghindaoanu, un preot tot de acolo, cu binecuvantarea IPS Lucian au inceput din nou lucrarile de reamenajare a pesterii si construirea sfintei manastiri. Si vedeti si dvs. unde s-a ajuns pana in acest moment.

Pestera are forma unei biserici. In fata a fost altarul pana la hram anul trecut. A fost adusa icoana mare a Sfantului Andrei care a fost plasata in locul catapetesmei. Avem apoi naosul si pronaosul. Totul este in stanca.

           Preotii cultului local, numiti in balada Pestera Sfantului Andrei "sfinti", l-au primit cu dragoste in mijlocul lor pe Sfantul Apostol Andrei, primul ucenic al lui Iisus, care ajunsese pe aceste meleaguri propovaduind cuvantul Evangheliei Mantuitorului. Ei i-au oferit gazduire in grota venerata astazi de crestini.

In actuala biserica din pestera, in pronaos, intr-o nisa, se afla un fel de pat, scobit initial in piatra, despre care traditia spune ca pe el se odihnea apostolul Andrei. Astazi, cei aflati in suferinte vin aici pentru a-si redobandi sanatatea, petrecand cateva zile si nopti pe acest "pat al Sfantului Andrei".

          Ca semn al cinstirii locului pe care a sezut insusi "cel dintai chemat" al Domnului, in decursul anilor, acesta a fost folosit si ca loc de ardere a lumanarilor sau a tamaiei. Cu siguranta, aceasta este "casa" despre care se vorbeste in balada Pestera Sfantului Andrei.

Pestera nu a suferit modificari decat la intrare unde s-a construit acel zid, dupa modelul celui din 1918 iar aici deasupra locului in care ne aflam s-a construit aceasta turla care are doar 4 metri inaltime.

              Prin stradania micii obsti de calugari, pastorite pana acum de trei stareti - Sava, Neofit si Ioachim - si sprijinite de doi inalti ierarhi, IPS Lucian si IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, ca si cu ajutorul substantial al unor crestini evlaviosi, la Pestera Sfantului Andrei au fost ridicate doua biserici.

              Manastirea are acum si o biserica mica situata la cativa zeci de metri de pestera. Construirea ei a inceput in 1994 in luna martie si s-a terminat in luna septembrie 1995, a durat deci un an si jumatate. Tot in 1995, pe data de 1 octombrie a fost sfintita cu hramul Acoperamantul Maicii Domnului. Pictura bisericii mici a fost finalizata in 1999.

             A treia biserica este biserica mare a carei constructie a inceput in 1998, s-a terminat in 2002. Pictura a fost inceputa in 2004.

              In biserica mica se pastreaza o sfanta lacra cu moastele Sfantului Andrei. Este o cruce in forma de X, in fata Sfantului Altar, in partea stanga. In centrul crucii se afla o particica din degetul Sfantului Apostol Andrei, adusa acum doi ani de la Mitropolia Trifiliei din Grecia iar in cele patru laturi ale crucii sunt particele de sfinte moaste ale sfintilor dobrogeni: Zoticos, Attalos, Kamasis si Filippos sfintii martiri de la Niculitel, Epictet preotul si Astion monahul.

              In apropiere se mai gaseste si Izvorul Sfantului Apostol Andrei. Traditia spune ca atunci cand Sfantul Apostol Andrei a ajuns aici, in aceasta zona nu exista apa. Atunci a lovit cu toiagul in stanca si a izvorat apa si se pastreaza Izvorul Sfantului Apostol Andrei ca marturie pana in zilele noastre, nesecand niciodata.

Mii de credinciosi din toate colturile tarii, dar si din afara ei, vin aici pentru a se ruga pe locul unde a trait dumnezeiescul apostol. In acest loc plin de har se savarsesc zilnic cele sapte ceasuri, Sfanta Liturghie, se citesc rugaciuni pentru cei bolnavi si, de asemenea, Molitfele Sfantului Vasile cel Mare.

Sute de acatiste, iconite, cruciulite si alte obiecte religioase sunt depuse de credinciosi in scobiturile din peretii pesterii, semne ale profundei credinte si ale legaturii dintre oameni si Dumnezeu.

Aici, in decursul anilor, s-au savarsit numeroase minuni, vindecari miraculoase, iar puterea sfintitoare a pesterii, calitatea curativa a apelor si slujbele pline de har ale cuviosilor parinti au facut din aceasta zona unul dintre cele mai venerate locuri crestine din tara noastra. La fiecare hram, la Pestera Sfantului Andrei vin zeci de mii de pelerini, ca la un adevarat Bethleem al romanilor.

Sfantul Apostol Andrei era fiul lui Iona pescarul din cetatea Betsaidei de pe malul lacului Ghenizaret. Era fratele Sfantului Apostol Petru si era din aceeasi cetate cu Sfantul Apostol Filip. Sfantul Apostol Andrei a fost mai intai ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul impreuna cu Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan.

Dupa patimile Mantuitorului, dupa Rastignire, dupa Inviere, Inaltare si Pogorarea Sfantului Duh, Sfintii Apostoli au tras la sorti fiecare in ce zona sa propovaduiasca credinta. Astfel Sfantului Apostol Andrei i-au cazut sorti sa propovaduiasca in general in tarile din jurul Marii Negre, aici incluzand si Scythia Minor din acea vreme sau Dobrogea de astazi.

Sfantul Apostol Andrei a ajuns in cetatea Tomisului, cum se numea atunci Constanta de astazi, intre anii 60 si 63. Cetatea fiind foarte aglomerata si am putea spune, intr-o oarecare masura, de frica romanilor care pe atunci ii prigoneau pe crestini, ei deja facandu-si prezenta in Tomis, Sfantul Apostol Andrei impreuna cu doi ucenici pe care i-a ales din cetate si care cunosteau foarte bine zona Dobrogei s-a retras aici la aceasta pestera.

Dupa ce i-a botezat pe primii crestini, pe primii martiri, daca vreti, ai Dobrogei, de aici impreuna cu cei doi ucenici a plecat si a propovaduit credinta in toata Dobrogea, pestera fiind folosita am putea spune noi ca "sediu".

De aici Sfantul Apostol Andrei a plecat spre regiunile Ucrainei si Kievului de astazi. Dar acolo, spre deosebire de poporul dac, a intampinat foarte mari greutati deoarece a intalnit un popor salbatic, mai bine zis triburi care l-au tinut inchis si care l-au batut atat de tare pe Sfantul Apostol incat erau strujite sau erau sfaramate toate madularele trupului. Dar noaptea, venind Mantuitorul si vindecandu-l, scotandu-l din temnita, a doua zi Sfantul Apostol Andrei era din nou sanatos in cetate. Vazand toate acestea, numai asa, acei salbatici au crezut in cuvantul spus de Sfantul Apostol Andrei.

Intorcandu-se din zona Kievului iarasi in Dobrogea si vazand ca aici toate lucrurile sunt bune Sfantul Apostol Andrei a plecat de-aici spre sudul peninsulei balcanice, mai precis a ajuns la Patras, in Grecia unde a fost rastignit pe o cruce in forma de X.

              Postul Craciunului este primul post din anul bisericesc si ultimul din anul civil. Din randuielile bisericesti aflam ca se lasa sec in seara zilei de 14 noiembrie, insa, cand aceasta data cade miercurea, se lasa sec cu o zi mai inainte. Acest post se incheie pe 24 decembrie. Prin durata lui de 40 de zile, ne amintim de postul lui Moise de pe Muntele Sinai, cand acesta astepta sa primeasca cuvintele lui Dumnezeu scrise pe lespezile de piatra ale Tablelor Legii. Astfel, crestinii postind 40 de zile, se invrednicesc sa primeasca pe Cuvantul lui Dumnezeu intrupat si nascut din Fecioara Maria.

            Dupa randuiala din pravile, in timpul Postului Craciunului, miercurea si vinerea nu mancam cu untdelemn si nu bem vin. In aceste doua zile postim pana la ora 3-4 p.m., cand manacam hrana uscata sau legume fierte. Daca se intampla sa cada miercuri si vineri un sfant care sa aiba Doxologie mare, dezlegam numai la untdelemn si la vin si mancam o singura data in zi. Daca s-ar intampla miercuri sau vineri sa cada un sfant care are Priveghere, dezlegam la untdelemn, la vin si la peste. Si daca se va intampla pomenirea sfantului al caruia este hramul Bisericii, miercuri sau vineri, de asemeni mancam peste.

Marti si joi nu mancam peste ci numai untdelemn si vin. Daca se intampla sa cada un sfant marti sau joi, care sa aiba Doxologie mare, atunci mancam peste.

Biserica a randuit ca in fiecare sambata si duminica cuprinse intre 21 noiembrie (Intrarea Maicii Domnului in Biserica) si 20 decembrie (pomenirea Sfantului Ignatie Teoforul), sa avem dezlegare la peste.

In tipicul Sfantului Sava intalnim urmatoarele precizari: "Deci suntem datori in aceste 40 de zile sa pazim in fiecare saptamana, trei zile postindu-le fara untdelemn si vin: luni, miercuri si vineri. Iar daca se va intampla vreun sfant mare in aceste zile intru pomenirea lui dezlegam si facem praznic pentru dragostea sfantului. Adica in ziua a 16-a, a 23-a si a 30-a ale lunii noiembrie. Si in zilele 4, 5, 6, 9, 17 si 20 ale lunii decembrie. Daca aceste zile se vor intampla marti sau joi atunci mancam peste iar daca va fi luni, miercuri sau vineri dezlegam numai la untdelemn si vin, iar peste nu mancam in afara de faptul daca se va intampla sa fie hramul Bisericii. Deci daca se va intampla hramul vreunui sfant dintre acestia in manastire atunci dezlegam la peste si la vin in orice zi ar cadea. Iar unele Tipice de la ziua a 9-a a lunii Decembrie poruncesc sa postim si la peste, sa nu mai facem nici un fel de dezlegari, in afara de sambata si duminica si de va fi hramul vreunui sfant (cand se dezleaga)."

In timpul Postului Nasterii Domnului, incepand cu data de 21 noiembrie, se introduc in cadrul slujbei Utreniei, Catavasiile Nasterii Domnului, care se canta pana in data de 30 decembrie inclusiv. In aceasta perioada a Postului Craciunului, la Ceasuri si Pavecernita nu sunt cantate stihirile si nici troparele, ci toate sunt rostite. Daca ajunul Craciunului cade sambata sau dumnica, slujba Ceasurilor Imparatesti se muta in vinerea dinainte, aceasta zi devenind aliturgica. De asemenea, daca ajunul Craciunului cade in zilele de luni pana vineri se va oficia in aceasta zi Liturghia Santului Vasile cel Mare, urmand ca in ziua praznicului sa se savarseasca Sfanta Liturghie a Sfantului Ioan Gura de Aur. Daca ajunul va fi sambata sau dumnica, in ziua de ajun se va oficia Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in ziua Craciunului - Liturghia Sfantului Vasile cel Mare unita cu Vecernia.

Boboteaza (Iordanul) - 6 ianuarie: la Boboteaza nu se spala rufe, apa sfintita luata acum are puteri miraculoase, ea nu se strica niciodata. La Boboteaza se sfintesc toate apele, iar preotul se duce la o apa unde va arunca crucea. Mai multi barbati se arunca in apa ca sa o aduca inapoi, iar cel care va scoate crucea din apa va avea noroc tot anul.

Iordanitul femeilor: in satele din nordul tarii, pe vremuri, femeile se adunau in grupuri mari acasa la cineva si duceau alimente si bautura. Dupa ce serveau masa, ele cantau si jucau toata noaptea. Dimineata ieseau pe strada si luau pe sus barbatii care apareau intamplator pe drum, ii luau cu forta la rau amenintandu-i cu aruncatul in apa. Tot acum, in unele regiuni, avea loc integrarea tinerelor neveste in comunitatea femeilor casatorite prin udarea cu apa din fantana sau dintr-un rau. In noaptea de Boboteaza, tinerele fete isi viseaza ursitul. Ele isi leaga pe inelar un fir rosu de matase si o bucatica de busuioc; busuioc se pune si sub perna. Fetele care cad pe gheata in ziua de Boboteaza pot fi sigure ca se vor marita in acel an.

Sfantul Ioan Botezatorul - 7 ianuarie: acest obicei, numit "Udatul Ionilor", are loc in Transilvania si Bucovina. In Bucovina, la portile tuturor care poarta acest nume se pune un brad impodobit, iar acesta da o petrecere cu lautari. In Transilvania cei care poarta acest nume sunt purtati cu mare alai prin sat pana la rau unde sunt botezati/ purificati.

Boboteaza

In suita celor 12 sarbatori importante crestine se numara si Boboteaza (Botezul Domnului), tinuta in fiecare an, in ziua a sasea a lunii ianuarie. Sarbatoarea este menita sa reaminteasca cele petrecute la apa Iordanului, inainte ca Iisus sa paseasca in viata publica, la implinirea varstei de aproximativ 30 de ani. Intrucat in aceasta zi Iisus s-a prezentat pentru prima data in lume, sarbatoarea se mai numeste si Epifanie, Teofanie, Aratarea Domnului. Inca din sec. 3, poate si mai inainte, este semnalat inceputul acesteia. Cert este ca in "Constitutiile Apostolice" Boboteaza figura deja printre sarbatorile crestine, alaturi de Craciun si de Pasti.

In Iordan botezandu-Te Tu, Doamne...

Boboteaza mai este cunoscuta si sub numele de Epifanie, Teofanie, Aratarea Domnului, Descoperirea Cuvantului Intrupat

Sarbatorita inca de la inceput in ziua de 6 ianuarie, multa vreme impreuna cu Craciunul (lucru ramas pana astazi in practica Bisericii otodoxe ruse, a Bisericii Armene si a celorlalte biserici necalcedoniene), Boboteaza mai este cunoscuta si sub numele de Epifanie, Teofanie, Aratarea Domnului, Descoperirea Cuvantului Intrupat.

Evenimentul Botezului este descris de catre toti evanghelistii. Matei ne relateaza ca Iisus a venit din Galileea la raul Iordan unde boteza Ioan Botezatorul, cerand sa fie si el botezat. Ioan i-a zis: "Eu am trebuinta sa fiu botezat de tine si tu vii la mine" (Matei 3, 14), iar la raspunsul lui Iisus ca asa se cuvine, a fost botezat in cele din urma de catre Ioan. Boboteaza (Botezul Domnului) este o manifestare a celor trei Persoane ale Treimii: Fiul se boteaza in Iordan de catre Ioan, Spiritul Sfant se coboara asupra lui Iisus in chip de porumbel, iar Tatal din cer Il declara ca fiind Fiul sau.

Boboteaza (6 Ianuarie) si cu Sf. Ioan (7 Ianuarie) aproape ca formeaza una si aceeasi sarbatoare. In ajun, preotul sfinteste casele cu apa care a fost sfintita in dimineata aceea dupa Liturghie. Oamenii tin post negru pana ce vine preotul si beau din aceasta apa sfintita. Preotul este precedat de copii imbracati in camasi albe, sunand din clopotei si deschizand calea preotului, strigand Kira Leisa, adica pronuntarea romaneasca a grecescului Kyrie Eleison (Doamne miluieste). Pe langa Troparul Bobotezei, copii canta colinde speciale care descriu minunea care a avut loc la Iordan (Botezul lui Iisus). In ziua aceasta, in afara de preot, nimeni nu se duce colindand din casa in casa.

In ziua de Boboteaza, dupa liturghie, preotul impreuna cu enoriasii fac o procesiune spre un lac, rau sau vreun izvor, pentru slujba Sfintirii Apelor. Cand Troparul Bobotezei incepe, vanatorii si padurarii satului impusca peste ape ca sa alunge duhurile necurate. Astazi, acest obicei a pastrat doar semnificatia festiva a unui foc de artificii, fiind lipsit de simbolism. Daca este frig, se pregateste o cruce de ghiata, pentru a marca locul slujbei si la sfarsit preotul arunca in apa o cruce de lemn, iar feciorii satului se arunca sa o scoata, chiar daca este ger. Se crede ca in ziua aceasta toate apele pamantului sunt sfintite; de aceea femeile nu spala rufe pentru urmatoarele opt zile pana la sfarsitul praznicului.

Manastirea Frasinei este singura manastire ortodoxa din Romania unde femeile nu au voie sa intre. Manastirea se afla in comuna Muereasca, judetul Valcea. Din localitatea Ramnicu-Valcea se merge pe drumul national 7 (drumul european 61), inspre Sibiu, cale de vreo 10 kilometri, pana in dreptul localitatii Gura Vaii, unde se face stanga, pana in localitatea Muereasca.

In aceasta sfanta manastire, regulamentul Sfantului Calinic, unic in felul lui, de a nu se manca niciodata carne in manastire, de a nu intra niciodata femei si de a se face slujba la miezul noptii pana dimineata, este pastrat cu strictete.

Manastirii Frasinei, denumire primita datorita padurilor de frasini din zona, dateaza din anul 1710, cand doi monahi, anume cuviosii Ilarion si Stefan, s-au retras in aceste locuri singuratice; la inceput, cei doi au locuit intr-o coliba de lemn, avand doar un paraclis, unde se rugau. Dupa anul 1718, cuviosii Ilarion si Stefan se hotarasc sa se stabileasca definitiv aici si sa dea o forma legala schitului pe care il infiintasera. De aceea merg la episcopul Inochentie al Ramnicului si Noului Severin spre a obtine binecuvantarea necesara intemeierii noului schit si aprobarea oficiala pe baza careia sa poata locui in siguranta.

 

Dupa septembrie 1727, episcopul le ofera aprobarea, alaturi de un lot de pamant format in mare parte de padure si pasune. Parintii nevoitori aveau in grija o livada precum si o gradina. Pentru ca acest schit isi incepuse existenta prin sine, fara o contributie din partea cuiva, episcopul Inochentie hotaraste ca el sa ramana autonom in continuare, fara a fi supus vreunei autoritati civile sau bisericesti.

Locuitorii satului din apropiere au incercat sa alunge pe calugari si sa le ia pamantul. Calugarii se adreseaza unor boieri din Ramnicu Valcea (Carstea si Nicolita) care le iau apararea. Acestia au cerut episcopiei sa le vanda lor terenul, pe care sa-l dea schitului printr-un act de donatie. Episcopia a fost de acord si astfel acesti boieri au devenit ctitori ai schitului. Situatia creata prin donatie a pus capat conflictului.

In 1764 boierii Carstea, Damian si Nicolita din Ramnicu Valcea, construiesc o biserica de zid in locul celei de lemn, inzestrand-o cu toate obiectele necesare cultului. Biserica a fost zugravita in acelasi an de Teodor zugravul si ucenicul sau Enache. Biserica va avea hramul "Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul", hram care s-a pastrat pana astazi pentru lacasul care, dupa construirea noii manastiri, va deveni biserica de cimitir.

In noua forma, schitul isi desfasoara viata pasnic, pana in 1780, cand o brigada de voluntari romani, condusa de Preduta Bujoreanu, se retrage aici din calea austriecilor. Mica brigada de voluntari nu a rezistat atacului, Bujoreanu fiind executat dupa ocuparea schitului. Austriecii au luat tot ceea ce era de valoare, dar nu au distrus biserica de curand infiintata. In aceasta situatie de jaf si teroare, monahii parasesc pentru prima data schitul care va ramane pustiu pana la 1845, cand un calugar de la Manastirea Cernica, cuviosul Acachie, il va repune in vechile randuieli de viata monahala in care a fost pana atunci. Se crede ca Acachie a fost fratele Sfantului Calinic.

Ca si primii intemeietori, cuviosul Acachie a cautat sa aiba o aprobare oficiala din partea autoritatilor bisericesti si o recunoastere din partea vreunui ctitor al schitului. El se adreseaza boierului Gheorghe, nepotul lui Nicolita, unul dintre cei trei ctitori, care primeste cu multa bucurie cererea monahului Acachie. In anul 1845, cuviosul Acachie este ales staret. Tot atunci, schitul de la Frasinei este restabilit in dreptul de proprietate pe care il dobandise in 1785. Dupa instalarea monahului Acachie la Frasinei incepe restaurarea cladirilor si a chiliilor. Tot in aceasta perioada pridvorul bisericii se inchide cu caramida si se picteaza.

In anul 1857, in urma unei vizite pastorala, Sfantul Calinic viziteaza Schitul Frasinei, unde doreste sa dezvolta intreaga asezare; dorinta implinita in anul 1859 cand au inceput lucrarile de construire a noului locas. Lucrarile s-au desfasurat destul de greu, avand in vedere ca atunci nu exista nici o cale de acces la manastire. Constructia s-a realizat dupa planurile Sfantului Calinic si cu concursul mesterului Costache, arhitectul sau. 

Pentru pictura bisericii Sfantul Calinic intentiona sa angajeze pe renumitul pictor Gheorghe Tattarascu, pe care il aprecia mult si cu care era prieten. Acesta, neputand raspunde solicitarii deoarece era prins de alte lucrari, recomanda calduros pe Misu Pop din Brasov, un alt mare pictor. Misu Pop vine la Manastirea Frasinei in vara anului 1860 si, lucrand temeinic, termina pictura bisericii in primavara anului 1863. Pictura bisericii Manastirii Frasinei este realista, in stil academic. Predomina culoarea albastru. Dupa ce se fac ultimele finisari, Sfantul Calinic hotaraste sfintirea noului lacas la 12 mai 1863, urmand ca biserica sa aiba hramul Adormirea Maicii Domnului.

Dupa sfintirea noului asezamant urmeaza si organizarea lui administrativa. Sfantul Calinic dorea ca in noua ctitorie de la Frasinei sa fie introdusa pravila aspra care se practica in manastirile din Muntele Athos. In acest scop aduce din Athos pe fostul sau ucenic, Policarp Nisipeanu, care vine insotit de doi ucenici, Silvestru si Lavrentie, primul hirotonit preot in Sfantul Munte, iar al doilea, diacon. Slujbele de noapte incepute prin Policarp si ucenicii sai nu vor mai fi abandonate vreodata. Tot ca urmare a traditiei atonite, Sfantul Calinic opreste intrarea femeilor in manastire, asezand in acest scop in anul 1867 o piatra de legamant la circa doi kilometri de manastire, unde astazi este o biserica si dependinte pentru cazarea femeilor.

Pe piatra de legamant sunt gravate in litere chirilice atat binecuvantari pentru cele care vor pastra acest legamant, cat si blesteme pentru cele ce-l vor incalca. Continutul scrierii de pe piatra de legamant: "Acest sfant locas s-a cladit din temelie spre a fi chinovie de parinti monahi si fiindca din partea femeiasca putea sa aduca vreun scandal monahilor vietuitori acolo, de aceea sub grea legatura s-a oprit de la acest loc sa mai treaca inainte, sub nici un chip, parte femeiasca. Iar cele ce vor indrazni a trece sa fie sub blestem si toate nenorocirile sa vie asupra lor, precum: saracia, garbavia si tot felul de pedepse, si iarasi celor ce vor pazi aceasta hotarare sa aiba blagoslovenia lui Dumnezeu si a smereniei noastre si sa vina asupra lor tot fericitul bine. Calinic, episcopul Ramnicului Noului Severin, 17 ian. 1867."

Ca urmare a legii din 13 decembrie 1863, cand este votata secularizarea averilor manastiresti, Ministerul Finantelor a ordonat ca atelajele si vitele Manastirii Frasinei sa fie randuite la licitatie. Pentru ca licitatia sa nu aiba loc, Sfantul Calinic intervine printr-o scrisoare la Ministrul cultelor N. Cretulescu. A doua dispozitie conforma cu legea secularizarii se referea la arendarea vetrei manastirii. Sfantul Calinic este determinat a doua oara sa intervina printr-o scrisoare catre N. Cretulescu. Odata cu aceasta scrisoare, Sfantul Calinic trimite prin N. Cretulescu o scrisoare cu un continut asemanator si domnitorului A.I. Cuza. Ministrul cultelor, care avea o deosebita stima fata de Sfantul Calinic, intervine la Cuza potrivit cererii sfantului, inmanandu-i si scrisoarea amintita. Domnitorul se arata binevoitor si dispune exceptarea de la secularizare a Manastirii Frasinei. Manastirea Frasinei ramane singura manastire nesecularizata din tara.

Biserica Manastirii Frasinei este construita in forma de cruce, cu o singura turla centrala sprijinita pe patru arcade ogivale. Pastreaza impartirea clasica cu pridvor, pronaos, naos si altar, avand drept arhitect pe mesterul Costache. Pridvorul este deschis, sprijinit pe patru stalpi din piatra si lipit de biserica in stil brancovenesc, avand o forma simpla, pustniceasca. Pronaosul este unit cu naosul, delimitarea fiind facuta numai de arcul absidei care incepe si formeaza in continuare naosul. Naosul este larg, deasupra aflandu-se turla, sprijinita de cei patru pandantivi. Altarul este situat in absida centrala, avand un proscomidiar si un diaconicon. Actualmente Biserica veche a schitului Frasinei se afla in perfecta stare, ea servind drept biserica de cimitir. Nu se oficiaza in ea decat la 24 iunie cand se face hramul bisericii.

Biserica cea veche se afla la o distanta de doua sute de metri de noua manastire, ctitorita de Sfantul Ierarh Calinic. In interior, biserica veche pastreaza o pictura foarte frumoasa, in stil bizantin. Retin atentia scenele Buna Vestire si Schimbarea la Fata, care scot in evidenta preocuparea de capetenie a calugarilor pentru rugaciune si viata contemplativa si o vadita influenta isihasta.

Voi incerca in cele ce urmeaza sa expun o serie de probleme ale raspindirii crestinismului, apoi ale formelor sale de organizare pe care le-a putut adopta pe teritoriul Romaniei, asa cum ele se prezinta astazi in lumina noilor cercetari istorice, arheologice si epigrafice.

Din capul locului as vrea sa precizez ca la romani crestinismul este foarte vechi: potrivit unei traditii transmise de istoricul eclesiastic Eusebiu, in partile noastre, in Scythia Minor (Dobrogea) a predicat chiar Sf. Apostol Andrei. In al doilea rind, as dori sa subliniez ca cercetarea orginilor crestinismului la romani a constituit o preocupare constanta a istoricilor nostri laici si eclesiastici, deoarece ea s-a facut in strinsa legatura cu demonstrarea continuitatii noastre etnice pe pamintul pe care ne gasim azi.

La noi, dovedirea continuitatii neintrerupte a populatiei autohtone in perioada migratiei popoarelor a devenit o problema cardinala si o datorie nationala, deoarece istoricii maghiari, slavofili sau germani din fostul Imperiu hasburgic au sustinut ca teritoriul Romaniei a fost golit de autohtoni, ca s-a produs un gol (vacum), iar acest "vacum" etnic a fost umplut cu slavi, huni, avari si alte neamuri, iar mai tirziu cu unguri si germani. Prin aceasta teorie tendentioasa se cauta justificarea din punct de vedere a ocuparii unor mari parti din teritoriul Romaniei de catre slavi, maghiari si germani¹. Crestinismul a devenit astfel si un argument in favoarea continuitatii etnice, deoarece el apare de la un moment ca o caracteristica a lumii si civilizatiei greco-romane si, in acest sens, si a populatiei daco-romane, care a primit de timpuriu aceasta civilizatie. Orice urma crestina de pe teritoriul tarii noastre poate fi atribuita astfel, in primul rind, populatiei autohtone, nu migratorilor, caci acestia s-au crestinat mai greu si mai tirziu.

In al treilea rind, as vrea sa accentuez ca raspindirea crestinismului in Romania si mentinerea lui de-a lungul vremii s-a facut in strinsa conexiune cu Imperiul bizantin. Bizantul a ramas, dupa retragerea autoritatii si armatei romane din Dacia la sfirsitul secolului III (anul 275), singura forta politica din Orient care s-a putut impune in fata migratorilor. Considerindu-se de jure mostenitorul fostului Imperiu roman, el s-a interesat de regiunile de la Dunarea de Jos care aveau, de altfel, si o mare importanta strategica pentru soarta provinciilor din Peninsula Balcanica si chiar a capitalei insasi. Strapungerea frontierei dunarene insemna patrunderea in interiorul imperiului a valului popoarelor migratoare si periclitarea vietii pasnice a locuitorilor. In plus, Patriarhul de Constantinopol se simtea responsabil pentru grija sufleteasca a locuitorilor de aici si de aceea a fost activ in raspindirea crestinismului la Dunarea de Jos.

Iata citeva coordonate ale crestinismului in Romania in primele sapte veacuri, de care trebuie sa se tina seama in orice prezentare.

Am afirmat mai sus ca crestinismul la romani este foarte vechi. Noi spunem ca ne-am nascut crestini, fara a preciza data exacta a crestinarii noastre. Barbarii si alte popoare europene, care n-au trait in granitele Imperiului roman, s-au crestinat mai tirziu. La unele dintre ele este cunoscut si momentul crestinarii lor: anul, luna si chiar ziua. Romanii nu-si pot preciza acest moment. La intrebarea: cind a fost facut cunoscut crestinismul pe pamintul tarii noastre, s-au dat raspunsuri variate. Unii invatati socot ca Sf. Apostol Andrei a fost primul misionar in partile noastre. Baza acestei sustineri o constituie informatia pe care ne-o da istoricul Eusebiu de Cezareea in Historia ecclesiastica, III, 1. El ne spune textual: "Cind Sfintii Apostoli si ucenici si Mintuitorului nostru s-au raspindit peste intreg pamintul, lui Toma, dupa spusele Traditiei, i-a cazut sorti tara partilor, lui Andrei, Scitia, lui Ioan Asia, unde si-a petrecut viata pina ce a venit la Efes"².

Scitia mentionata in textul citat ar fi Scythia Minor, adica Dobrogea de azi³. Alti invatati neaga valoarea documentara a acestui text, pe motiv ca Eusebiu s-ar fi inspirat dintr-o "traditie" ("paradosis") care nu mai este confirmata de nici un autor antic. In afara de aceasta, alti scriitori bisericesti din secolele IV-V ca Sf. Grigorie de Nazianz, Theodoret de Cyr, Hieronymus, Paulin de Nola si altii, situeaza aria misionara a Sfintului Andrei nu in Scythia, ci pe pamint elenic⁴. Opinia cea mai raspindita printre teologii si istoricii romani este ca traditia dupa care Sf. Apostol Andrei ar fi predicat in partile noastre, sprijinita de Hipolit Romanul⁵ si de Doctrina siriaca a Apostolilor (care vorbeste de Gothia)⁶, nu pierde din credibilitatea prin aceea ca alti scriitori patristici atribuie aceluiasi apostol, ca arie misionara, largi zone din Peninsula balcanica. Poate ca aria sa misionara a fost mai intinsa. Oricum insa, in Dobrogea exista pina astazi o puternica traditie populara, potrivit careia Sf. Apostol Andrei a fost primul predicator al credintei crestine in aceste locuri. De numele lui sunt legate si numeroase toponime (pesteri si alte locuri).

O alta stire despre rapindirea timpurie a crestinismului la romani ne este data de Tertulian (Adv. jud., 7). In ultimii ani ai secolului II sau inceputul celui urmator acesta scrie ca sarmatii, dacii si scitii - deci populatiile care au trait pe teritoriul Romaniei - trebuie considerate printre popoarele care primisera crestinismul la fel ca galii, britanii si alte natiuni ("Et Gallarum diversae nationes et Brittanorum inaccesa Romanis loca, Christo vero subdita, et Sarmatarum et Dacorum et Germanorum et Scytharum et abditarum multarum gentium et provinciarum et insularum multarum nobis ignotarum et quae enumerare minus possumus").

Fata de aceasta informatie, invatatii au manifestat rezerva, deoarece ei socotesc ca afirmatiile lui Tertulian au un caracter apologetic si, drept urmare, cuprind exagerari. Un argument in favoarea acelei rezerve l-ar constitui un pasaj din Comentariul la Evanghelia lui Matei al lui Origen care, in primele decenii ale secolului III - deci cam in aceeasi vreme cu Tertulian - enumera printre popoarele care nu primisera cuvintul Evangheliei pe daci, sarmati si sciti, adica pe aceleasi mentionate de Tertulian ca fiind deja crestine⁷. Informatiile date de Tertulian si de Origen s-ar anula astfel una pe alta. Este insa sigur ca si cele afirmate de Origen au un pronuntat caracter apologetic, caci autorul alexandrin voia sa raspunda paganului Porphyrios, care negase valoarea cuvintelor Mintuitorului din Evanghelia lui Matei 24, 14: "Si se va vesti aceasta Evanghelie a Imparatiei peste tot pamintul, spre marturie neamurilor, si atunci va fi sfirsitul". Dupa parerea lui Porphyrios, acest termen de evanghelizare se implinise, ceea ce insemna ca va trebui sa vina si sfirsitul lumii, dar acesta nu se produsese. Profetia Mintuitorului ar fi fost, deci, mincinoasa, la care Origen a tinut sa raspunda.

Un alt moment in procesul de crestinare al populatiei de pe teritoriul de azi al Romaniei il reprezinta mijlocul secolului III. Atunci par sa fi venit crestini la nordul Dunarii, adusi ca prizonieri de gotii care au atacat provinciile de la sudul Dunarii in jurul anilor 250-253. Ne referim la incursiunile gotilor condusi de regele Cniva, in Moesia Inferior, Thracia si Illyricum, cu care ocazie sunt pradate multe orase si sate si se iau numerosi prizonieri, intre care si crestini. Cu ocazia acestor incursiuni are loc marea lupta de la Abrittus (Razgrad in Bulgaria), soldata cu infringerea armatei romane si moartea pe cimpul de lupta a imparatului Decius si a fiului sau Herennius Etruscus. Unii invatati considera ca versurile 809-820 din Carmen Apologeticum⁸ ale poetului Commodian se refera la acest eveniment. Commodian spune ca gotii au luat multi prizonieri printre care si crestini, iar acestia au desfasurat activitatea misionara printre barbari. Dupa unele opinii, Commodian ar fi trait in a doua jumatate a secolului III, fiind aftfel contemporan cu evenimentele relatate.

Rolul prizonierilor crestini in convertirea gotilor si a populatiei in mijlocul careia acestia au salasluit, este sublianiat cu si mai multa tarie de istoricul eclesiastic Filostorgius, care a trait intre anii 368-425 si a scris o Istorie eclesiastica, pastrata, din pacate, numai in excerptele din secolul IX ale patriarhului Fotie. Filostorgius - care era arian - ne spune ca pe vremea imparatilor Valerian (253-260) si a fiului sau Gallienus (253-268), gotii de la Dunare "au trecut in teritoriul romanilor si au pustiit, prin incursiunile lor, o buna parte a teritoriului Europei. Apoi, trecind in Asia, au navalit in Galia si Capadocia, au luat multi prizonieri, printre altii si clerici, si s-au intors acasa cu multa prada. Aceasti prizonieri si oameni cucernici, traind impreuna cu barbarii, au convertit la adevarata credinta pe multi dintre ei si i-au convins sa imbratiseze religia crestina in locul credintei pagane. Din numarul acestor prizonieri au facut parte si stramosii lui Ulfila, capadocieni de neam, nascuti in apropiere de orasul Parnassus, "intr-un sat numit Sadagolthina"⁹.

Evenimentul s-ar fi petrecut prin anul 257 (dupa altii 253 sau 264)¹⁰ si ar reprezenta astfel momentul cel mai timpuri al patrunderii crestinismului la nordul Dunarii, asupra caruia exista o stire literara precisa.

Din textele la care ne-am referit mai sus, reiese ca prizonierii crestini au fost activi in lumea barbara si ca el au jucat un rol important in raspindirea cuvintului Evangheliei; in al doilea rind, ca Ulfila, care si-a desfasurat activitatea sa misionara in cursul secolului IV in Gothia adica in regiunile controlate din punct de vedere politic si militar de goti, dar locuite si de autohtoni - care cuprindeau la data respectiva Moldova de sud si Muntenia de nord-est - isi are originea in acesti prizonieri. Contributia prizonierilor romani la culturizarea barbarilor, adica la procesul indelungat de acomodare a acestora la valorile materiale si spirituale ale civilizatiei greco-romane, a fost mare, daca ne gindim ca numarul captivilor era de mii, zeci de mii sau chiar sute de mii de oameni. In procesul romanizarii si al crestinarii, acestiaau avut un rol important.

Dar, pentru a admite existenta timpurie a crestinilor in teritoriile de la nordul Dunarii nu este necesar sa o conditionam de prezenta, aici a gotilor. Carpii, un trib din familia geto-dacilor, au reprezentat, pentu o buna parte a secolului III, o forta mai mare decit ce a gotilor, cum ne spune Petru Patricius¹¹. Singuri, sau in unire cu alte neamuri, ei au atacat provinciile impreriului (in 238, 242, 248, 295-297) si au luat multi prizonieri, intre care puteau fi si crestini¹².

Acestea ar fi principalele surse literare care vorbesc de patrunderea crestinismului pe teritoriul Romaniei in primele trei secole. Cum s-a vazut, nu toate ne prezinta stiri care pot fi privite ca sigure. Totusi, macar unele dintre acestea contin informatii demne de incredere. De astfel, teritoriul Romaniei nu putea ramine la o parte de marele curent religios care s-a raspindit atit de repede in mai toata lumea greaca si romana, inca din primele secole. Se stie ca in Scythia Minor (Dobrogea) existau numeroase orase si sate cu populatie greaca si apoi romana, care intretineau legaturi comerciale si culturale cu Orientul si Grecia metropolitana. Restul teritoriului Romaniei, cunoscut sub numele de Dacia, avea legaturi strinse cu lumea greco-romana inca din secolul I d.Hr., iar de la inceputul secolului II devine provincie romana, cu toate caracteristicile modului de viata roman. Militari, oameni de afaceri, negustori, tehnicieni din Orientul grecesc sau din alte parti - unde crestinismul devenise mai bine cunoscut - vin si se aseaza in Dobrogea si Dacia raspindind aceasta religie. Au fost descoperite numeroase inscriptii, piese sculpturale de cult si alte obiecte de uz casnic, care vorbesc despre legaturi economice, culturale si spirituale intre Orientul crestin (Siria, Palestina, Egipt, Asia Mica) si regiunile de la Dunarea de Jos, in secolele II-III. Toate acestea au mijlocit patrunderea pe scara larga a religiilor orientale mistice (Sol Invictus, Mithras, Cybele, Isis etc.), pe care la cunoastem in Dobrogea inca din secolul I¹³, iar in Dacia¹⁴, dupa cucerirea romana. Este demn de subliniat numarul mare de unitati militare din Siria cantonate in Dacia, precum si al negustorilor orientali in orasele de pe litoralul Marii Negre. La Tomis (Constanta de azi) avem mentionata, pentru sfirsitul secolului II, o "casa a armatorilor din Alexandria" (Egipt)¹⁵. Logic este sa postulam existenta celor dintii crestini pe teritoriul Romaniei in Dobrogea si anume in orasele de pe litoral si numai dupa aceea in interiorul tarii, conform si traditiei apostolice andreiane.

Prima mentiune scrisa despre crestini in Dobrogea se refera la doi martiri orietali, Epitect si Astion, morti in Halmyris pe la anul 290, deci in timpul domniei lui Diocletian¹⁶. Pe plan arheologic, doua obiecte pledeaza pentru prezenta crestinilor in secolul III in Dobrogea: o gema (piatra de inel) de la Dinogetia, cu caracter gnostic si care va fi apartinut unui militar din garnizoana de acolo¹⁷; o amfora de la Histria (inedita), pe care este reprezentat cu vopsea rosie un peste (simbol crestin).

Pe teritoriul Daciei isi fac aparitia, tot in aceasta vreme, gemele gnostice de tipul Abraxas, descoperite recent in Orlea¹⁸, jud. Dolj si Romula¹⁹, jud. Olt, care vor fi apartinut tot unor persoane venite din Orient. Lor li se adauga interesantele inscriptii gnostice gravate pe doua placute de aur si descoperite recent in zona orasului Orsova (Dierna)²⁰. Dar un loc aparte il ocupa, intre primele marturii arheologice crestine, gema descoperita la Potaissa (Turda) - Bunul Pastor purtind un miel, pomul vietii, porumbelul si, in sfirsit, elemente legate de mitul lui Iona: Iona cade din corabie si este inghitit de dragonul marin, si H.T.S.²¹.

Marturii crestine mentionate mai sus pot fi date in secolul III, mai cu seama catre mijlocul acestui secol si in a doua jumatate. Lor li se adauga unele obiecte (opaite, inscriptii funerare) descoperite pe teritoriul fostei Dacii, care par sa aiba inscrise pe ele semnul crucii²², or dupa cercetari mai noi, crucea a aparut ca simbol crestin inainte de Constantin cel Mare²³. Se poate spune, deci, ca in Dacia au existat crestini din secolul III (dupa istoricul Vasile Parvan, inainte de anul 270²⁴, dar prezenta acestor crestini nu trebuie inteleasa decit ca niste nuclee destul de restrinse.

In Scythia Minor, insa, situatia era cu totul alta, caci aici numarul crestinilor era cu mult mai mare. Numerosi martiri (peste 120), care au patimit la Tomis, Noviodunum, Dinogetia, Axiopolis si in alte parti, cu ocazia presecutiilor lui Diocletia, sunt o dovada graioare in aceste sens²⁵. Stim ca in anul 290, la Tomis exista chiar un episcop, Evanghelicus²⁶, iar dupa el pare sa fi fost un altul (Ephraem)²⁷. Fara teama de a gresi, putem afirma deci ca in a doua jumatate a secolului III, in Dobrogea existau destui crestini organizati in comunitati, iar aceastea erau puse sub autoritatea unui episcop.

O nouatate care se cere subliniata, ca rezultat important al recentelor descoperiri epigrafice si arheologice, este faptul ca martirologiile in general, si cele care privesc Dobrogea in special, trebuie privite cu mai multa incredere. La Axiopolis, Novidunum (Niculitel) si Tomis s-au descoperit inscriptii care pomenesc numele unor martiri, cunoscuti din martirologii²⁸. Toate acestea ne arata ca datele martirologiilor sunt reale si ca acestea devind importante surse de informare istorica²⁹.

Secolul IV reprezinta o rascruce in istoria crestina a Dobrogei si a teritoriilor nord-dunarene. Dupa Edictul de la Milan din 313, crestinii se pot manifesta liber, iar progresele sunt peste tot evidente. In Dobrogea se consolideaza episcopatul deja existent, prin extinderea activitatii sale misionare in cadrul localnicilor, dar si printre barbari. Interesanta de relevat ni se pare contributia pe care a adus-o crestinismul la asimilarea barbarilor in masa autohtonilor³⁰. Doua inscriptii de la Tomis ne arata cum un got si un hun isi pierd, prin crestinare, nationalitatea, li se schimba numele si sunt incadrati in armata³¹.

In ce priveste regiunile de la nordul Dunarii, gratie cercetarilor arheologice si epigrafice desfasurate de-a lungul anilor, dar mai ales in ultimele decenii, avem o alta viziune. In primul rind, se constata pe tot teritoriul Romaniei, continuitatea populatiei autohtone, chiar daca in anumite zone - mai ales Transilvania si zonele nordice ale tarii - intra sub dominatie barbara. In al doilea rind, s-a stabilit ca largi zone din Banat, Oltenia, Muntenia si sudul Moldovei, aflate in imediata vecinatate a Imperiului bizantin, au ramas in secolele IV-VI sub dependenta trupelor si administratiei imperiale. Alcatuind impreuna cu provinciile din sudul Dunarii o comunitate romanica de civilizatie, de limba si etnie, desemnata in mod curent ca romanitate carpato-dunareana, si avind un rol strategic primordial pentru securitatea capitalei imperiului si a Peninsulei Balcanice, imparatii bizantini au facut eforturi sa mentina regiunile nord-dunarene sub control permanent. Ei au si reusit acest lucru pe o perioada destul de indelungata in cursul secolelor IV-VI, cu exceptia timpului cit au durat invaziile hunice. Imperiul si-a exercitat puterea dincolo de Dunare, prin intermediul a numeroase capete de pod - cetati si castre - pe o linie care porneste din Banat si ajunge aproape de gurile Dunarii³².

Fortaretele romane erau nu numai puncte de aparare a limesului dunarean, ci si baze ale flotei, centre economice, politice si spirituale. In aceasta zona viata romana a dainuit aproape in forme similare celei din provinciile sud-dunarene si de aici patrundeau adinc in interiorul fostei Dacii negustorii, oamenii de afaceri si mai ales misionarii crerstini. Toti acesti factori au mentinut si intarit constiinta ca daco-romanii apartin imparatului prin excelenta si au contribuit la raspindirea crestinismului, care a preluat treptat, prin ierarhia sa, conducerea spirituala si politica a populatiei, acolo unde statul nu o mai putea exercita sub formele sale obsnuite³³.

Un moment decisiv in desfasurarea oprei misionare in stinga Dunarii trebuie considerat anul 332 cind gotii sunt infrinati de Constantin cel Mare si se incheie tratatul de pace prin care acestia devin aliati (foederatii) ai imperiului³⁴, impunindu-le, intre alte conditii si libertate pentru crestini. Socrate, intr-un pasaj din Historia ecclasiastica³⁵, pune clar inceputul operei misionare libere de stinga Dunarii in acest an. Subliniem opera misionara libera, fiindca si inainte de aceasta data - cum ne informeaza Commodian si Filostorgius³⁶ -,desfasurase aceasta activitate, dar in conditii mai grele, de catre prizonierii luati de goti cu prilejul invaziilor lor in Europa, Galatia si Capadocia.

Constantin cel Mare a luat masuri ca activitatea misionara crestina sa se desfasoare in stinga Dunarii, viguros si nestingherit. Dupa cum se stie, el se intitula si "episkopos ton ektos" (Eusebiu, Vita Constantini IV, 24), ceea ce inseamna ca era constient de misiunea sa de a purta grija de toti supusii, de a-i aduce pe toti la credinta adevarata - pagini sau eretici³⁷. Spre a facilita legaturile cu populatia din nordul Dunarii, a construit un pod de piatra intre Oescus (Gigen in Bulgaria) si Sucidava (Celei-Corabia in Romania)³⁸. Politica lui Constantin a fost continuata de fiul sau Constantius II si a putut fi in vigoare pina aproape de sfirsitul secolului IV, cu exceptia unei perioade scurte, in timpul domniei imparatului Valens. Secolul IV este decisiv pentru crestinarea intregii populatii nord-dunarene si din aceasta vreme posedam numeroase descoperiri de antichitati crestine, care atesta acest lucru. Intre acestea este incriptia latina descoperita la Biertan in mijlocul Transilvaniei, care ne arata pe credinciosul Zenovius facind un dar bisericii locale³⁹. Exista deci, in acea vreme, in Transilvania o populatie latinofona, cu comunitati crestine bine organizate. Recent s-au facut descoperiri arheologice la Poolissum (Moingrad, in nordul Transivaniei)⁴⁰ si Sarmizegetusa (Hateg)⁴¹, care constau in vase si inscriptii decorate cu simboluri crestine, asemanatoare ca text cu cea dela Biertan. Dar cea mai importanta descoperire din ultimii ani este basilica cu mormintul unui martir aflata in ruinele castrului roman de la Slaveni, comuna Gostavat, jud. Olt (Oltenia de sud). Datata in secolul IV, cu monede de la Constantin cel Mare si Constantius II, ea este cel mai vechi edificiu de cult crestin descoperit pina acum pe pamintul Daciei⁴². Basilica cunoscuta mai de mult, de la Sucidava, dateaza din vremea imparatului Justinian⁴³.

Mentinindu-se la secolul IV in nordul Dunarii, as vrea sa scot in evidenta citeva amanunte continute de Actul martiric al Sfintului Sava Gotul⁴⁴, semnificative pentru situatia crestinismului la noi. Din acesta reiese ca in nord-estul Munteniei existau autohtoni crestini ("etnikai"), care traiau impreuna cu gotii in sate si chiar orase (Komai koi poleis). Spre unul dintre aceste orase (polis) s-a indreptat Sf. Sava, ca sa petreaca Pastele si de aici a fost luat si dus la riul Buzau, unde a fost inecat. Informatiile actului martiric al Sfintului Sava sunt pe deplin confirmate de sapaturile arheologice efectuate in comuna Pietroasele, jud. Buzau, unde s-a descoperit asa-zisul oras, pomenit in act, dar de fapt o fortareata construita de Constantin cel Mare dupa anul 332, adica imediat dupa incheierea pacii cu gotii, nu departe de riul Buzau, adica de locul martiriului. Alte rezultate ale sapaturilor confirma amanunte din actul martiric. De pilda, in jurul fortaretei au fost gasite citeva sate cu populatie mixta, autohtona si gotica, iar intr-unul dintre aceste sate a stat si Sf. Sava⁴⁵.

Nu este, deci, cazul sa ne indoim citusi de putin de informatia pe care ne-o da acelasi document, si anume ca in nord-estul Munteniei de azi exista in vremea martiriului Sfintului Sava, deja bine constituita, acea Biserica sfinta si Ortodoxa, care purta corespondenta cu Biserica Ortodoxa a Capadociei⁴⁶, condusa pe atunci de Sfintul Vasile cel Mare, oferindu-i acesteia amanunte cu privire la viata si martiriul mucenicului ei. Un mare specialist in actele martirice (H. Delahaye) a analizat si pe acela al Sfintului Sava si a ajuns la concluzia ca el se distinge prin veracitatea si prin modul aparte de redactare, formind un gen special in cadrul celorlalte⁴⁷. Autorul socoteste ca datele continute in actul martiric ar fi fost furnizate de un martor ocular, daca nu redactate chiar de el si, in acest caz, se intreaba daca el n-a fost preotul Sansalas. O alta posibilitate ar fi ca redactarea actului martiric sa se fi realizat la Tomis pe baza informatiilor aduse de cei care au transportat aici, la ordinele guvernatorului militar la Scythiei, Iunius Soranus, moastele sfintului, pentru a fi trimise apoi mai departe, la Tesalonic si in sfirsit in Capadocia, Wolf-Dieter Hauschild, editorul din 1973 al Scrisorilor Sfintului Vasile, socoteste, cu bune argumente, ca scrisoarea nr. 165 a marelui parinte capadocian, pastrata azi fara adresantsi atribuitad unii lui Aschalius, episcop de Tesalonic, a fost adresata in realitatea episcopului Bretonian de Tomis⁴⁸. Noi aderam la opinia lui Wolf-Dieter Hauschild si in acest caz am avea numai primul document scris care a atesta legaturile Bisericii Romane cu unul dintre cei mai mari parinti ai crestinatatii, dar si posibilitatea alcatuirii la Tomis a Actului martiric al Sfintului Sava. Din scrisoarea Sfintului Vasile cel Mare reiese clar ca el raspunde la o scrisoare, in care era vorba de un martir care isi petrecuse viata in tara vecina barbara⁴⁹.

In legatura cu ortodoxia Bisericii din stinga Dunarii, pomenita de Actul martiric al Sfintului Sava, as dori sa relev ca ea nu poate fi pusa la indoiala, desi Ulfila - care a fost aici mai inainte ca lector ( = citet), apoi ca episcop - ar fi raspindit in sinul ei invatatura ariana. Studiile recente subliniaza ca Ulfila a devenit arian abia dupa trecerea lui in sudul Dunarii si anume in timpul imparatilor Constantius ori Valens, deci la 20 de ani dupa pastorirea lui in Romania⁵⁰.

Biserica Ortodoxa care exista in regiunea dominata de goti, ca si in celelalte din restul tarii, poseda edificii de cult (basilicae) si a activa pentru raspindirea crestinismului in masa autohtonilor si a barbarilor.

Se poate afirmaca in cursul secolului IV, ea a reusit sa cistige majoritatea populatiei romanice la noua religie. Asa se explica de ce terminologia de baza crestina, conservata in limba romana, este veche si latina. Unele cuvinte, ca biserica din basilica, trebuie admise cu necesitate ca au intrat in limba noastra numai in secolul IV si anume in timpul lui Constantin cel Mare si al fiului sau Constantius II⁵¹. Cit priveste caracterul latin al terminologiei noastre crestine, el se explica prin aceea ca limba autohtonilor era latina. Misionarii sositi aici, ori de unde veneau si orice limba vorbeau la ei acasa, trebuiau sa sa adapteze si sa foloseasca limba locala. Stim ca Ulfila a predicat in trei limbi: in greaca - pe care o stia de la parintii sai -, in gota si latina, ultimele doua invatate in mediul unde se nascuse si crescuse, adica in nord-estul Munteniei. Misionarii n-au impus o limba celor carorale predicau, ci au adoptat-o pe a acelora carora li se adresau.

Una dintre cele mai mari realizar pe care le avem in istoria crestinismului in Romania in ultimele doua decenii, datorita, in primul rind descoperirilor epigrafice si arheologice, priveste Dobrogrea. In aceasta provincie s-a putut stabili ca, incepind cu sfirsitul secolului V si continuind in cursul celui urmator, au existat 15 episcopate, nu unul singur, cum se crezuse pina atunci. Despre un singur episcopat - si anume cel de la Tomis⁵² - vorbesc scriitorii eclasiastici Sozomen si Theodoret de Cyr (ale caror stiri au fost preluate de scriitori bizantini Nicetas Choniates si Nikephoros Kallistos Xanthopoulos), apoi actele sinoadelor din secolele IV-V, in care se gasesc numai iscaliturile episcopilor de Tomis, si o lege a imparatului Zenon din jurul anului 480. Descoperirea in 1960, la Callatis, a unei importante inscriptii pusa in amintirea unor episcopi locali, apoi saparea a trei palate episcopale la Histria, Callatis si Tropaeum Traiani, ca si aflarea altor numeroase antichitati crestine, au permis reluarea cercetarii unor surse antice, neglijate de cercetatori sau considerate ca nu au valoare reala, si s-a ajuns la concluzia, admisa azi aproape unanim, ca in Dobrogea a existat o mitropolie care avea in subordine 15 scaune episcopale. Opt dintre aceste episcopate functionau in cetati asezate pe malul drept al Dunarii si este sigura ca activitatea lor nu se limita doar la zona din interiorul provinciei, ci se intindeau si dincolo de ea, in stinga Dunarii, in rindul populatiei autohtone si a celei barbare⁵³.

Biserica din Scythia Minor, ca si celelalte episcopate aflate de-a lungul Dunarii, a avut un rol decisiv in raspindirea crestinismului in stinga Dunarii si apoi in mentinerea lui de-a lungul secolelor. Activitatea misionara a unor insemnati episcopi de Tomis - ca Bretanion si Teotim I - ne este cunoscuta si ea a fost laudata de mari parinti ai Bisericii ca Sf. Vasile cel Mare si Hieronym⁵⁴. Aceasta activitate era sustinuta si de Patriarhul de Constantinopol, caruia ii revenea sarcina, potrivit hotaririi canonului 28 al Sinodului IV ecumenic de la Calcedon, sa raspindeasca religia crestina la popoarele barbare si sa poarte grija de credinciosii aflati "in partibus infidelium".

Imparatii de la Constantinopol erau si ei interesati in crestinarea popoarelor barbare, fiindca acestea deveneau mai favorabile imperiului. De aceea, ostasul bizantin era insotit de diplomat si de misionarul crestin. Imparatii bizantini n-au renuntat de jure la teritoriile de la Dunarea de Jos, chiar cind acestea erau pierdute si cedate in baza unui tratat. In acesta privinta este de amintit un episod istorisit de istoricii Theophilact Simocata⁵⁵ si Theophanes Confessor⁵⁶, intimplat in vremea imparatului Mauriciu, prin anul 598. Generalul Priscus plecase intr-o expeditie impotriva barbarilor din Banat si ajungind in orasul Novae din Pannonnia Inferior⁵⁷ aflat atunci sub dominatia avarilor, stabiliti cu centrul lor politic la Sirmium, a fost intimpinat de soli ai haganului avar Baian, care i-au reprosat comandantului bizantin ca calca un pamint strain si, in felul acesta, nesocoteste tratatul. Priscus a raspuns ca "a venit la vinatoare pe pamintul sau si l-a invinuit pe hagan ca e un fugar (venetic) din Rasarit". Intr-o perioada atit de tulbure ca aceea de la cumpana secolelor VI-VII, cind imperiul avea de infruntat atitea greutati, cind avarii isi intemeiasera regatul lor cu capitala la Sirmium si controla o mare parte din regiunile de la Dunarea de Jos, cind slavii cutreierau intinse tinuturi in stinga Dunarii, bizantinii se considerau adevaratii stapini ai intregului spatiu carpato-balcanic si incercau sa salveze ce se mai putea salva.

In turul de orizont pe care am incercat sa-l facem asupra istoriei crestinismului in Romania in primele veacuri, in lumina noilor cercetari istorice, arheologice si epigrafice, am scos in evidenta citeva momente si probleme in legatura cu care s-au adus contributii mai de seama. Am aratat astfel ca istoriografia romaneasca acorda crestinismului un rol major in procesul de formare a poporului roman, considerindu-l una dintre coordonatele magistrale ale etnogenezei sale. Crestinismul a contribuit la adincirea si largirea procesului de romanizare si a asigurat, in perioada migratiilor, continuitatea populatiei autohtone⁵⁸. Inceputurile crestinismului la noi nu pot fi precizate, dar este probabil ca ele sa dateze chiar din perioada apostolica. Chiar daca traditia dupa care Sf. Apostol Andrei ar fi predicat in Scythia (Dobrogea) nu poate fi intarita astazi de multe alte dovezi, ea ramine probabila. Patrunderea crestinismului la romani s-a facut de timpuriu, ea fiind pregatita de raspindirea cultelor orientale mistice, aduse mai intii in Dobrogea, in orasele de pe litoralul vestic al Marii Negre, si apoi in Dacia. Tot Dobrogea este primul loc unde au aparut crestinii. Cea dintii mentiune scrisa despre ei o avem din anul 290. Acesta nu este insa un terminus post quem al patrunderii crestinismului in Romania, caci dovezi arheologice ni-l atesta inca dinainte, atit in Dobrogea, cit si in Oltenia si Transilvania. Potrivit informatiilor lui Commodian Filostorgius, captiv crestin din imperiu, intre care si stramosii lui Ulfila, au ajuns in nordul Dunarii, in urma invaziilor gotice de la mijlocul secolului III (imparatii Valerian si Gallenius). Numerosi martiri, cu ocazia persecutiilor lui Diocletian, aratau intensitatea crestinismului in Dobrogea, care ajunsese inainte de sfirsitul secolului III sa aiba o episcopie. Descoperirile epigrafice de la Axiopolis, Niculitel si Tomis pledeaza pentru veridicitatea datelor din martirologii, iar sapaturile de la Pietroasele pentru acelea cuprinse in Actul martiric al Sfintului Sava "Gotul". Momentul decisiv pentru raspindirea crestinismului in nordul Dunarii il constituie pacea din anul 332 incheiata de Constantin cel Mare cu gotii. Conditiile politice si economice ale secolului IV au permis raspindirea crestinsmului in Romania, in asa fel incit acum ia nastere o Biserica ortodoxa activa atit in rindul autohtonilor, cit si al barbarilor. Terminologia de baza a Bisercii este latina si s-a format in secolul IV. Descoperirea basilicii crestine cu mormintul unui martir la Slaveni, com. Gostavat, datata in secolul IV, are o semnificatie deosebita pentru istoria crestinismului, inclusiv pentru intelegerea termenului biserica din basilica. Documentele epigrafice si arheologice au permis reevaluarea unor texte antice privitoare la organizarea eclesiastica a Scythiei Minor (Dobrogea) si s-a ajuns la concluzia ca aici au existat 15 episcopate, incepind cu sfirsitul secolului V si continuind in secolul VI, puse sub autoritatea unui mitropolit. Romanizarea si crestinarea teritoriilor nord-dunarene s-a facut in strinsa legatura cu Imperiul bizantin, de care populatia romanica se simtea strins legata.

In Sambata Mare, la ora 7:00 dimineata, se pecetluieste Sfantul Mormant. Se controleaza sa nu fie inauntru nimic care sa se aprinda, se pregatesc doua panglici mari, se asaza pe usa capelei Sfantului Mormant si se pecetluiesc cu ceara. Dimineata se deschid portile pentru intrare, iar lumea vine insetata. Ulitele sunt stramte, dar se aduna mii de oameni din toate colturile globului pamantesc - calugari, credinciosi simpli, ambasadori. Cea mai mica portiune e intesata de oameni. Fiecare credincios poarta in mana un manunchi de 33 de lumanari, dupa numarul anilor Mantuitorului, altii au doar una sau trei. Desigur, toate sunt stinse. Patriarhul vine in procesiune la biserica, unde este imbracat.

Cand soseste vremea randuita de Dumnezeu a primirii sfintei lumini, patriarhul, insotit de ierarhi si de seful politiei statului Israel, strabate drumul dintre altarul bisericii mari si capela. Ajuns acolo, el este dezbracat de podoabele arhieresti si lasat in stihar, e controlat de seful politiei si unii cetateni musulmani, care iau si ei parte, toti foarte cuviinciosi. Trebuie spus ca in ziua de azi e mai multa libertate, o alta maniera de a trata oamenii, dar in vremea veche, conducerea musulmana era mult mai aspra la adresa crestinilor, asa incat controlul a fost intotdeauna deosebit de sever, mai ales ca e vorba de o taina unica in lume, de o minune permanenta. Deci nu poate fi sub nici o forma vorba de vreo incercare de inselare, fereasca Dumnezeu! Nu e cu putinta, pentru ca se controleaza atat capela, cat si patriarhul.

Apoi patriarhul intra in Sfantul Mormant, iar doi insotitori, arhierei sau arhimandriti, raman in Capela ingerului. Acolo se roaga si asteapta acest mare dar, aceasta mare descoperire, primirea sfintei lumini dumnezeiesti. Ca sa se descopere, iubitilor, ca mormantul nu e locul de veci, nu e doar loc al mortii, ca nici un loc din lumea aceasta nu e menit pentru moarte, ci pentru viata. Este o cantare a Bisericii de o adancime si o maretie unica: "Doamne, in mormant cu trupul, in iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, in rai cu talharul si pe tron, pe scaun ai fost, Hristoase, toate umplandu-le, Cel ce esti necuprins, cu Tatal, cu Fiul si cu Duhul Sfant". Si de cand mormantul Domnului a ramas gol, de atunci acesta nu mai este locasul de veci, cum spunem de obicei, pentru ca mormintele noastre poarta trupuri ale celor botezati, trupuri care poarta pecetea mortii si invierii lui Hristos, cum spune Apostolul: "Cati in Hristos ne-am botezat, intru moartea lui ne-am botezat; ne-am ingropat cu Hristos intru moarte, ca sa si inviem cu El. Deci si voi asa, morti sa fiti pacatului si vii intru Hristos Iisus, Domnul nostru". Daca ajungi ca inca de aici sa mori fata de pacat, atunci deja pregusti arvuna invierii.

Urmeaza momentul suprem; toata lumea e intr-o incordare si intr-o asteptare unica, divina. Am inaintat de la altarulbisericii pana in pragul ei, la cativa metri de usa capelei Sfantului Mormant in acea stare de har, de rugaciune: "Doamne, m-ai invrednicit sa ajung aici". Deodata, din intuneric au tasnit sageti de lumina, ca niste fulgere. S-au amestecat cu sclipirile blitzurilor, dar se distingeau clar fulgerele de acele sclipiri. Si deodata, un glob de lumina a tasnit dinauntrul capelei si a fugit catre Biserica Golgotei. Cand am privit atunci spre Biserica Golgotei, am vazut o femeie cu cele 33 de lumanari aprinse.

Acolo a mers acea lumina. Iata ce marturiseste acea femeie: e romanca, se numeste Ioana Elena Corneanu si e din Bucuresti. Era sosita din septembrie '92 la Ierusalim, a lucrat pe acolo. A venit la Sfantul Mormant sambata dimineata, pe 17 aprilie '93. La ora 7:00, era o multime de oameni. Portile s-au deschis pe la ora 9:00. Ea marturiseste: "inghesuita si miscata de valul lumii, imi plangea inima. Parca ma vedeam parasita de Dumnezeu - Doamne, m-ai lepadat de la fata ta! Luata de multime, trec pe langa Piatra Ungerii, prin spatele Bisericii Sfantului Mormant. Apoi, o putere m-a miscat inainte si deodata am ajuns la piciorul scarii care urca spre Golgota. Acolo, m-am strecurat prin multime si am ajuns sus, pe aripa din dreapta a Bisericii Golgotei. Ma tineam cum puteam.

Patriarhul a intrat in Sfantul Mormant. Ma rugam cu lacrimi. Deodata, apar fulgere de lumina si scantei, ca margelele, ca globuletele. Intr-o mana aveam manunchiul de 33 de lumanari, in cealalta cinci lumanari, intinse ca in rugaciune spre lumina. Inchid o clipa ochii, ca fulgerata, iar cand ii deschid, vad manunchiul de 33 de lumanari aprins. Se aprind si celelalte cinci, si lumea aprinde de la mine. Fata imi e scaldata in lacrimi". Iata marturia unui suflet prezent acolo, o romanca de-a noastra. Am aflat mai deunazi ca mai e inca o persoana, Ecaterina Ardeleanu, o pictorita, care a primit de asemenea taina sfintei lumini. Si mai traieste in Bucuresti inca o persoana sarmana, necajita mult. Am trimis dupa ea sa vina astazi, sa va aduca marturie directa, dar cel care a mers n-a mai gasit-o; a plecat. Ce vreau eu sa va spun, pomenind aceste trei femei? Or fi primit si barbati lumina, nu stiu, dar deocamdata stiu doar de femei ca au primit lumina sfanta. Lumina divina, iubitilor, e lumina invierii. Cine a fost vestitorul cel dintai al invierii? O femeie, Maria Magdalena; sau, inainte de ea, Maica Domnului, asa cum marturiseste Sfanta Traditie. Maica Domnului, Maria Magdalena, femeile mironosite, ele au fost deci primele primitoare si vestitoare ale luminii invierii.

Patriarhul aprinde lumanarile lui mari din aceasta lumina. De asemenea, pune din ea in doua candele si una este dusa la altarul bisericii mari iar cealalta este pentru celelalte biserici crestine, ca sa se impartaseasca toti din ea - la armeni, la catolici... Atunci, patriarhul iese din capela, sau deschide uneori cele doua firide, si aprinde lumanarile multimii care se inghesuie sa primeasca lumina din lumina. Aceasta lumina cel putin trei minute nu arde, nu mistuie, asemeni rugului de la Horeb, care ardea si nu se mistuia. Vom incerca sa talcuim de ce pe urma isi schimba chipul: nu ea se schimba, ci contactul cu lumea o face sa se schimbe. La inceput ea nu arde, asa incat unii isi dadeau cu ea pe fata, altii treceau cu mana prin ea. Chiar la sfesnicul pe care il aveam eu multi veneau si puneau mana in flacara. Insa dupa cateva minute, cand ea se uneste cu firea noastra - noi toti avem harul lui Dumnezeu in noi, dar de multe ori ne departam de el prin pacatele noastre, si firea noastra parca nu mai arata intotdeauna ca purtam har - datorita contactului cu lumea de aici, incepe sa capete si chipul lumii acesteia. E o unire intre cer si pamant, intre lumina divina si lumina noastra.

Asadar, pana in ziua de astazi se petrece taina aceasta pe care am vazut-o cu ochii mei, ca peste doua zile, cand mergeam prin bazar, sa aud in spatele meu o femeie. Am intors ochii inapoi si am salutat-o, am tresarit, cu mare durere in inima mea ca n-am comunicat mai mult. Dar m-am interesat la camin si am aflat ca o cunosteau maicile. Am staruit: "Va rog, va rog s-o chemati sa stau de vorba cu ea". Si de Izvorul Tamaduirii a venit la biserica, am stat de vorba cu ea si mi-a facut martur­isirea pe care eu v-am impartasit-o. O, Doamne, ce mare dar, mai ales pentru sfanta noastra credinta ortodoxa, pentru ca, asacum vedeti, aici se aprinde sfanta lumina - la ortodocsi. Si din ea se impartasesc toti.

Atunci cand, pe la anul 1300 si ceva, niste armeni au vrut sa primeasca ei lumina, patriarhul ortodox s-a indepartat si asezat langa un stalp, care este pana in ziua de azi, ca marturie. Au asteptati toti, cu focul inimii, sa vina focul divin. in cele din urma, a venit focul divin ca un fulger, ca un traznet, acolo unde era patriarhul ortodox. Nu pentru omul acela, ci pentru sfanta Ortodoxie, fratilor, ca e dreapta martur­isire. Ortodoxia crede cu atata putere si in crucea Mantuitorului, dar si in inviere. Niciodata Ortodoxia n-a despartit crucea de inviere. In Apus s-a pus prea mult accent pe crucea si pe pati­mile Mantuitorului, de aceea in operele unor pictori mari Mantuitorul este infatisat in suferinta lui atat de contorsionat, atat de chinuit - suferinta infatisata pana la ultima ei limita. Dar pentru noi aceasta suferinta a Mantuitorului reprezinta iubirea Lui pentru noi, iar in iubire e viata. Prin urmare, nu poate fi despartita crucea de inviere, Vinerea Mare de Duminica Pastelui. De aceea, cred eu, pentru dreapta noastra credinta, pentru marturisirea sfintei invieri cu atata foc, lumina divina e un dar facut Ortodoxiei.

Aceasta sa ne dea o data mai mult bucuria si nadejdea si incredintarea ca sfanta noastra marturisire ortodoxa e dreapta credinta, pe care s-o cunoastem, s-o iubim si sa fie marturie de dragoste a credintei pentru toti fratii nostri, de orice credinta ar fi ei! Am auzit ca fratii nostri neoprotestanti au de gand ca in Saptamana Patimilor sa contracareze marturisirea noastra. Noi n-avem dreptul sa judecam pe nimeni, Dumnezeu e judecatorul nostru, dar ne rugam sa creasca toti in dreapta credinta, in Ortodoxie, unde se afla, caci noi stim si credem si marturisim ca Ortodoxia e dreapta credinta, deplinatate a cre­dintei si nestirbire a credintei. Ea nu a adaugat si nu a stirbit nimic, ci a marturisit tot asa cum i-a incredintat Mantuitorul, prin Sfintii Apostoli si prin Sfintii Parinti. De aceea, nimic nu-i lipseste Ortodoxiei, decat sa fie cunoscuta, iubita si traita in aceasta taina a unitatii Crucii si invierii Mantuitorului. De aceea la ortodocsi crucea are niste raze care pleaca de la imbinarea celor doua linii - una care uneste cerul cu pamantul si alta care imbratiseaza lumea. Acele raze reprezinta taina luminii divine care tasneste din crucea, din mormantul Mantuitorului. in aceasta unitate sfanta a Crucii si a invierii, asa cum spunea Sfantul Serafim, "de-acuma Hristos a inviat si viata noua ne-a daruit si marturia sfintei Sale lumini", a luminii neinserate pentru care Biserica Ortodoxa spune: "O, Pastele cele mari si preasfintite, Hristoase! O, intelepciunea si cuvantul si puterea lui Dumnezeu, da-ne noua sa ne impartasim pururea de lumina Ta, si mai adevarat in ziua cea neinserata a imparatiei Tale! Amin."

De cand este cunoscuta minunea sfintei lumini pascale ?

Avem marturii inca din timpul patriarhului Narcis al Ierusalimului. Patriarhul Narcis vorbeste pe la anul 135 despre o minune, cum s-a aprins untdelemnul din candele din aceasta lumina sfanta. De asemenea, istorici ca Nichifor Theotochie si altii marturisesc despre ea. Nu s-a facut zgomot - aceasta a fost intotdeauna taina sfintei Ortodoxii - dar ea e marturia biruirii mortii. De aceea, din mormant rasare lumina. Aceasta e semnificatia cea mai adanca, si anume ca moartea e biruita. Observati, din cele sapte cuvinte ale Mantuitorului pe cruce, sase sunt din spontaneitatea Lui iar unul nu-i de la El. Vi le reproduc:

1 - Se roaga pentru rastignitori: "Iarta-i, ca nu stiu ce fac";
2 - Incredinteaza pe ucenic Maicii Domnului si pe Maica Domnului ucenicului: "Femeie, iata fiul tau!" si "Iata mama ta!";
3 - Fagaduieste talharului pocait: "Astazi vei fi cu mine in rai";
4 - "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai parasit?"
5 - "Mi-e sete";
6 - "Savarsitu-s-a", adica a implinit chemarea, misiunea;
7 - "Parinte, in mainile Tale incredintez duhul Meu".

Care din aceste cuvinte nu este spontan, de la El? Acesta: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai parasit?" De unde e luat cuvantul? Din Psalmul 21, versetul 1. De ce l-a luat Mantuitorul de-acolo? Intai, ce inseamna moartea: despartirea de bunastare, parasirea lui Dumnezeu, despartirea de Dumnezeu Cel viu. Dar pe de-o parte, S-a despartit vreodata Fiul lui Dumnezeu de Tatal? Se putea desparti? Nu se putea! Pe de alta parte, putea fi moartea in Hristos, in Fiul lui Dumnezeu? Nu putea fi! Atat ca Fiu al lui Dumnezeu Cel viu - Dumnezeu e numai "da", nu e si "nu", pentru ca moartea inseamna negatie -dar si ca om. Moartea e plata pacatului; era in Hristos pacat? Nu era! Si atunci, daca e vorba de moarte, ea nu putea pleca de la Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu si ca unul fara de pacat. Ea e rodul omului. Dar daca nu lua Mantuitorul moartea s-ar fi mantuit omul? Nu s-ar fi mantuit. Atunci, El Se uneste cu strigatul omului: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?", asuma moartea omului si o invinge. Acest cuvant e luat din strigatul omenirii suferinde; se uneste umanitatea suferinda, osandita mortii din pricina "celui strain", cum ii spune Mantuitorul: "Oile Mele asculta glasul Meu; dupa cel strain nu merg". Care e strainul de care vorbeste Mantuitorul aici? Cu certitudine, Lucifer, care a aruncat samanta mortii in Iunie. De aceea din mormant rasare lumina, pentru ca morman­tul n-are ce cauta in lume. Prin Hristos, in cele din urma toate mormintele vor ramane goale. Ele nu sunt locase de veci; nu exista locas de veci al mortii. Din mormant a rasarit Hristos Cel inviat si lumina invierii. Acesta este intelesul teologic de negrait.

În noaptea de 18 spre 19 august, pe Muntele Sfânt al Taborului, în momentul în care începe Sfânta Liturghie, coboară asupra Mănăstirii ortodoxe "Sfântul Prooroc Ilie" de aici un nor luminos care nu are caracteristicile unui nor obişnuit. În momentul în care începe Privegherea, din vârful muntelui se vede pe cerul întunecat dinspre Nazaret, la o distanţă mare, o formaţiune noroasă portocalie ce vine aproape perpendicular spre biserică, unde rămâne până la miezul nopţii, sub forma unor limbi portocalii întunecate.

La momentul Heruvicului, norul luminos ajunge deasupra Taborului, capătă diferite forme, din el desprinzându-se fâşii, mingi rotunde, lunguieţe etc., ce ajung chiar deasupra turlei bisericii.

De multe ori ne este dat sa auzim ca nu postul alimentar este important, ci cel spiritual. Insa, nu este asa. Ambele forme sunt importante. De vreme ce Sfintii Parinti au randuit sa ne infranam de la anumite bucate pentru o vreme, au facut-o cu buna stiinta. Credinciosul nu trebuie sa se multumeasca cu jumatati de masura. Nu cu o parte din el trebuie sa-L intampine pe Hristos, ci cu intreaga sa natura: trup si suflet.

Tara Sfanta - spre calauzirea la desavarsire a pelerinului de la Vechiul Testament la Noul Legamant

Cu ajutorul Marelui Dumnezeu – Cel in Treime laudat, am ajuns sa vizitez Israelul in compania unui grup deosebit de preoti si credinciosi in fruntea carora a fost Inalt Prea Sfintitul Andrei Andreicut – Arhiepiscopul Alba Iuliei si P.Cuv. Parinte Rafael Noica – marele nostru parinte duhovnicesc si fiul renumitului ganditor Constantin Noica... Nu pot sa exprim in cuvinte atmosfera profund duhovniceasca in care s-a desfasurat tot pelerinajul, itinerariul pastoral – spiritual de mare incarcatura sufleteasca si culturala pe care l-am parcurs, cuvintele si sfaturile foarte ziditoare de suflet pe care le-am primit de la I.P.S. Andrei, de la P.Cuv. Parinte Rafael si de la alti parinti, calitatea impecabila a organizarii, amabilitatea, dragostea si seriozitatea organizatorului si coordonatorului acestei excursii in persoana P.C. Pr. Florin Croitoru de la Centrul Misionar al Arhiepiscopiei Alba Iuliei, armonia si prietenia deosebita care s-a instaurat intre noi pe parcursul acestei saptamani, emotiile si starile interioare pe care le-am trait in timpul acestei calatorii!...

De aceea, am convingerea ca aceste pelrinaje au un rol sacramental si initiatic care-i pot procura omului o stare si o incarcatura deosebita, mergand pana la convertirea sa!... Si asta deoarece crestinul asteapta foarte mult de la trecerea sa prin aceste locuri binecuvantate de pasii, de misiunea si de faptele sau minunile Mantuitorului nostru Iisus Hristos care a luat fire si trup omenesc in acest pamant ales, coborand in aceasta stare chenotica a patimirii, rastignirii, mortii pe Cruce si, mai ales, a invierii Sale din morti pentru noi si pentru a noastra mantuire!...

Si fiindca, vorbele mele sunt mult prea saracacioase in a exprima starea si multumirea sufleteasca la care am ajuns in urma savarsirii acestui pelerinaj, m-am gandit ca mai bine este sa fac un scurt excurs, o scurta trecere in revista a momentelor si a locurilor cele mai relevante sau mai semnificative pentru a informa si, in acest fel, a convinge si a determina si pe altii sa parcurga acest drum initiatic spre folosul si spre desavarsirea lor sufleteasca si spirituala!...

Ajungand, in toiul noptii, de la Aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv la Ierusalim marturisesc faptul ca am gasit o tara si un oras diferit de ceea ce stiam eu despre el adica un tinut prosper din punct de vedere economic si turistic, bine organizat si pentru care motiv am fost foarte incantat de cele vazute si gasite acolo!...

Ierusalim, Salem (Salem), Sion, Orasul lui David, Orasul lui Dumnezeu, Orasul Sfant – iata doar cateva denumiri pe care le atribuie Vechiul Testament acestui oras deosebit si sfant. Babilonienii il numeau Orasul Iudeii. Imparatul Roman Adrian, cel care a transformat acest oras intr-o colonie romana l-a numit Aelia Capitolina. Arabii, dupa anul 630 si pana astazi, il numesc El – Palat (Palat), Beit – Mukadas (Casa Templului) sau pur si simplu El – Kudes (Sfant). Istoria Ierusalimului depaseste 3000 de ani. Ea incepe cu anul 1000 i.d.Hr., cand orasul, cucerit fiind de Regele David, Solomon a construit pe colina Moria grandiosul Templu Iudaic, distrus de babilonieni in anul 586 i.d.Hr. Templul reconstruit de Regele Irod (37 – 4 i.e.n.) a fost distrus a doua oara de Imparatul Roman Titus in anul 70 d.Hr. Impreuna cu Templul, orasul a fost sters de fata pamantului, iar 66 de ani mai tarziu, in anul 136, Imparatul Roman Adrian a construit pe ruinele Ierusalimului un oras in cinstea Zeului Capitoliului si l-a numit Aelia Capitolina. O data cu victoria crestinismului in secolul al IV – lea, Imparatul Constantin cel Mare impreuna cu mama sa Elena au impodobit orasul cu admirabile lacasuri crestinesti si l-au transformat intr-un centru al pelerinajului crestin. In anul 1947, legat de conflictul arabo – israelian, Ierusalimul a fost impartit in doua zone – araba si israeliana si a fost reintregit dupa Razboiul de 6 zile din 1967. Ierusalimul este centru cultural – spiritual a trei religii monoteiste: al crestinismului – cu lacasul sfant central si reprezentativ Biserica Sfantului Mormant (Biserica Invierii), al iudaismului cu Zidul Plangerii, si al islamismului cu moscheile Omar (Cupola Stancii) si El – Aqsa (El – Aksa).

Abordandu-le intr-o ordine necronologica, voi vorbi putin despre Biserica Sfantului Mormant cunoscuta si ca Biserica Invierii care este cel mai sfant si mai important monument religios al crestinismului – ce se afla in cartierul crestin situat in partea de vest a orasului vechi a Ierusalimului. Cladirea bisericii nu este separata de de cladirile din jur si de aceea aspectul ei exterior nu iese cu nimic in evidenta, cu exceptia a doua cupole uriase care o acopera, fiind una mai mare – rotonda si alta mai mica numita katholikonul ortodox. In pofida faptului ca aspectul exterior s-a pastrat din vremurile cruciatilor (adica din secolul al XII – lea), in interiorul ei se afla destul de multe constructii datand din perioadele bizantina de mijloc si crestin timpurie. Intregul complex al bisericii, constand din sapte incaperi ( cu doua atriumuri – interior si exterior si cinci naosuri), precum si Capela aflarii Sfintei Cruci care dateaza din perioada lui Constantin Monomahul din secolul XI. Rotonda – este un edificiu circular care acopera mormantul Domnului Iisus Hristos si care si-a pastrat planul initial al constructiei din secolul IV, fiind faurita in timpul Sfintei Imparatese Elena.

In interiorul acestei uriase zidiri se afla peste zece biserici si locuri sfinte de cult, toate fiind legate de patimile si invierea Domnului. Unele din aceste locuri cult ale bisericii ca, de pilda, Golgota si Mormantul Mantuitorului, au un caracter evanghelic, istoric si topografic autentic. Celelalte, cum ar fi Piatra Ungerii, Mormantul lui Iosif, locul de pelerinaj „Nu te atinge de Mine” s-a stabilit ca se afla aproape de locul Golgotei, avandu-se in vedere stransa lor legatura cu evenimentele Evangheliei: Altele ca, de pilda, locul inmormantarii craniului lui Adam, au fost stabilite pornindu-se de la semnificatia lor simbolica si teologica. Sunt locuri consacrate unei persoane sau unui eveniment cum ar fi, de exemplu, Capela lui Longinus si cea a Sfintei Elena. In sfarsit, sunt locuri stabilite in biserica drept rezultat al unor grele conditii politice: Stalpul Biciuirii si Paraclisul Plangerii. Biserica Mormantului Domnului este cel mai de pret lacas crestin si este recunoscut de toata invatatura crestina ca loc de pelerinaj a carui vizitare reprezinta visul oricarui pelerin crestin. Doar trei biserici: Patriarhia Ierusalimului, Ordinul Franciscan si Ptriarhia Armeana detin dreptul suprem asupra edificiului si asupra locurilor sale de pelerinaj. Coptii si sirienii au dreptul de rugaciune, iar crestinilor din celelalte comunitati le este permis sa viziteze biserica doar in calitate de simpli excursionisti. Unul dintre cele mai inaltatoare momente ale pelerinajului nostru a fost participarea, sambata noaptea, la Sfanta Liturghie savarsita chiar la Sfantul Mormant de catre preotii nostri in frunte cu Ierarhii Andrei Andreicut al Alba Iuliei si Nicodim Nicolaescu al Severinului si Strehaiei impreuna cu ceilalti slujitori pelerini din Bucovina de Nord si Ucraina in frunte cu Arhiepiscopul Onufrie al Cernautiului si I.P.S. Hristodulos dimpreuna cu slujitorii bisericii si ai Patriarhiei grecesti a Ierusalimului, in cadrul careia s-au impartasit foarte multi dintre participanti care momemnt a pricinuit o bucurie duhovniceasca deosebita!...

De asemenea, de mare insemnatate si incarcatura emotionala a fost si primirea la Preafericitul Teofil al III –lea – Patriarhul Ierusalimul care ne-a vorbit despre rolul si locul pelerinajelor de-a lungul vremii la locurile sfinte in invatatura Bisericii, si despre insemnatatea acestui pelerinaj care ne poate fi de mare folos dobandirii vietii celei vesnice in „Ierusalimul cel ceresc”.

Referindu-ne, in cele ce urmeaza, la locurile de pelerinaj din Biserica Sfantului Mormant si la regimul „Status quo” vom spune ca in cadrul acestei biserici se afla saisprezece lacasuri de cult si capele, majoritatea dintre ele fiind legate de Rastignirea, Punerea in mormant si Invierea Domnului, precum si de alte locuri sfinte, dupa cum urmeaza:

Piatra Ungerii – locul unde Iosif a pregatit trupul lui Iisus pentru punerea Sa in mormant;

Locul femeilor – din care sfintele femei si Ioan Evanghelistul au privit Rastignirea;

Golgota – locul rastignirii si al aflarii Sfintei Cruci;

Mormantul Domnului – care se afla in centrul rotondei. Mormantul lui Iisus Hristos cuprinde doua incaperi distincte: un vestibul si o camera mortuara. Baldachinul actual permite pastrarea acestui plan. Mormantul, sapat initial in peretele stancii, a fost ulterior placat cu marmura de catre arhitectul Komnios;

Mormantul lui Iosif din Arimateea – sapat in stanca, se afla in partea din spate a baldachinului;

Locul „Nu te atinge de Mine” – este locul in care Hristos i s-a aratat, dupa Invierea Sa din morti, Mariei Magdalena si i-a spus: „Nu te atinge de Mine” (Ioan 20, 17);

Stalpul biciurii – Unde este Capela Romano – Catolica, in centrul careia s-a pastrat cea mai parte a coloanei de care, dupa cum se crede, a fost legat Hristos si a suportat supliciul;

Inchisoarea Mantuitorului si Capela plangerii – se afla in incinta arcadei bisericii, unde, conform traditiei, Hristos a fost tinut un timp si unde schiungiutorii I-au strans picioarele in cele doua orificii ale unei placi;

Capela centurionului (a sutasului) Longhin – este situata in partea stanga a coridorului care inconjoara partea catolica a bisericii. Potrivit traditiei, acest centurion – ofiter roman a vazut Rastignirea, a crezut in Hristos si a murit ca un martir;

Capela impartirii hainelor Lui – Aici soldatii, dupa Rastignire, „...Impartit-au hainele Mele lorusi, si pentru camasa Mea au aruncat sorti” (Ioan 19, 24);

Capela Sf. Elena si Pestera aflarii Sf. Cruci – sunt asezate intr-o stanca – cripta naturala, spre care conduc 42 de trepte daltuite, unde Sf. Elena a descoperit Sf. Cruce, piroanele si crucile celor doi talhari;

Capela biciuirii si a Cununei de spini – Sub sfanta masa a capelei s-a pastrat o parte a coloanei pe care, potrivit traditiei, I s-a pus lui Hristos hlamida rosie, iar pe cap – cununa de spini (Matei 27, 27 – 29);

Capela lui Adam – Se afla la poalele colinei Golgota. Dupa relatarile traditiei, Hristos a fost rastignit deasupra mormantului in care se afla craniul celui dintai om – Adam, spaland astfel pacatul originar. Locul Rastignirii lui Hristos a primit denumirea de Locul Capatanii sau Golgota in ebraica;

Capela celor 40 de mucenici si a lui Iacov, fratele Domnului – Chiar daca nu are legatura cu patimile Domnului tine, din punct de vedere arhitectural, de Biserica Sfantului Mormant. Ea se afla situata in spatele curtii si a fost alipita locurilor de inchinaciune in anii de domnie ai lui Constantin Monomahul in secolul XI. Pe langa cele saisprezece capele mai sus mentionate, exista si multe altele care apartin diferitelor comunitati crestine cum ar fi: Capelele copta, siriana si armeana, consacrate istoriei patimilor lui Hristos. Asadar, biserica si locurile sale de pelerinaj apartin unor diferite comunitati crestine si patriarhii din Ierusalim.

Anii de lupta pentru stapanirea acestei biserici si a locurilor ei de pelerinaj, care au inceput dupa plecarea cruciatilor, reprezinta un capitol intunecat si foarte dificil in cadrul istoriei crestine a Locurilor Sfinte din Palestina. Ura, rivalitatea, fanatismul si desele ciocniri sangeroase dintre comunitatile crestine au fost speculate si folosite de mameluci si mai tarziu de otomani, care au transformat locurile de pelerinaj intr-un teren al negotului de tot soiul foarte profitabil, vanzandu-le celor care oferea pretul cel mai mare, adica licitandu-le de nenumarate ori. Aceasta situatie a continuat pana la mijlocul secolului al XIX – lea asa incat abia dupa interventia Organizatiei Statelor Europene in anul 1857, comunitatile crestine rivale si concurente au ajuns, in sfarsit la o intelegere semnand Tratatul cu privire la regimul locurilor de pelerinaj cunoscut, de asemenea, si „Status quo”. Vrednica de amintit este in legatura cu Biserica Sfantului Mormant si minunea care se savarseste in fiecare an, in Sambata cea Mare, in jurul amiezii cand vine in biserica, bucurandu-i pe toti pelerinii, lumina cea cereasca de la Hristos Domnul, care aprinde lumanarile, candelele si sufletele noastre!...

De la Biserica Sfantului Mormant vom merge catre Ghetsimani care se afla la est de Ierusalim, pe albia raului Cedron, cunoscuta si sub numele biblic de Valea Iosafat. Pornind din Ierusalim, raul curge prin pustiul Iudeii, ocoleste Manastirea Sf. Sava si se varsa in Marea Moarta. Potrivit traditiei crestine, in raul Cedron, chiar in zona Ghetsimani va avea loc judecata universala, la a doua venire a Domnului Hristos – Marele Arhiereu si Dreptul Judecator. Aceasta traditie este legata de numele Iosafat care provine din ebraicul Iahve – Shafot, ce se talcuieste Dumnezeu judeca (Ioil 3, 2). Gradina Ghetsimani, potrivit Evangheliei (Mat. 26, 36; Marc. 14, 32; Luc. 22, 39; Ioan 18) se leaga de rugaciunea lui Iisus dinaintea sfintelor Sale patimi si dinaintea tradarii de catre Iuda si a arestarii Domnului. Cu alte cuvinte de aici si de acum au inceput patimile si Drumul Crucii Mantuitorului nostru Iisus Hristos. In secolul IV evenimentele legate de patimile si rugaciunea lui Iisus au fost fixate topografic si recunoscute ca locuri de pelerinaj si centre de cult. Pe acest loc in anii de domnie ai imparatului Theodosie cel Mare (378 – 395) a fost inaltata bazilica crestina, ale carei ruine pot fi vazute si astazi in interiorul actualei Biserici Catolice a Tuturor Natiunilor (sau ale Bisericii Patimilor lui Iisus). Maslinii care inconjoara, in momentul de fata, zona au existat si in vechime, de unde a si provenit denumirea de Ghetsimani, care inseamna in ebraica tescuirea maslinilor. Exista credinta ca multi dintre maslinii existenti (si) astazi dateaza din vremea lui Hristos.

Am mers, in continuare, la Mormantul Maicii Domnului care se afla tot in zona Ghetsimanului. Dupa ce al V – lea Sinod Ecumenic a recunoscut si a legiferat dogma destinului divin al Sfintei Fecioare Maria – Nascatoarea de Dumnezeu, mormantul ei a devenit, incepand cu acest secol, loc de pelerinaj. Actuala cripta uriasa care acopera mormantul reprezinta doar reminiscentele acelei biserici cu etaj, construita de Imparatul Martian (450 – 457) si de Patriarhul Ierusalimului – Iuvenalie.

Trecand si inchinandu-ne le Biserica Sf. Arhidiacon Stefan – intaiul intre mucenici, la Manastirea ruseasca Sf. Maria Magdalena, apoi vizitand Bazinele Siloamului si Scaldatoarea Oilor, am ajuns la Pretoriu – care a fost resedinta oficiala a procuratorului roman in Ierusalimul epocii lui Hristos, cand era fortareata Antonia, situata in coltul dinspre nord – vest al curtii, apartinand de complexul arhitectural al Templului Iudaic. Aici a luat Pillat hotararea de a-L condamna pe Hristos la moarte prin rastignire. Si tot aici L-au batjocorit soldatii romani, punandu-i pe cap cununa de spini si dandu-i crucea, in acest fel a inceput Drumul Crucii Mantuitorului, despre care vom vorbi in continuare. Mai trebuie precizat faptul ca ruinele Pretoriului Roman sunt raspandite in Ierusalimul de azi in trei manastiri crestine diferite. O parte din lespezile cu care era pardosita curtea Pretoriului, cunoscuta sub denumirea de lithostratos (pardosit cu pietre – Ioan 19, 13), se pastreaza in manastirea franciscana Ecce Homo (Iata Omul). O alta parte a lithostratos-ului cuprinde rezervoarele subterane, construite pentru necesitatile Templului Iudaic si absida cu trei usi, cunoscuta sub denumirea „Ecce Homo” (Iata Omul) si care se afla in manastirea pentru maici Surorile Sionului. Potrivit traditiei, de aici L-a prezentat Pillat pe Hristos fariseilor, care cereau condamnarea Lui. In cea de a treia manastire – Pretoriul Grec – s-au pastrat diferite grote sapate in stanca. Se crede ca una dintre ele a fost folosita pentru retinerea temporara a lui Hristos in Pretoriu, iar alta, mult mai joasa, a servit ca inchisoare pentru talharul Baraba.

Referindu-ne, in cele ce urmeaza, la Drumul Crucii vom spune ca pe langa semnificatia teologica a patimilor si a rugaciunii premergatoare agoniei din timpul Rastignirii lui Hristos, Drumul Crucii are si o semnificatie cronologica si topografica. El include in sine toate Patimile lui Iisus in Ierusalim, incepand cu arestarea si terminand cu punerea Sa in Mormant. Cu alte cuvinte, Drumul Crucii trebuie sa fi inceput cu Gradina Ghetsimani si sa se fi terminat cu Golgota si Punerea in Mormant. Incepand insa cu secolul al XI – lea, crestinii din Ierusalim au stabilit parcursul acestui drum ca incepand cu condamnarea Lui in Pretoriu si terminand cu Sfantul Mormant din Biserica Mormantului Domnului. In Ierusalimul din zilele noastre durata si itinerariul Drumului, care nu depaseste nici macar un kilometru ca lungime, nu trebuie sa corespunda neaparat cu cel pe care l-a parcurs Domnul Hristos cu doua mii de ani in urma, deoarece sistematizarea orasului a suportat modificari radicale in sec. II si V, cat si de atunci incoace. Cu toate acestea, parcursul general al drumului a ramas aproape neschimbat. Drumul Crucii – Via Dolorosa – include in traseul sau 14 stationari, indisolubil legate de evenimentele marcate de supliciu si de Patimile Domnului. Primele doua dintre ele se afla pe teritoriul Pretoriului, urmatoarele sapte sunt in oras, iar celelalte cinci sunt in interiorul Bisericii Sfantului Mormant, dupa cum urmeaza:

Lithostratos-ul si condamnarea lui Iisus de catre Pilat

Primirea Crucii

Prima cadere a lui Iisus (potrivit traditiei)

Iisus intalnindu-si mama (conform traditiei)

Crucea, data lui Simon din Cirene sa o duca (potrivit marturiilor evanghelice: Mat. 27, 32; Marc. 15 , 21; Luc. 23, 26)

Veronica, stergandu-i lui Iisus fata plina de sudoare (dupa o veche traditie crestina)

A doua cadere a lui Iisus (potrivit unei traditii medievale)

Iisus, consolandu-le pe fiicele Ierusalimului (Luc. 23, 18 – 27)

A treia cadere a lui Iisus (conform unei traditii medievale)

Iisus, dezbracat de vesminte pentru rastignire (Ioan 19, 30)

Pironirea lui Hristos pe Cruce

Domnul Hristos dandu-si duhul (Ioan 19, 40)

Pogorarea de pe Cruce si pregatirea pentru punerea Sa in Mormant (Ioan 19, 40)

Punerea in Mormant a lui Iisus Hristos (Ioan 19, 41 – 42)

In continuare as vrea sa vorbim, putin, despre Sion (Tion, in ebraica) care este folosit in Vechiul Testament pentru a denumi diferite zone ale Tarii Sfinte, cum ar fi: Muntii Iudeii (Psalm. 132, 3), Muntele Hermon (Deut. 4, 49), Ierusalim (Psalm. 75, 2) si altele. In traditia evreiasca de mult mai tarziu, aceeasi denumire inseamna Regatul Iudaic, intreg pamantul lui Israel, poporul lui Israel si, mai presus de toate, Ierusalimul si legatura spirituala dintre el si poporul evreu unde, precum vorbeste proorocul Miheia „... El ne na invata caile Sale, si sa mergem pe cararile Sale...” (Mih. 4, 2). Totodata, exista si o veche traditie evreiasca, in care denumirea de Sion era identificata cu colina de vest a Ierusalimului. Parintii Bisericii au recunoscut din primii ani ai crestinismului aceasta traditie si au raportat-o la o multime de reprezentanti evlaviosi si de evenimente religioase.

Potrivit traditiei crestine, pe Muntele Sion s-au petrecut urmatoarele evenimente: - Cina cea de Taina si Taina Sfintei Euharistii, Pogorarea Sfantului Duh asupra apostolilor si intemeierea primei Biserici Crestine (Fapte – cap. II). Cu alte cuvinte, Parintii si Scriitorii bisericesti au vazut cum se adeveresc pe Muntele Sion cuvintele proorocului Miheia despre Invatatura Domnului. Mai tarziu, in sec. V – VI, Sionul era raportat la alte evenimente ca: - Lepadarea lui Petru, Adormirea Maicii Domnului, Inmormantarea lui Iacov fratele Domnului, Inmormantarea Regelui biblic David. Cel mai important si mai vechi lacas de inchinare din Tara Sfanta este Foisorul Cinei de Taina, (sec. II d.Hr.) - o constructie cu etaj in care a avut loc Cina cea de Taina si Pogorarea Duhului Sfant asupra Apostolilor „in limbi ca de foc”. In sec. IV pe culmea Sionului, in locul foisorului Cinei de Taina a fost construita o mare bazilica, numita Biserica Sf. Sion. Aceasta bazilica a fost distrusa de persi in anul 614, apoi reconstruita de Patriarhul Modest si a fost din nou distrusa de catre musulmani in anul 966. Dupa plecarea cruciatilor, foisorul Cinei de Taina a fost transformat de catre mameluci in moschee si timp indelungat a fost folosit ca lacas de cult musulman. Cu toate ca astazi apartine musulmanilor, el este accesibil tuturor crestinilor ca loc de pelerinaj si de rugaciune pe care l-am vizitat si noi dimpreuna cu mormantul Regelui David.

Continuand cu Muntele Maslinilor (Har – Ha – Zeitim, in ebraica sau Tjabal – et – Tur, in araba) vom spune ca este vorba de lantul muntos care se ridica pana la altitudinea de 730 de metri deasupra nivelului Marii Mediteraniene, fiind situat la est de Ierusalim. El este pomenit atat in Vechiul Testament (Zah. 14, 4) cat si in Noul Testament (Mat. 24; Marc. 13; Luc. 26; Fapt. 1, 4 – 12). Cele trei culmi ale lui sunt: cea dinspre nord numita Scopus (Har – Hatofim, in ebraica), pe care a fost construita Universitatea Ebraica din Ierusalim; cea din mijloc pe care se afla Spitalul Augusta Victoria si cea dinspre sud, et – Tur sau Muntele Inaltarii, unde sunt concentrate toate locurile crestine de pelerinaj, bisericile si manastirile care au pentru crestini legatura cu doua evenimente importante din activitatea pamanteasca a lui Hristos: Predica de pe Munte (Mat. 24; Luc. 21) si Inaltarea Sa la Cer care a avut loc la 40 de zile dupa Slavita Sa Inviere. In sec. al IV – lea, pe locul Predicii de pe Munte Sf. Imp. Elena a construit o bazilica impunatoare, care a fost numita Biserica Eleon.

Ruinele acestei bazilici se afla astazi in interiorul bisericii catolice Tatal Nostru (Pater Noster). In anul 387, pe locul Inaltarii a fost zidita o biserica mare octogonala – Capela Inaltarii, dupa cum o numeau bizantinii si a carei cruce luminoasa era vazuta de catre intreg Ierusalimul. Biserica Inaltarii a fost distrusa de catre persi si reconstruita de cruciati pastrand acelasi plan. In anul 1187, biserica a fost transformata in moschee de catre Saladin, iar locurile de pelerinaj din jurul ei au fost distribuite familiior musulmane din Ierusalim. In afara de aceste doua locuri de pelerinaj de o foarte mare importanta, pe Muntele Maslinilor au fost construite, in sec. V – VI, inca 24 de asezaminte crestine printre care biserici, manastiri si hanuri pentru pelerini. Unele dintre cele mai importante locuri de pelerinaj aflate astazi pe culmea dinspre nord a muntelui sunt Biserica Greceasca a Pelerinilor Galileeni (Via Galilaei – locul intalnirii lui Hristos cu Apostolii dupa Inviere – Mat. 28, 10), apoi Manastirea Ruseasca cu Biserica Sf. Ioan Botezatorul, nou construita Biserica Greceasca a Inaltarii, locul de pelerinaj al Inaltarii aflandu-se in ziua de astazi in stapanirea musulmanilor. Bisericile catolice Tatal Nostru (Pater Noster) si Domnul a plans (Dominus Flevit), precum si Manastirea Ruseasca Sf. Maria Magdalena, situata la vest de aceasta culme a muntelui sunt, de asemenea, locuri crestine de pelerinaj.

Am purces, dupa aceea, intr-o alta zi, spre orasul natal al Mantuiorului – Betleem (Betlehem - Bet Lehem) – Casa Painii - care, astazi, se afla in teritoriile palestiniene si care, pana in sec. al IV – lea a fost un mic si neinsemnat sat, populat de agricultori si pastori. In Vechiul Testament el este pomenit cu numele de Betleemul Iudaic, deoarece mai exista un Betleem la nord-vest de Galileea, aproape de Nazaret (Nazareth). Orasul mai era cunoscut si sub numele de Efrata (Ephrata), desi acest nume il purta nu numai Betleemul ci si intreaga zona limitrofa. Pe la mijlocul sec. al II – lea Imparatul Adrian i-a izgonit din oras pe bastinasii evrei, fiindca orasul se invecina cu Ierusalimul proaspat reconstruit de el, si a adus in locul lor oameni straini si pagani. In acelasi secol au inceput sa populeze Betleemul si primii crestini ceea ce a fost un lucru de bun augur. Locuitorii pagani ai orasului se inchinau zeului Adonis intr-o pestera aflata in centrul asezarii, fara sa stie, bineanteles, ca in acea pestera s-a nascut Domnul nostru Iisus Hristos. Soarta acestui oras s-a schimbat in sec. al IV – lea, cand Sf. Imp. Elena, la porunca fiului sau Sf. Imp. Constantin cel Mare, a zidit deasupra pesterii Nasterii Domnului o minunata bazilica – care din Casa Imparatului a devenit „Casa Imparatiei” – pentru toata lumea crestina. Acest eveniment a scos orasul din anonimat si l-a transformat intr-un important centru de pelerinaj cum este pana astazi, chiar daca se afla in Palestina, ajungand aproape egal ca insemnatate cu Ierusalimul invecinat.

Vorbind despre Biserica Nasterii Domnului vom spune ca ruinele primei bazilici construite in sec. IV de catre Sf. Imp. Elena se afla sub temelia actualei bazilici. Conform marturiilor scrise, aceasta prima bazilica avea cinci naosuri si o mare curte exterioara dinaintea fatadei orientale spre apus. In aripa dinspre rasarit, a fost construita o cladire impresionanta, octogonala, in centrul careia se afla Pestera Nasterii Domnului – loc foarte important pentru toti crestinii si pelerinii care vin aici sa se inchine deoarece este locul inceputului mantuirii noastre, cu alte cuvinte acest loc, alaturi de Biserica Sfantului Mormant, se afla pe primul rand in istoria mantuirii neamului omenesc!... Pardoseala ei era acoperita cu un mozaic in culori, ale carui fragmente se mai vad si astazi sub dalele de marmura ale actualei pardoseli. Sapaturile arheologice desfasurate in zona bazilicii in anul 1934 au confirmat si au inmultit descrierile textelor din vechime pe marginea acestui important monument crestin din sec. al IV - lea. La aproximativ doua sute de ani de la zidirea sa de catre Sf. Imp. Elena, bazilica a fost daramata din cauze neelucidate, de catre Imparatul Iustinian si a fost inlocuita cu alta, care se pastreaza si in ziua de astazi. In partea dinspre zidul de Vest al noii bazilici a fost amenajata o curte mica cu o galerie, iar cladirea octogonala de deasupra Pesterii Nasterii a fost inlocuita de o biserica triunghiulara. Astfel, intreaga constructie a dobandit forma unei cruci.

Bazilica lui Iustinian, care este mai mare ca dimensiuni, nu are fumusetea si splendoarea celei dintai. Insusi Iustinian s-a declarat nemultumit de constructia nou inaltata, apasatoare si intunecata, motiv pentru care a poruncit, conform traditiei de mai tarziu, ca arhitectul principal sa fie pedepsit. Ornamentele exterioare ale noii bazilici a lui Iustinian Imparatul nu s-au pastrat, desi, dupa toate aparentele, ele trebuie sa fi fost impresionante si fastuoase. Potrivit unei descrieri de mai tarziu, pe fatada Bazilicii erau incastrate mozaicuri in culori cuprinzand scena Nasterii lui Hristos si cea a inchinarii magilor persani. Tocmai aceasta imagine a salvat bazilica de la distrugere in anul 614 caci vazand in scena celor trei magi pe compatriotii lor, cotropitorii persani, in semn de respect pentru aceasta imagine, nu au incendiat biserica. Actualele ornamente mozaicale de pe zidurile bazilicii si imaginile de pe cele 40 de coloane au fost facute de mesteri iconari ortodocsi greci din sec. al XII – lea. Mozaicurile murale si icoanele de deasupra coloanelor au fost lucrate in stilul si in conformitate cu canoanele iconografice ale Bisericii Ortodoxe.

Mergand mai departe trebuie sa remarcam ca in apropiere de Hebron, pe drumul central ce duce la Ierusalim, se mai afla un loc de pelerinaj crestin – Stejarul Mamvri sau Templul Ramat El – Halil. Traditia veche iudaica face legatura intre acest loc si Stejarul lui Mamvri Amoreul din Vechiul Testament (Fac. 14, 13) fiind locul in care s-a salajluit Avraam si i-a ospatat pe cei trei ingeri ai Domnului inainte de pedeapsa Sodomei si Gomorei (Fac. 18). Initial, aici era locul de inchinare al evreilor, insa in epoca elenismului acesta a fost transformat intr-un loc pagan, legat de sarbatori populare, de jertfe si tranzactii comerciale. Regele Irod l-a imprejmuit cu ziduri, in interiorul carora a fost construit mai tarziu de catre Adrian un templu pagan si un altar – jertfelnic. In sec. al IV – lea, Sf. Elena, daramand toate constructiile anterioare, a ridicat in locul lor „Biserica – Inchinarea”, spre a uni sub aspect teologic si istoric Vechiul cu Noul Testament. In atriumul bazilicii este infatisat izvorul descoperit de Avraam. Dupa invazia araba, biserica a fost distrusa, si acest loc de pelerinaj a incetat sa mai existe. Cu prilejul sapaturilor arheologice efectuate aici in perioada 1926 – 1928 si repetate de curand, au fost descoperite bogate valori si, pe langa aceasta, ruinile bazilicii inaltate de Sf. Imp. Elena. Mentionam ca in prezent este greu a ajunge in acest loc datorita starii de fapt conflictuale dintre Statul Israel si cel palestinian.

In continuare, as dori sa amintesc, aici, si de oraselul Betania care se intinde si azi, ca si in vremea lui Hristos, de-a lungul singurei artere centrale de acces care urca din Valea Ierihonului si duce spre Ierusalim. Astfel, toti cei care doreau sa ajunga la Ierusalim erau nevoiti sa foloseasca acest drum. Dar nu acesta era singurul motiv pentru care il parcurcea si Hristos adeseori ci fiindca aici era (si) locul natal al prietenului Sau Lazar si al surorilor acestuia Marta si Maria (Mat. 21, 1 – 9; Luc. 10, 25 – 42). Odata Hristos a fost invitat in casa lui Simon Leprosul (Mat. 26, 6 – 13), dar cel mai de seama eveniment care s-a petrecut aici este minunea invierii lui Lazar de catre Domnul Iisus Hristos (Mat. 11, 1 – 47). Initial mormantul lui Lazar reprezenta un obisnuit mormant familial evreiesc, sapat in stanca in partea de apus a vechiului sat. El nu era situat la adancimea la care este astazi, cand spre el duc 27 de trepte sapate in piatra. In epoca crestin – bizantina (Sec. IV – VII) mormantul – ca loc de pelerinaj era imprejmuit cu un zid. In interiorul acestei imprejmuiri si mai la rasarit de mormant se inalta bazilica cu trei naosuri, a carei pardoseala era acoperita cu mozaic in culori.

Toate constructiile puse la un loc – mormantul, intregul teritoriu ingradit si bazilica – au primit denumirea de Lazarion. Denumirea actuala a satului arab El – Azarieh provine de la numele acestui sfant lacas crestin. Satul evreiesc in vremea lui Hristos se numea Beit – Ania sau Beit – Hanania (Casa lui Hanani, in ebraica). Lazarion – ul, suportand invazia persana din anul 614, a continuat sa existe aproape fara nici o schimabare pana in sec. al XII – lea. In sec. al XIII – lea a fost parasit si abandonat. Dar trei sute de ani mai tarziu, pe ruinele lui, musulmanii au construit o moschee, in interiorul careia se afla mormantul lui Lazar – prietenul Domnului. Potrivit traditiei, manastirea de calugarite greco – ortodoxe, situata in partea de est a satului, a fost construita pe locul casei in care a trait familia lui Lazar. Peste drum de aceasta manastire se afla locul intalnirii lui Hristos cu Marta si Maria, atunci cand a venit sa-l invieze pe Lazar.

In cele ce urmeaza, tinand un fir rosu al pelerinajului, vom vorbi despre orasul Ierihon. Vechiul Ierihon, intocmai ca si orasul actual, este situat de-a lungul drumului central care strabate intreaga Vale a Iordanului, de la Lacul Tiberiadei (Kinneret) la nord si pana la moartea Moarta, la sud. Celalalt drum central trece peste Valea Ierihonului, unind malul de est al Iordanului cu Ierusalimul si cu zona litorala. In afara de frumoasa lui asezare geografica, Ierihonul are si alte avantaje naturale: apa din abundenta, pamanturi roditoare si o clima subtropicala. Datorita acestui fapt, orasul a fost populat in mod constant, incepand cu vremurile preistorice si pana in ziua de astazi. Domnul Hristos, fiind nevoit sa treaca prin Ierihon, la intoarcerea lui din Galileea natala in Ierusalim, a savarsit o multime de minuni. Astfel, in Ierihon l-a intalnit El pe Zaheu care s-a urcat in smochin (Luc. 19) si pe orb (Luc. 18, 35 – 43).

In afara de aceasta, dupa botez Hristos s-a dus in pustie, care se asterne la vest de Ierihon, pentru a posti acolo si a se izbavi de diavol (Mat. 4, 1 – 11; Luc. 4, 1 – 13; Marc. 1, 12 – 13). In Ierihon si in imprujurimile lui au savarsit minuni si proorocii: Ilie, Elisei si Sf. Ioan Botezatorul. Toate locurile legate de evenimentele religioase si de activitatea proorocilor au devenit, incepand cu sec. al IV – lea, locuri crestine de pelerinaj si asezaminte manastiresti. In epoca bizantina, in imprejurimile Ierihonului si in cuprinsul orasului, existau mai mult de 20 de manastiri si biserici, hanuri pentru primirea pelerinilor si a diferitelor societati filantropice crestine pentru nevoiasi si bolnavi. Astazi crestinul pelerin poate vizita Ierihonul care se afla in teritoriile palestiniene, la distanta de 37 de km de Ierusalim si care cuprinde urmatoarele obiective: Izvorul lui Elisei, locul izbavirii si al postului, Pestera Proorocului Ilie, Manastirea greco – ortodoxa unde se afla sicomorul (dudul) lui Zaheu pe care l-am vizitat si noi cu multa bucurie!...

Dar locul cel mai drag sufletului nostru crestinesc si romanesc pe care l-am vizitat, aici, a fost Asezamantul Romanesc care a fost sfintit si inaugurat in anul 2000 de catre un sobor de ierarhi, preoti si credinciosi romani in frunte cu P.F. Parinte Teoctist – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane si care in momentul de fata se afla in stadiul de pictura la biserica si finisare la complex, la asezamant. Asezamantul de aici, impreuna cu lucrarile sale, sunt conduse de catre P.Cuv. Parinte Arhim. Ieronim Cretu – Superiorul Asezamantului Romanesc de la Ierusalim, care este Reprezentanta Patriarhiei Romane (de) la Locurile Sfinte. Cuprinsi fiind de profunde emotii am vizitat ambele asezaminte romanesti – unde am oficiat rugaciuni si cantari si ne-am intretinut foarte frumos cu obstea, si cu muncitorii acestor asezaminte, in frunte cu Parintele Ieronim si cu Parintele Serafim Pasca. Parintele Staret Ieronim ne-a prezentat istoricul, statutul si activitatea acestor doua asezaminte romanesti, astazi, greutatile cu care se confrunta noul asezamant de la Ierihon care sunt diferite, inclusiv de natura financiar – materiala. Trebuie sa subliniem faptul ca este mare bucurie atunci cand cele doua asezaminte sunt vizitate de catre pelerinii romani care vin, aici mai nou, intr-un numar cat mai mare.

Mai departe, vreau sa vorbesc putin, despre Raul Iordan si despre Locul botezului lui Hristos. Raul Iordan (Iarden – care coboara, in limba ebraica) este cel mai important rau de pe pamant avandu-si sorgintea in izvoarele de pe versantul Muntelui Hermon, din Nord, unde traverseaza Lacul Tiberiada (Kinneret) si, parcurgand inca 500 de km, se varsa in Marea Moarta. Raul Iordan este strans legat de istoria Tarii Sfinte si de multe evenimente din Vechiul si Noul Testament. Pe malurile lui s-au format cele douasprezece semintii ale lui lui Israel, inainte de a intra pe Pamantul Fagaduintei. De aici s-a inaltat in vazduh intr-un car de foc Proorocul Ilie, lasandu-l aici, pe pamant, pe ucenicul sau – Proorocul Elisei. Tot aici, in apropierea acestui rau a trait comunitatea esenienilor – anticipatori ai monahismului crestin, de la care se pastreaza cateva din vestitele manuscrise de la Qumran descoperite intr-o pestera din zona, in apropierea Marii Moarte de catre un pastor de capre in anul 1956.

Si tot aici a propovaduit Sf. Ioan Botezatorul unde L-a si botezat pe Iisus Hristos. Potrivit traditiei, incepand cu sec. IV, se considera ca loc al botezului lui Hristos extremitatea nordica a Raului Iordan, situata in apropierea Ierihonului. Pe aici au trecut cele douasprezece semintii ale lui Israel, pentru a primi drept mostenire pamantul fagaduit lor de catre Iahve. Din acest motiv acest loc se numeste Betabara (Beit Avara – „trecere prin vad”, in ebraica). Identificarea locului botezului cu cel al trecerii prin vad a raului de catre israelieni a avut pentru crestini un dublu sens: in primul rand, a unit, din punct de vedere geografic, Vechiul si Noul Testament, iar in al doilea rand, dupa cum sensul trecerii a fost popularea Tarii Dfinte, la fel si botezul crestinului a insemnat legatura acestuia cu Hristos si promisiunea dobandirii Imparatiei Ceresti. Am vizitat si noi Raul Iordan, cu mare bucurie, dar locul vizitarii Raului nu coincide cu locul exact al Botezului Domnului. In zona exista si o manastire greco – ortodoxa inchinata insemnatului eveniment si marelui prasnic al Botezului Domnului nostru Iisus Hristos.

Enuntand, in urmatoarele randuri, Lacul Tiberiadei si locurile sale inconjuratoare de pelerinaj (21x12km, adancimea 48 m) care, privit de sus aducea ca forma cu o vioara, kinor – in ebraica. De la acest cuvant a si provenit denumirea lacului – Kinneret (Num. 34, 11). In izvoarele scrise grecesti si in Evanghelie poarta nume diferite: Lacul sau Marea Tiberiadei, dupa denumirea orasului Tiberias (Tiberiada), construit pe malul apusean de catre Regele Antipa, Lacul Ghenizaretului sau simplu Ghenisar, dupa numele Ghinosaur, cum este denumit malul de nord – vest, precum si Lacul Galileii, dupa toponimul regiunii in care se intinde. Lacul Tiberiadei reprezinta unicul rezervor natural de apa dulce al Palestinei. De n-ar fi el, locuitorii Palestinei ar suferi de sete, iar pamanturile ei ar fi sarace si pustii. Cand lacul se umple (de obicei dupa iernile ploioase), cantitatea de apa potabila pe care o contine ajunge la 3985 milioane metri cubi.

Raul Iordan, dimpreuna cu izvoarele sale din nord, constituie furnizorul de baza, varsand anual in Kinneret 603 milioane metri cubi de apa. In afara de aceasta, o cantitate considerabila de apa vine din Muntii Galileii de Nord si din Inaltimile Golan. In epoca lui Hristos, malul de vest al lacului era presarat din plin cu orase si asezari evreiesti, in vreme ce malul de rasarit, Perea („extremitate”, in greaca) a ramas putin populat, in principal de greci si de alti straini. Din acest motiv Domnul Hristos a ales malul de vest si, indeosebi, orasul evreiesc Capernaum ca loc al desfasurarii activitatii Sale mesianice in cea mai mare masura si al domiciliului Sau. Din asezarile de pe malul apusean si-a ales cei mai multi ucenici. Tot aici si-a propagat El invatatura si a savarsit cele mai multe minuni. Aceasta regiune, legata de viata si minunile lui Hristos, este recunoscuta din sec. al IV – lea ca pamant sfant, bogat in locuri crestine de pelerinaj. Calatoria noastra prin aceste locuri ne-au condus spre inaltare spirituala si spre renastere.

Orasul Tiberias a fost intemeiat de catre Regele Irod Antipa, fiul lui Irod cel Mare, in anul 22 i.d.Hr. In pofida faptului ca acesta era un mare si important oras, construit pe artera principala ce facea legatura cu tarmul occidental al Lacului Kinneret, artera de care a fost nevoit sa se foloseasca si Hristos in timpul calatoriilor Sale, si totusi, este foarte interesant ca acest oras nu este niciodata pomenit in Evanghelie. Cauza se afla, probabil, in faptul ca majoritatea primilor locuitori ai Tiberiasului erau pagani, deoarece orasul a fost construit pe locul unor vechi cimitire, evreii refuzand la inceput sa se stabileasca aici. De aceea crestinismul a capatat in aceasta parte, un teren generos si, la foarte scurt timp a fost creata aici o comunitate crestina si o episcopie. Deja la inceputul sec. al IV – lea cladirea pagana Adriania a fost transformata de crestinii Tiberiasului intr-o bazilica de dimensiuni foarte mari, de-a dreptul impresionante. In sec. al VII – lea, pe locul cel mai inalt al orasului a fost construita cea de-a doua biserica crestina inchinata Sf. Ap. Petru. Sub altarul acestei bazilici, descoperit nu de mult, cu ocazia unor sapaturi arheologice, a fost gasita o uriasa ancora de piatra, facuta, probabil, in cinstea marelui pescar evanghelic. Actuala manastire ortodoxa greceasca, situata la marginea sudica a orasului, a fost zidita pe ruinele cladirii din epoca cruciatilor si din perioada otomana.

Oraselul Magdala (de la cuvantul migdal, in ebraica, sau el – mazdal, in araba si care in ambele limbi inseamna turn) este situat la aproximativ 5 km nord de Tiberias. Asezarea, ca atare, nu este pomenita in Evanghelie, dar existenta ei este determinata de numele Mariei Magdalena si de locurile in care s-au descoperit ruinele vechi ale oraselului contemporan Migdal. Este posibil ca Magdala sa se identifice cu oraselul Dalmanuta, de care pomeneste Sf. Ev. Marcu la cap. 8, vers. 10 si, s-ar putea sa se identifice cu mica localitate Tariheea, existenta atat in izvoarele istorice grecesti cat si in scrierile istoricului Iosif Flavius.

Legat tot de activitatea si faptele miraculoase savarsite de catre Domnul nostru Iisus Hristos, vom spune ca una dintre cele mai impresionante minuni savarsite de catre El o reprezinta saturarea celor cinci mii de oameni cu cinci paini si doi pesti, consemnata de catre Sf. Ap. Marcu in Evanghelia sa la cap 6, vers. 34 – 44 si la Sf. Ap. Ioan la cap. 6, vers. 1 – 15. In Evanghelie, asa cum se intampla de foarte multe ori, nu este precizat locul in care a avut loc minunea, dar crestinii au stabilit inca din sec. al IV – lea ca el se afla in apropiere de Capernaum, in oraselul El – Tabgha (in araba – sapte izvoare) din perioadele romana si bizantina. Pe la mijlocul sec. al IV – lea a fost contruita, aici o mica biserica cu un naos, iar in sec. V a fost inlocuita cu o bazilica mare cu trei naosuri, cu pardoseala in mozaic colorat. In partea centrala a lacasului, in spatele Sfintei Trapeze, s-a descoperit imaginea cosului cu cinci paini si doi pesti. Aceasta imagine si inscriptia greceasca descoperita in naosul dinspre nord al bazilicii „In acest loc sfant nu uita Dumnezeu pe cel smerit” nu lasa nici un dubiu in privinta identificarii acestui loc cu minunea inmultirii celor cinci paini si a celor doi pesti. Dupa invazia araba biserica s-a pustiit, iar cu timpul a disparut sub un morman de pamant si paie. Ruinele ei au fost descoperite intamplator, cu prilejul unor sapaturi arheologice din secolul trecut si abia curand a fost refacuta de catre monahii benedictini ea fiind, astazi, biserica romano – catolica.

Locul in care se afla Muntele Fericirilor (Mat. 5, 1 – 12) le era cunoscut pelerinilor crestini din epoca bizantina. Astazi respectivul loc constituie o enigma. Potrivit vechii traditii crestine, acest munte se afla pe tarmul nordic al Kinneretului, intre Capernaum si Magdala, cu alte cuvinte, foarte aproape de Tabgha. Este posibil ca ruinele vechii bazilici crestine, descoperitta cu cativa ani in urma si aflata la aproximativ doua sute de metri nord de Tabgha, sa aiba legatura cu acest loc de pelerinaj. Traditia crestina de mai tarziu identifica Muntele Fericilor cu prapastia Arbel, aflata mai la nord de Magdala. Dar nu exista nici un fel de confirmare de ordin arheologic in acest sens. Muntele Fericirilor pe care-l infatiseaza, astazi, franciscanii – unde se afla o frumoasa biserica catolica precum si sediul unei episcopii si care reprezinta noul loc de pelerinaj – poate sa aiba o legatura sub acest aspect topografic cu vechiul loc de pelerinaj crestin, numai ca si in acest caz lipsesc dovezile arheologice.

Vechiul Capernaum – orasul ales de Mantuitorul drept centru al activitatii Sale (Mat. 4, 13), se afla la granita dintre Galileeea si cele zece orase pagane. Datorita pozitiei centrale a orasului, in cuprinsul sau se afla o vama si un lagar militar al legionarilor romani. Astfel, in afara populatiei bastinase compusa numai din evrei, orasul mai era populat de catre vamesi, soldati, ofiteri superiori cum ar fi, de exemplu, centurionul (sutasul) roman si alti functionar de stat (Mat. 8, 5 – 13; Marc. 2, 13 – 14). Aici a consacrat Domnul Hristos, Taina Sfintei Euharistii – la Cina cea de Taina (Ioan 6, 24 – 71). Tot aici a vindecat El pe un om cu duh necurat (Marc. 1, 21 – 28), pe un paralitic (Merc. 2, 1 – 2), pe soacra Sf. Ap. Petru (Marc. 1, 29 – 31), pe sluga sutasului (Mat. 8, 5 – 13). De asemea, in acest oras sau din acest oras si-a ales pe cei mai multi dintre apostolii si ucenicii Sai. Pana la inceputul sec. al IV – lea Capernaum – ul a ramas un oras pur iudaic, cu toate ca este cu putinta ca in cuprinsul lui sa fi trait un numar redus de evrei crestini care au fost concentrati in jurul casei Sf. Ap. Petru, situata in centrul asezzarii, aproape de sinagoga. Primii crestini foloseau aceasta casa ca biserica si, in acelasi timp, ca loc de pelerinaj pentru vizitatori.

Astfel, in Capernaum, se afla cel mai vechi loc de pelerinaj crestin din Tara Sfanta, datand din sec. al II – lea. In sec. al V – lea comunitatea crestina a orasului s-a marit, iar deasupra casei Sf. Ap. Petru a fost construita biserica octogonala, una dintre primele biserici de acest fel ridicate in Palestina de atunci. In sec al VI – lea a fost construita inca o biserica inchinata Sf. Ap. Si Ev. Ioan. Spre sfarsitul epocii bizantine, orasul a inceput sa intre in declin, iar spre sfarsitul sec. al XI – lea a decazut complet. Doar colibele pescarilor sezonieri ridicate pe ruinele lui marturiseau despre o mica asezare pe locul fostului oras. Aceasta stare de fapt a continuat pana la sfarsitul sec. al XIX – lea, cand regiunea a fost cumparata de catre Patriarhia Greaca de la Ierusalim in colaborare cu monahii franciscani, iar dupa lucrarile de restaurare efectuate de ei, a fost inclusa in randul locurilor crestine de pelerinaj din Tara Sfanta. Astazi fiecare pelerin are posibilitatea de a vizita acest loc in care se intindea vechiul Capernaum si de a vedea ruinele Casei Sf. Ap. Petru, Sinagoga Evreiasca din sec. IV, una dintre partile vechiului oras, descoperita cu ocazia sapaturilor arheologice si Biserica ortodoxa a celor Doisprezece Apostoli, construita de catre Patriarhul Ierusalimului Damian in anul 1925. Mai vreau sa amintesc faptul ca am facut si o croaziera pe Lacul Tiberiadei (Galileii), rememorand, astfel, plimbarea si potolirea furtunii pe Mare, de asemenea si pescuirea minunata, savarsite in urma cu 2000 de ani de catre Domnul Iisus Hristos, spre uimirea, bucuria si folosul ucenicilor.

Mergand, mai departe, am ajuns la Nazaret – locul de nastere al Sf. Fecioare Maria si al lui Iosiv, acel orasel in care si-a petrecut anii copilariei si ai adolescentei Domnul Hristos si care nu este pomenit nici intr-un alt document istoric in afara de Evanghelie. In perioada Vechiului Testament aici se afla, probabil, o mica asezare care nu se distingea prin nimic deosebit. In timpul vietii lui Iisus in acest oras, situat in jurul unui izvor, traiau un numar nesemnificativ de evrei si aceasta situatie a continuat pana in sec. al IV–lea, cind asezarea a fost inclusa de catre crestini in randul locurilor importante de pelerinaj. In perioada bizantina, in Nazaret trebuie sa fi existat patru locuri sfinte de pelerinaj si anume: Izvorul Maicii Domnului, in preajma caruia a avut loc, potrivit traditiei, Buna Vestire; Pestera – Atelierul lui Iosif; Sinagoga in care a invatat Domnul Hristos si Muntele Prapastiei de pe care au vrut sa-L arunce concetatenii Sai (Luc. 4, 29).

Toate aceaste locuri pot fi vizitate de catre orice pelerin si in Nazaretul zilelor noastre, asa cum am facut si noi. Bisericile din Nazaret pentru vizitare sunt: Biserica ortodoxa greaca Sf. Arh. Gavriil – situata in apropierea izvorului Buna Vestire care a fost construita in anul 1750 pe ruinele celei mai vechi biserici. Minunatul ei iconostas a fost daruit in anul 1767 de un negustor grec, ramas necunoscut. Biserica - Sinagoga a greco – catolicilor a fost inaltata pe ruinele unei cladiri din perioada romana. Se considera ca aceste ruine apartin sinagogii nazarinene din epoca lui Hristos. Biserica Catolica a Bunei – Vestiri a Maicii Domnului a fost construita pe locul Casei Maicii Domnului si a Dreptului Iosiv. Pe acest loc a existat o biserica bizantina, ale carei ruine au fost descoperite cu prilejul unor sapaturi arheologice efectuate de monahii franciscani. Prima biserica bizantina a fost distrusa de persi. In sec. al XII – lea, pe locul bisericii distruse, cruciatii au construit una noua, mai mare decat cea anterioara. In locul uriasei biserici catolice care a fost construita in anul 1960, s-au pastrat vestigii ale perioadei bizantine si ale epocii cruciatilor. Capela Prapastiei (El – Kafze, in araba), aflata in extremitatea sudica a Nazaretului de astazi, a fost construita in anul 1925 de catre Mitropolitul Grec Kleopa. Dar pe acest loc se mai vad, inca, ruinele vechii biserici si a manastiri bizantine.

Localitatea Cana Galileii – mentionata in Evanghelie – este locul de nastere al Sf. Ap. Natanael (Ioann 21, 2) precum si locul unde Mantuitorul Hristos a savarsit prima Sa Minune – cea a transformarii apei in vin la Nunta lui Filip la care a participat si El impreuna cu Mama Sa si cu alti ucenici si apostoli (Ioan 2, 1 – 11) si tot aici l-a vindecat pe fiul slujitorului regesc din Capernaum (Ioan 4, 46 – 54). Satul se afla situat mai la nord decat cel actual, in apropiere de Valea Asohis (Batauf, in araba). Mutarea locaitatii pe terenul actual s-a petrecut dupa invazia araba, cand vechea Cana a fost distrusa si parasita de locuitorii ei. In actualul sat arab Kfar Kanna locuieste o populatie mixta – musulmani si crestini. Toate bisericile aflate aici au fost construite nu demult. Biserica franciscana, inchinata Nuntii si Minunii de la Cana, a fost construita pe ruinele unei vechi cladiri iudaice, cu pardoseala si mozaic si o inscriptie in aramaica. In biserica greco – ortodoxa sunt expuse doua vase de piatra asemanatoare celor pomenite in cazul Nuntii si Minunii din Cana (Ioan 2, 1 – 11).

In continuare, vom prezenta Muntele Tabor. Identificarea Muntelui Tabor (Et – Tur, in araba si Itabarion, in izvoarele grecesti vechi) cu Muntele cel Inalt al Schimbarii la Fata a Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos (Luc. 9, 28 – 36) s-a petrecut potrivit urmatoarelor cauze principale: este, intr-adevar, un munte inalt, si la popriu si la figurat, avand aspectul unui con urias, situat la rasarit de Valea biblica Izreel. In afara de aceasta, muntele se afla nu departe de Nazaret si de Capernaum, adica in apropierea acelor locuri unde a trait si a propovaduit Hristos. Muntii Tabor si Hermon sunt proslaviti in Psalmii lui David (Ps. 88, 13) si sunt pomeniti in Vechiul Testament ca fiind cei mai inalti doi munti sacri din Tara Sfanta (Ios. 19, 22; Ier. 46, 8; Jud. 4, 6). In afara de semnificatia lui duhovniceasca care este fundamentala in spiritualitatea noastra ortodoxa, Muntele Tabor ocupa un important loc strategic caci intreaga vale de la poalele lui se vede de sus ca dintr-o palma. Tocmai de aceea, Ptolemaios a construit in varful sau o fortareata ale carei ruine pot fi vazute si astazi. In conformitate cu ghidurile si izvoarele ecleziastice crestine vechi, prima biserica de pe culmea acestui munte sacru a fost construita in sec. al IV – lea. In sec. VI au mai fost construite doua biserici, iar la inceputul celui de-al saptelea a fost adaugata cea de-a patra.

In Epoca bizantina, Taborul a dobandit statut de episcopie cu competenta ecleziastica asupra intregii regiuni invecinate. In epoca cruciatilor, pe culmea muntelui s-au statornicit cei dintai monahi benedictini. Ei insa au fost alungati de Saladin in anul 1187. In anul 1211 sultanul Malik-Al-Adils al Damascului a distrus toate constructiile crestine, bisericile si manastirile iar in locul lor a construit o fortareata ca in timpurile lui Ptolemaios. Astazi, intreaga culme a acestui munte apartine bisericii: la nord se afla Manastirea greco – ortodoxa si Biserica Schimbaarii la Fata, unde sunt maici printre care si cateva calugarite romance iar la sud se afla o biserica catolica cu manastire si hotel. Aceste doua manastiri au fost construite pe ruinele fostelor biserici bizantine.

In cele ce urmeaza, voi prezenta in cateva randuri, Manastirea Sfantului Teodosie cel Mare – intemeietorul vietii de obste (a vietii cenobitice). Actuala manastire a fost construita pe ruinele vechiului chinovion, intemeiat de Sf. Teodosie in sec. al IV – la marginea Pustiului Iudeii. Reminiscentele acelor ruine se mai vad si astazi, atat in interiorul zidurilor manastirii, cat si dincolo de granitele ei. Pestera din incinta manastirii reprezinta una dintre cele mai interesante parti ale vechii manastiri – chinovion. Este o pestera naturala, usor ecarisata, situata si azi ca si odinioara chiar in centrul manastirii. In jurul manastirii se afla mormintele multor stareti printre care sunt si remarcabile personalitati ale monahismulului din Tara Sfanta cum ar fi Sf. Teodosie, Patriarhul Sofronie al Ierusalimului si altii. Din sec. V pana in sec. VII, in perioada ei cea mai infloritoare, manastirea a adapostit aproape sapte sute de calugari de diferite nasionalitati. Conform izvoarelor scrise, in mijlocul lor domnea dragostea, disciplina, asceza, vrednicia si o deosebita atmosfera duhovniceasca. In centrul manastirii se afla biserica in care se oficia liturghia in limba greaca si doua biserici mai mici ca dimensiune, pentru nevointele diferitelor comunitati monastice.

Pe langa acestea existau ateliere pentru folosirea zilnica a muncii monahilor, comitete pentru ocrotirea celor saraci si batrani, aziluri pentru orfani, centre de invatamant, hanuri, adapostruri si locuri de popas pentru oameni, cu alte cuvinte aceasta manastire reprezenta un mic stat al unor oameni dedicati vietii duhovnicesti, rugaciunii si modului de viata monahal, precum si muncii, fiind consacrati trup si suflet obstii si monahismului, datorita vocatiei reale si autentice pe care au avut-o pentru aceasta viata ingereasca in trup pamantesc. Renumitul Ioan Moshu – autorul „Limonariului” – publicat la noi, in 1991 de catre Editura Reintregirea a Arhiepiscopiei Alba Iuliei, si viitorii Patriarhi ai Ierusalimului Sofronie si Modest, au fost unii dintre cei mai remarcabili monahi care au iesit dintre zidurile acestei vestite manastiri. Invazia persana si cucerirea araba au pus capat perioadei de inflorire a manastirii, parasind-o majoritatea calugarilor. Dainuind pana in sec. al XV – lea, manastirea a ramas cu desavarsire pustie si s-a transformat intr-un loc de popas pentru locurile beduine ale lui Ibn – Abed. Manastirea se numeste si in ziua de azi in araba Der – Ibn – Abed (Manastirea fiilor lui Abed). In anul 1858 Patriarhia Greaca a cumparat de la beduini ruinele manastirii, a restaurat-o si a reactivat-o cu posibilitatea de a fi vizitata desi se afla in teritoriile palestiniene.

Despre Marea Lavra a Sfantului Sava vom spune ca se afla situata in inima Pustiului Iudeii, pe povarnisul apusean a raului Cedron. A fost infiintata in anul 485 de catre Sf. Sava si de atunci pana in ziua de azi, dupa 1500 de ani de existenta continua sa fie una din marile citadele spirituale a monahismului ortodox universal. Anii cei mai prosperi ai acestei manastiri nu corespund cu perioada de inflorire a celorlalte lacasuri monahale din Tara Sfanta. De-a lungul sec. V si VI calugarii ei au ajuns intr-atat de profunde discutii dogmatice, incat l-au determinat, din cauza unor dispute, pe insusi fondatorul ei Sf. Sava, sa o paraseasca pentru o destul de lunga perioada. Secolul VIII si prima jumatate a sec. al IX – lea au fost cei mai buni ani din existenta manastirii. In cadrul ei au vietuit cateva zeci de calugari, printre care s-au numarat si figuri remarcabile ale ortodoxiei ca Sf. Ioan Damaschin, Sf. Stefan – facatorul de minuni, Sf. Mihail Sikelos, Sf. Teodor, Sf. Teofan si altii. Mai amintim faptul ca Sfantului Sava ii datoram celebrul Tipicon – dupa care sunt oficiate Sf. Slujbe in aceste manastiri si biserici. Cladirea manastirii a capatat infatisarea actuala dupa restaurarea din sec. XIX – lea. Lucrarile de restaurare, efectuate dupa cutremurul devastator din anul 1834, s-au limitat doar la partea centrala a maretei lavre, cum i se spunea in epoca bizantina. Prima lavra, impreuna cu diversele cladiri complementare (biserici, paraclise, trapeze, brutarii etc.) cu schiturile si chiliile monahilor si a pustnicilor, cu apeductele si diferitele adunari filantropice ocupau ambele povarnisuri ale paraului, pe o lungime de aproximativ 2 km. Astazi, cele mai importante locuri de pelerinaj sunt: Mormantul intemeietorului – Sf. Sava, Biserica centrala care adaposteste moastele Sfantului, Biserica – Pestera prima biserica manastireasca inchinata Sf. Ier. Nicolae, Salasul Sf. Sihastru Ioan Damaschin, Salasul Sf. Sihastru Sava si Turnul inalt a carui constructie dateaza din epoca Imparatului Iustinian.

In continuare voi prezenta Manastirea Sf. Gheorghe Hozevitul care a fost construita in partea nordica a vaii El – Kherit (Paraul biblic Cherit (Chorat)). Paraul care traverseaza partea nord – estica a Pustiului Iudeii, de la Ierusalim pana la Valea Iordanului, avea candva o culoare foarte verde, datorita celor doua izvoare care tasnesc din albia lui: izvorul Ein – Fara – din partea de vest a albiei si Ein – Keit, din mijlocul ei. Astazi, debitul izvoarelor constituie sursa de apa potabila pentru locuitorii Ierusalimului si ai Ierihonului. Prezenta tuturor celor necesare: apa dulce din abundenta, legatura cu evenimentele Vechiului si ale Noului Testament precum si vecinatatea arterei centrale de acces Ierihon – Ierusalim, cu partea sa sudica, a favorizat aici salasluirea in masa a monahilor. In preajma izvorului Ein – Fara, cel din vestul paraului, Sf. Hariton a zidit pe la mijlocul sec. al IV – lea prima lavra, punand astfel bazele construirii de manastiri in Pamantul Sfant. In cele doua secole care au urmat, intreaga zona a acestui parau s-a umplut de lavre, de schituri si de lacasuri pentru pustnici, in care isi duceau viata cea ascetica si duhovniceasca sute de calugari si schimnici.

Manastirea Sf. Gheorghe Hozevitul a fost una dintre acele numeroase manastiri din aceasta regiune. Cea dintai a fost ridicata aici in sec. V de catre cinci monahi sirieni: Pronos, Ilie, Lannai, Einan si Zenon. Indata dupa intemeierea ei, manastirea a devenit loc de pelerinaj, deoarece a fost unita cu pestera in care a stat ascuns Proorocul Ilie timp de trei ani si jumatate si a fost hranit de corbi (3 Regi 17, 5 – 6) in timpul secetei. Potrivit unei alte traditii, de mai tarziu, bazata pe Evanghelia lui Iacov (evanghelie apocrifa), manastirea a fost zidita pe locul care apartinea parintilor Maicii Domnului Ioachim si Ana. La sfarsitul sec. al V – lea Sf. Ioan Hozevitul a dezvoltat mica asezare monahala a sirienilor, adaugandu-i cladiri noi si o biserica mare, transformand astfel vechiul locas in Lavra – Chinovion. Sec. al VI – lea va aduce cu sine perioada de inflorire a fostei manastiri. Faima si renumele ei s-a raspandit in toata Palestina si in toata Siria, iar monahii ei aprtineau diferitelor popoare, printre care se numarau greci, sirieni, armeni, gruzini, rusi, mult mai tarziu si romani precum si multi altii. Numele multora dintre ei sunt scrise si imprimate in diferite limbi in Osuarul vechii manastiri, care se afla in apropierea actualei manastiri.

La sfarsitul sec. al VI – lea si inceputul celui de-al saptelea, sub staretia Sf. Gheorghe manastirea a ajuns la cea mai mare dezvoltare si inflorire. Calugarii traiau intr-o atmosfera duhovniceasca deosebita. O parte dintre ei duceau un mod de viata idioritmic, pustnicesc si ascetic iar cealalta parte traiau dupa tipicul monahal al vietii de obste, ducand o viata cenobitica in lavra, in chinovion. In timpul cuceririi persane, cladirile manastirii au suferit foarte multe stricaciuni si pagube, o multime de monahi au fost ucisi iar ceilalti au parasit manastirea. Dupa atacul persan Sf. Gheoghe, acum imbatranit, a incercat sa readuca manastirea la viata dar nu a reutit prea mult. Avand un numar mic de monahi, manastirea a supravietuit pana in sec. al XII – lea. In sec. al XIII – lea a ajuns complet pustie, incetandu-si existenta. Cinci sute de ani mai tarziu, in 1878, manastirea a fost restaurata de calugarii Bisericii Sf. Mormant, care s-au straduit sa o pastreze si sa o reactiveze in mijlocul noilor constructii ridicate pe ruinele ramase de la vechea manastire.

Pentru noi romanii, un motiv in plus si inca unul foarte special de a vizita aceasta manastire este din cauza ca aici se gaseste trupul intreg bine – mirositor si savarsitor de minuni, cu alte cuvinte sfintele moaste al Sf. Ioan Iacob Romanul – care a vietuit aici, in ultima parte a vietii sale pamantesti, savarsindu-se din aceasta lume efemera la 5 august 1960 si fiind descoperit intreg, asa cum este si astazi, in anul 1980 dupa cum ne relateaza viata scrisa de catre ucenicul sau – Parintele Ioanichie Paraiala, trecut si el la Domnul, si care din acest motiv a fost canonizat de catre Biserica noastra Ortodoxa Romana la 21 iunie 1992, avand ca zi de pomenire si de prasnuire data trecerii sale in adevarata viata adica 5 august. Ne-am inchinat si noi cu evlavie si cu adanca emotie sfintelor si sfintitelor sale moaste, bucurandu-ne ca, iata, am avut si avem in aceste locuri (si) parinti romani traitori, cu viata sfanta si aleasa, bineplacuta lui Dumnezeu!...

In cele ce urmeaza voi vorbi putin si despre Muntele celor patruzeci de zile (Djamb Kurutul, in araba) si Manastirea Ispitirii. Situat la sud – est de Ierihon, a capatat aceasta denumire de la cele patruzeci de zile de post ale lui Hristos. Vechea traditie crestina lega acest munte de locul din pustiu in care Hristos, dupa primirea botezului, S-a dus sa posteasca si sa se lepede de diavol (Mat. 4, 1 – 11; Luc. 4, 1 – 13; Marc. 1, 12 – 13), locul numindu-se si Pustia Karantaniei. Prima manastire de pe culmea acestui munte a fost construita in anul 340 de Sf. Hariton, care i-a dat numele de Lavra Dok – ului, provenit de la denumirea in evraica a muntelui Dok. De pe culmea acestui munte a incercat diavolul, conform traditiei, sa–L ispiteasca, infatisandu-i intreaga imparatie a lumii acesteia. Locul Postului se afla astazi in interiorul bisericii manastiresti. In epoca bizantina, pe acest loc se afla doar o capela. Manastirea Sf. Hariton de pe culmea muntelui a fost distrusa de catre persi si si-a incetat existenta. La sfarsitul sec. al XIX – lea Patriarhia a construit, pe acest loc, o noua manastire, lasand pe culmea muntelui ruinele celei vechi.

Acestea fiind zise, iata ca am ajuns la sfarsitul pelerinajului nostru duhovnicesc prin acele locuri pline de har si de binecuvantare si, totodata, si la sfarsitul acestei expuneri si descrieri a locurilor, momentelor si trairilor de care am avut parte in acele zile!... Pentru care fapt ramane conluzia ca noi, crestinii, care nu suntem altceva decat niste pelerini pe acest pamant, trebuie sa ne inchinam lui Dumnezeu „in duh si in adevar” pentru ca Imparatia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta si, deci, din aceasta cauza, nu avem „cetate statatoare aici pe pamant” ci tindem si aspiram la cea care va sa vina care nu este alta decat „Ierusalimul cel Ceresc” pentru care Ierusalimul cel pamantesc vizitat de noi nu a fost altceva decat un imbold de incurajare catre lupta noastra „cu timp si fara timp” pe care treebuie sa o purtam in continuare pana la sfarsitul vietii noastre, in vederea dobandirii acelei Imparatii, care nu este altceva decat unicul sens autentic al vietuirii noastre pe acest pamant ce ar trebui sa fie antecamera Gradinii Raiului Celui Vesnic!... Draga pelerinule, esti convins de aceste realitati si adevaruri?!...

Dacă suni la o agenţie de turism din Alaska şi ceri să vizitezi România, cu siguranţă în traseul încropit îţi va recomanda şi Voroneţul, biserica zugrăvită cu pensula înmuiată în credinţă.

Lăcaş însemnat cu o pictură legendară, o palmă de geniu mânuită de Dumnezeu prin mâinile aurite ale unor zugravi, călugări necunoscuţi, atunci şi astăzi, şa a ieşit acel albastru împrumutat parcă din cărţile sfinte pe peretele exterior. Doar credinţa pictorilor, atât ar fi putut duce la aşa ceva. Pe acea culoare şi-au sprijinit fruntea ieri şi azi pelerinii. În zile de criză şi de nevoinţă.

Nimeni nu mai poate stabili formula, fie şi chimică, a „Bibliei cu toate paginile deschise", cum mai este numită pictura exterioară a Mănăstirii Voroneţ. O mănăstire cât zările fără de sfârşit ale văzduhului. În satul aşezat pe un deal, înconjurat de brădetul verde, cenuşiu.

Astăzi, sub umbra albă a iernii, lăcaşul e ca un giuvaer albastru pe întinderea neţărmurită a iernii. Este o frumoasă armonie între construcţia lăcaşului şi picturile sale murale. Impresionează Judecata de Apoi. Albastru cu râuri roşii, de foc, un drum presărat de păcate, către iad. Sau către împăcarea cu viaţa şi îndreptarea spre credinţă. Şi înainte de 1989, când bi­serica era închisă, oamenii se regăseau aici pe sine. Era o formă de luptă cu ateismul. În umbra brazilor seculari ai lui Ştefan.

Astăzi, în vremuri de criză, mănăstirea are o importanţă specială. Mai puţini turişti, dar mai mulţi credincioşi. Maica stareţă, Stavrofora Irina Pântescu, spune că turiştii, ca şi pelerinii, vizitau mănăstirea şi înainte de 1989, chiar dacă nu se ţineau slujbe, ca să se regăsească drept oameni. De atunci şi până astăzi au venit de peste tot, din Japonia până-n Australia, şi s-au închinat. Acum, maica stareţă aşteaptă şi un pelerin din Groenlanda. „Numai un pinguin n-a venit, dar îl primim cum se cuvine."

Mai întâi, cum vedeţi, am stat de vorbă cu maica stareţă. Dar cu puţin timp în urmă, alături de un grup de turişti sosiţi cu autocarul şi mergând pe urmele lui Eminescu, am poposit la Voroneţ. Zilele trecute am fost din nou şi am aflat povestea unui preot, fost sudor, căruia întâlnirea cu Mănăstirea Voroneţ cu ani în urmă i-a schimbat des­tinul, i-a luminat viaţa. 

EMINESCU ŞI VORONEŢUL
Mai întâi povestea turiştilor, pelerini plecaţi de departe şi ajunşi la mult-cunoscuta mănăstire. Grupul de iubitori ai lui Eminescu, ai literaturii în general, strânşi în filiale Astra din ţară, dar şi din Bulgaria, Serbia, Republica Moldova a inclus ca punct de oprire şi Mănăstirea Voroneţ. Sărbătoreau Deniile eminesciene şi poposeau la Voroneţ, mergând pe urmele lui Mihai Eminescu.

Un preot sârb de origine română din Deliblata, altul din Chişinău, un bulgar din Varna, alături de români din Iaşi, Alba-Iulia sau Timişoara au aprins o lumânare la mormântul lui Daniil Sihastrul de la mănăstire. Dar mai ales au admirat impresionanta scenă: Judecata de Apoi. „Frumoase căşi (case - n. red.) aveţi voi, dar şi mai frumoase sunt lăcaşele sfinte. Acest Voroneţ este magnific. Şi Eminescu trebuie să fi fost aici", mi-a spus Vlatko Petkovici, venit tocmai din Belgrad. Maica muzeografă, ghidul erudit al mănăstirii, monahia Elena Simionovici, ne-a spicuit din istoricul mănăstirii, dar mai ales ne-a explicat semnificaţia picturilor aranjate pe albastrul inconfundabil de Voroneţ, deasupra capetelor noastre.

Maica are două facultăţi şi ştie a prinde grai în limbi străini câte degete avem fiecare la mâini. A scris şi o carte despre mănăstire, care se află la vânzare în gondac, un fel de bibliotecă a mănăstirii, pentru cei care vor să studieze în amănunt picturile şi acasă. Pentru că nu e lucru de şagă, pictura te impresionează, dar tainele nu i le poţi pătrunde decât întorcându-te şi reîntorcându-te la ea. Acolo vin pelerini în costum po­pular din Bucovina şi se roagă sfios, din tot sufletul, iar unii, bătrâni, se închinau şi plângeau.

Tot ei ajungeau la Voroneţ şi înainte de 1989 şi lăsau pomelnice acolo, dar fiindcă mănăstirea era închisă, pomelnicele se duceau la biserica din sat, care este aproape.

Duminica Floriilor sau a Stâlpărilor (n.r. ramurile de salcie sau măslin, cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim) este una dintre cele 12 praznice împărăteşti din cursul anului bisericesc. Menţionată, pentru prima dată, în secolul al IV-lea, sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim, oraşul unde a şi început să fie celebrată, a cuprins, în scurt timp, întreaga lume creştină, fiind celebrată cu mare fast. Strâns legată de minunea învierii lui Lazăr din Betania, această duminică îi pregăteşte pe credincioşii ortodocşi pentru bucuria pe care o aduce biruinţa lui Hristos asupra morţii din duminica următoare, cea a Învierii.

În sâmbăta Floriilor, în toate bisericile ortodoxe, credincioşii poartă în mâini ramuri de salcie, care au fost sfinţite la slujba de dimineaţă, simbolizându-i pe locuitorii Ierusalimului care l-au primit cu bucurie pe Mântuitor. Începând din seara Duminicii de Florii, intrăm în Săptămâna Patimilor, care va culmina cu Sfânta zi de Joi, când a avut loc Cina cea de taină, şi cu Vinerea Mare, când a fost răstignit Iisus.

De Florii se mănâncă peşte, fiind a doua dezlegare din postul Paştelui, după cea din ziua Bunei Vestiri.

Duminica Floriilor este precedată de Sâmbăta lui Lazăr. În această zi, Iisus Hrisos îşi arată din nou minunile, înviindu-l pe Lazăr, la patru zile de la moarte. În urma minunii săvârșite, mulţimile strânse la porţile cetăţii l-au întâmpinat cu flori şi l-au aclamat pe Mântuitor, la intrarea în Ierusalim.

Sărbătoarea Floriilor este una de bucurie pentru întreaga creştinătate, dar cu înţelegerea faptului că zilele ce urmează sunt unele ale tristeţii.

La început, Duminica Stâlpărilor a fost ţinută numai de comunitatea creştină din Ierusalim. Având un caracter local, nefiind cunoscută şi de alte biserici, sărbătoarea nu figurează în rândul celorlalte enumerate în “Constituţiile Apostolice” – document elaborat spre sfârşitul secolului al IV-lea. Este menţionată însă de Sfântul Ioan Gură de Aur (407), de Sfântul Epifanie de Salamina (403), de Sfântul Chiril al Alexandriei (444), care au scris omilii la această sărbătoare, precum şi de pelerina spaniolă, Egeria, care o descrie în jurnalul său de călătorie la Locurile Sfinte.

În timpul secolelor al VI-lea şi al VII-lea, sărbătoarea se răspândeşte şi în Occident, fiind menţionată de Isidor de Sevilia (636). Tot în această perioadă, se introduce şi binecuvântarea ramurilor de finic, aduse de credincioşi la biserică, iar procesiunea se mută dimineaţa.

După modelul mulţimii din cetatea Ierusalimului, care l-a întâmpinat pe Mântuitor cu frunze de palmier, Biserica Ortodoxă a rânduit ca, după săvârşirea Sfintei Liturghii, să se sfinţească ramurile de salcie aduse de credincioşi. Slujitorii Bisericii citesc rugăciuni de sfinţire a salciei, ţinând în mâini aceste ramuri înmugurite, cu lumânări aprinse, ca simbol al biruinţei vieţii asupra morţii, fiind cunoscut faptul că salcia are o putere mare de regenerare.

Semnificaţia creştină a acestei zile este una foarte puternică, reprezentări ale lui Hristos intrând în oraş călare pe un măgar fiind întâlnite frecvent în pictură.

„Floriile“ reprezintă termenul popular al sărbătorii, amintind de o veche serbare romană de la începutul primăverii – „Floralia“. După slujba de dimineaţă de la biserică, ramurile sfinţite şi binecuvântate de salcie sunt aduse acasă şi se ating cu ele copiii, ca să crească mari şi frumoşi. Sunt păstrate la icoane, la porţi, la grinda casei, sunt puse pe morminte sau într-un loc curat. Alteori, crenguţele de salcie sfinţite se plantează undeva în grădină. Se spune că ele vindecă animalele bolnave sau aduc o recoltă mai bogată. Cele puse la icoană se păstrează tot anul şi se folosesc ca leac împotriva relelor care ar putea lovi casa şi familia.

Sâmbăta dinaintea Floriilor este dedicată comemorării morţilor. Ziua aceasta este numită şi „Moşii de Florii” sau „Lazărul”, obişnuindu-se ca femeile să facă „plăcinte lui Lazăr“ şi să le dea de pomană. La sate, femeile nu torc deloc, pentru ca nu cumva morţii, care aşteaptă la poarta Raiului, să revină pe pământ, să se îmbăieze. Despre Lazăr circulă mai multe legende, fiecare regiune având specificul ei. În una dintre acestea, Lazăr moare după ce a poftit la nişte plăcinte pe care mama lui nu a putut să le facă, pentru că torcea. În popor se crede ca Lazăr era un fecior tânăr, fratele fetei care s-a căsătorit cu Dragobete, Cap de Primavară. Potrivit tradiției, într-o sâmbătă Lazăr a plecat cu oile la păscut, lăsând-o pe mama-sa să facă plăcinte. Urcând într-un copac să ia muguri pentru animale, își aduce aminte de plăcinte. Se grăbește să coboare, cade și moare. Potrivit legendei care spune că Lazăr ar fi murit de dorul plăcintelor, există obiceiul ca în această sâmbătă, femeile de la țară să facă ofranda de pomenire a morților, împărțind plăcinte de post. Profesorul Ion Ghinoiu afirma ca în ajunul sau sâmbăta Floriilor, se efectua un ceremonial complex, numit „Lazărita”, care era structurat dupa modelul colindelor. Ion Ghinoiu afirma că „Lazărita” era un ceremonial la care participau numai fetele. „Una din fete, numita Lazarita, se imbraca în mireasă și colinda împreună în fața ferestrelor caselor unde au fost primite. Lazarita se plimba cu pași domoli, înainte și înapoi, în cercul format de colindatoarele care povestesc, pe o melodie simplă, drama lui Lazăr sau Lazărica: plecarea lui Lazăr de acasă cu oile, urcarea în copac pentru a da animalelor frunza, moartea neașteptată prin căderea din copac, căutarea și găsirea trupului neînsuflețit de către surioarele lui, aducerea acasă, scăldatul ritual în lapte dulce, îmbracarea mortului cu frunze de nuc, aruncarea scaldei mortului pe sub nuci”.

La sate, pe vremuri, se practicau de Florii câteva obiceiuri păgâne. La miezul nopţii dinspre Florii, fetele fierbeau apa cu busuioc şi cu fire de la ciucurii unei năframe furate de la înmormântarea unei fete mari. În Duminica de Florii, ele se spălau cu această apă pe cap, aruncând-o apoi la rădăcina unui pom fructifer, sperând că în acest fel să le crească părul frumos şi bogat. În alte locuri, oamenii nu se spală pe cap în această zi tocmai ca să nu încărunţească la fel ca pomii în floare. Se crede că cel care înghite trei mâţişori întregi in ziua de Florii nu va suferi tot anul de dureri de gât. Tot la sate exista credinţa potrivit căreia dacă aprinzi mâţişori şi afumi casa cu ei când este furtună, căminul va fi ferit de fulgere. În ziua de Florii nu se lucrează, iar în toate casele de la sate se coc pâini din făină de grâu împletite şi ornate cu cruci, care se dau de pomană la săraci.

Se spune că aşa cum va fi vremea de Florii, aşa va fi şi de Paști.

În unele sate (mai ales din sudul țării), se mai păstrează încă obiceiul de a colinda de Florii. În Sâmbăta Floriilor, copiii colindă cu crenguţe de salcie sfinţite la biserică de preotul satului, apoi merg la fiecare casă, cântă şi urează de bine şi sănătate. Aşa cum îşi amintesc bătrânii satului, plata pentru colindători erau ouăle albe, nefierte. Numai bune pentru pregătitul Sfintelor Paşti. Oamenii puneau uneori aceste crenguțe de salcie și pe pomii fructiferi, pentru a-i ajuta sa rodească. De aceea, nu se plantau pomi inainte de Florii, de teama ca aceștia să nu rămâna fără rod.

Totodată, de Florii işi sărbătoresc ziua onomastică toti cei care la botez, au primit nume de flori, precum Narcisa, Garofița, Florin, Florina, Florica, Floare, Iris, Margareta, Camelia și altele.

La zece zile dupa Inaltarea lui Hristos, respectiv la 50 de zile de la Invierea Sa, praznuim Rusaliile - Pogorarea Sfantului Duh, cunoscuta si sub denumirea de Cincizecime. Ca vechime, Rusaliile coboara pana in veacul apostolic. In primele secole crestine, praznicul Cincizecimii era o dubla sarbatoare: a Pogorarii Duhului Sfant si a Inaltarii lui Hristos. In jurul anului 400, cele 2 sarbatori s-au despartit una de cealalta.

Daca prin lucrarea Duhului Sfant, Dumnezeu Fiul S-a pogorat din ceruri si S-a intrupat, tot prin Duhul Sfant ni se impartaseste viata dumnezeiasca si omeneasca a lui Hristos. Pogorarea Sfantului Duh este actul de trecere a lucrarii mantuitoare a lui Hristos, din umanitatea Sa in oameni. Astfel, Biserica se constituie prin aceasta extindere a vietii lui Hristos in noi.

Evenimentul Pogorarii Duhului Sfant este descris in cartea "Faptele Apostolilor” (F.A. 2,4). Aici se spune ca Duhul Sfant Se pogoara din cer ca un vuiet mare de vant si Se imparte deasupra capului fiecaruia din cei prezenti, in chip de limbi de foc.

Textul "Cand a sosit ziua Cincizecimii, erau toti impreuna in acelasi loc" (FA. 2, 1), a dat nastere la multe nedumeriri, pentru ca nu se precizeaza cine sunt acei "toti”. Din dorinta de a aduce mai multa lumina in acest caz, versiunea romana a Noului Testament a introdus termenul de "Apostoli”.

Insa, daca se omite cuvantul "Apostoli", poate rezulta ca in acea zi se gaseau laolalta nu numai cei doisprezece, ci toti cei o suta douazeci de frati care s-au aflat impreuna cu Apostolii alaturi de Iisus, incepand cu Botezul savarsit de Ioan si pana la Inaltare (F.A. 1, 22). Sfantul Ioan Gura de Aur, Teofilact si alti exegeti, afirma ca la Cincizecime au fost prezenti nu numai apostolii, ci si alti frati. De aici reiese ca Sfantul Duh s-a revarsat peste toti membrii Bisericii, si nu numai peste ierarhia reprezentata de apostoli. Exegeza ortodoxa, precum si cea romano-catolica, bazate pe Traditie, afirma ca la Cincizecime era de fata si Maica Domnului.

Faptul ca limbile apar "impartite", denota ca fiecare persoana se invredniceste in mod propriu de primirea Duhului. Acest Duh sfinteste pe fiecare om in parte si pe toti laolalta, adica sfinteste persoane in comuniune sau pentru comuniune.

Dupa Pogorarea Sfantului Duh, Apostolii au primit puterea de a grai in limbi necunoscute de ei pana atunci. Au descoperit invatatura Mantuitorului si altor neamuri, in diferite limbi. Inceputul a avut loc chiar in aceasta zi, a Pogorarii Duhului Sfant, cand s-au facut intelesi de toti iudeii veniti la Ierusalim din tot Orientul. Pelerinii neputand sa-si explice cum de puteau predica in graiuri diferite, unul dintre ei ii acuza ca ar fi "plini de must", adica beti (F.A. 2, 13). Atunci Sfantul Petru a luat cuvantul pentru a-i apara pe Apostoli de o asemenea invinuire, dar si pentru a vorbi multimilor despre Hristos. El le-a descoperit ca se implinise profetia lui Ioil: "Iar in zilele din urma, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul" (F.A. 2, 17, Ioil 3, 1). In urma cuvantarii lui Petru, trei mii de persoane au primit botezul.

Se obisnuieste sa se vorbeasca de trimiterea Sfantului Duh in lume, ca despre un act prin care Duhul ar lua locul lucrarii lui Hristos. In acest caz, Biserica ar fi numai opera Sfantului Duh. In realitate insa, Duhul trebuie vazut intotdeauna ca Duhul lui Hristos, deci, nu trebuie vazut sau conceput ca despartit de Hristos.

Exista obieiul ca in ziua de Rusalii, sa se aduca in biserica frunze de nuc sau de tei, simbol al limbilor ca de foc, ca semne ale coborarii Sfantului Duh. Ele sunt binecuvantate si impartite credinciosilor.