DREAPTA CREDINŢĂ

February 16, 2013, 8:52 am

≫ Next: Maica Domnului in viata ortodoxa

$

0

0

Sa stiti ca radacina si viata poporului nostru, inaintea lui Dumnezeu, este credinta cea dreapta in Hristos, adica Ortodoxia. Noi ne-am increstinat de aproape doua mii de ani, din timpul Sfantului Apostol Andrei.

Colonistii romani, carora le-au predicat Sfintii Apostoli Petru si Pavel la Roma si cei din Grecia, cand au venit aici cu legiunile romane, au adus credinta ortodoxa. Eram daci pe atunci; stramosii nostri dacii si romanii, de la care am ramas noi romanii. De atunci, de cand am primit sfanta si dreapta credinta in Dumnezeu, poporul nostru a avut viata. Pana atunci a fost mort; numai cu trupul era viu, iar cu sufletul era mort. Viata poporului roman este dreapta credinta in Iisus Hristos. Bagati de seama ! Ca popor crestin de doua mii de ani de cand suntem noi, am avut toata administratia noastra si toata traditia noastra sfanta. Sa tinem cu tarie la credinta Ortodoxa.

Ati vazut dumneavoastra, de la primii voievozi crestini ai romanilor, de cand sunt cele trei Tari Romane, Moldova, Muntenia si Ardealul, toti au fost crestini ortodocsi.
Ati vazut pe Mihai Viteazul ? Mama lui a fost calugarita. Du-te la Manastirea Cozia si vei vedea langa Mircea cel Batran, care a intemeiat aceasta manastire ca-i inmormantata acolo, o lespede de piatra pe care scrie : " Aici odihneste Monahia Teofana, mama lui Mihai Viteazul ". Ai auzit ? El domn peste trei principate si mama lui calugarita. Apoi si Stefan cel Mare. Du-te la Manastirea Probota, unde este ingropat Petru Rares, facuta de el. Vei vedea langa dansul scris : " Aici odihneste roaba lui Dumnezeu, Monahia Maria Oltea, mama lui Stefan cel Mare ". Ei domni si mamele lor calugarite ! Vedeti voi cata unire era intre credinta si conducere atunci ? Cel ce conducea tara avea mama calugarita si frate calugar. Asa trebuie sa murim !

Au cunoscut ca totul este desertaciune. Da, erau adevarati domni. Oricat ar fi, viata asta este umbra si vis ! Este o scurta trecere ! Dar eu cand mor, ma duc la o viata care nu are sfarsit. Cine are sa se roage pentru mine ? Asa cugetau inaintasii.

Ai vazut ca toti isi faceau cate o manastire si mormant in manastire ? Fericiti si de trei ori fericiti au fost domnii nostri ortodocsi : Stefan cel Mare si Sfant, la Putna; Ieremia Movila si Gheorghe Movila, la Sucevita; Petru Rares, la Probota; Lapusneanu, la Slatina; Alexandru cel Bun, la Bistrita; Mircea cel Batran, la Cozia. Ai auzit unde era inima lor ? Unde este inima ta, acolo va fi si comoara ta. Pentru aceea au facut ei manastiri, ca sa fie pomeniti sute de ani la Sfanta Liturghie.
Stefan cel Mare n-a fost baptist ! Mircea cel Batran n-a fost evanghelist sau adventist ! Alexandru cel Bun n-a fost martorul lui Iehova; nebunii astia care au iesit acum. Nici o secta nu exista in tara noastra pe atunci. Acestia vin din strainatate, platiti de masoni, sa ne strice dreapta credinta si originea noastra si radacina noastra de popor ortodox.
Ce spune Sfantul Efrem Sirul ? " Cu omul eretic sa nu vorbesti, in casa sa nu-l primesti, la masa sa nu stai cu dansul, buna ziua sa nu-i dai ". Acestia sunt inaintemergatorii lui Antihrist. ca Mantuitorul a spus la Efeseni, prin Apostolul Pavel : Biserica este Trupul lui Hristos, iar cap al Bisericii este Hristos. Fiecare sectar care s-a despartit de Biserica, s-a despartit de Hristos. Este om al satanei.

Evanghelia spune : In vremea de apoi vor iesi hristosi mincinosi si pe multi vor insela. Paziti-va de sectari, care dau brosuri prin trenuri, prin gari si prin cutiile de posta si unde vad oameni, dau gratuit otrava lor. cand vei vedea o carte ca nu are aprobarea Sfantului Sinod si nu are cruce pe ea, da-o pe foc, chiar Biblie daca este ! Daca-i sectara si scrie sa nu va mai inchinati la icoane, da-o pe foc ! Nici un pacat nu ai ! Aceasta este otrava semanata de inaintemergatorii lui Antihrist. Toate sunt otrava.
Sa tineti credinta pe care ati supt-o de la piepturile maicilor voastre ! Sa tineti credinta pe care o avem de doua mii de ani ! Nu va luati dupa slugile satanei, care vin din Apus cu milioane de dolari. Ei cumpara pe cei prosti si nelamuriti in credinta, sa rupa unitatea si sufletul poporului roman si vor sa faca cele mai mari erezii si nebunii in tara asta.
Paziti-va de nebunii acestia ! Au case de rugaciuni, dar acolo-i casa satanei. Unde nu sunt preoti si arhierei, nu este Hristos. Ca Mantuitorul a spus asa la Apostoli : Luati Duh Sfant ! Carora le veti ierta pacatele, iertate vor fi. Iar carora le veti tine, tinute vor fi.Nu la sectari le-a spus acestea, ci la Apostoli, la episcopi si la preoti. Caci Apostolii, prin punerea mainilor si prin succesiunea apostolica, au dat darul Duhului Sfant la toti preotii din lume, prin hirotonii.

Deci, bagati de seama, ca sectarii nu au ierarhie canonica; n-au pe Duhul Sfant in ei; n-au cele sapte Sfinte Taie, nu cinstesc pe maica Domnului si Sfanta Cruce si nu au mantuire. Auzi ce spune Apostolul Pavel ? Luati aminte de voi si de turma voastra, intru care v-a pus pe voi Duhul Sfant pastori, zice la preoti si la arhierei.
Celor doisprezece Apostoli, pe care i-a ales Hristos, cand S-a inaltat la cer, le-a spus : Stati in Ierusalim pana va veti imbraca cu putere de sus !Si la Duminica Mare, dupa zece zile, a venit peste ei Duhul Sfant de sus, in chip de limbi de foc. Pe urma, vorbeau toate limbile de sub cer. Si dupa ce i-a imbracat cu putere de sus, i-a trimis, zicand : Mergand, propovaduiti Evanghelia la toata lumea, botezandu-i pe ei in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Cel ce va crede si se va boteza, se va mantui, iar cine nu, se va osandi. Deci, Biserica lui Hristos are ierarhie canonica, Duhul Sfant este in Biserica si cap al Bisericii este Hristos. Toti sectarii care s-au rupt de Hristos si nu merg la Biserica, sunt fiii lui Antihrist si inaintemergatorii satanei. Sa nu va luati dupa ei ! Sa nu spuneti ca nu v-am aratat adevarul !

Sa tinem credinta noastra pe care au tinut-o toti voievozii nostri si toti protoparintii nostri si toti romanii cei adevarati. Daca vrei sa fii fiu adevarat al lui Hristos si al Tarii Romanesti, sa tii credinta cea dreapta, ortodoxa, care o tinem de doua mii de ani. Daca nu, nu esti fiu al lui Hristos si al Bisericii, si esti strain de neamul romanesc. Nu poti fi cetatean crestin si roman, daca nu ai dreapta credinta in Hristos. Esti strain. Nu esti fiu al tarii. Ca fiu adevarat al Romaniei este cel care-i ortodox, pentru ca Biserica Ortodoxa predomina in tara noastra de doua mii de ani. Iar pe cei care-s sectari sa nu-i primim in casele noastre.

Iar cei care au confesiuni aprobate de stat, cum sunt catolicii si lipovenii, treaba lor. Aceia sunt cu credinta lor. Dar acestia care s-au rupt din Biserica Ortodoxa si s-au facut sectari, nu sunt fii adevarati ai tarii noastre, nici ai Bisericii, ci sunt inaintemergatori ai satanei. Asa sa stiti. Sunt prooroci mincinosi care vor sa va rupa credinta si sa duca la pierzare, poporul nostru bland. Tineti dreapta credinta si nu ascultati de ei!

Tara noastra romaneasca a fost ortodoxa dintotdeaunua si trebuie sa tina linia Ortodoxiei. Ortodocsi ne-am nascut de la origine, de la colonizarea Daciei, ortodocsi am trait timp de doua mii de ani si ortodocsi trebuie sa stam pana la moarte. Asta este adevarata credinta ortodoxa a Romaniei. Nu primiti nimic din afara, ca toti vor sa ne strice unitatea neamului, a credintei si a Bisericii. Toti acestia sunt vrajmasii Crucii lui Hristos.

---

Maica Domnului in viata ortodoxa

February 17, 2013, 5:06 am

≫ Next: Dintre minunile Maicii Domnului

≪ Previous: DREAPTA CREDINŢĂ

$

0

0

Ne intrebam adesea: ce este acceptiunea Fecioarei Maria, "Fie mie dupa cuvantul tau" (Luca I, 38) si ce insemnatate teologica are ea ?

Ca sa intelegem mai bine rolul acestor cuvinte, trebuie sa stim ca mantuirea nu se face fara acceptarea omului, nu se face impotriva libertatii omului. Omul isi spune cuvantul prin acest Fiat al Mariei.

Ne intalnim astfel cu prima implicatie teologica majora a Maicii Domnului in viata crestina. Dar urmeaza imediat alta de aceeasi insem­natate. Prin acest Fiat, in sensul doctrinei sinergiei, asa cum e prezentata de Sfantul Pavel in I Cor. III, 9, prin Maria, omul e impreuna-lucrator cu Dumnezeu la mantuirea sa. Omul isi spune cuvantul. Accepta. Caci e li­ber si sa refuze. Stim ca in varianta protestanta a teologiei mantuirii, omul nu mai e liber nici sa accepte, nici sa refuze, sau mai degraba e apt numai pentru refuz, deoarece prin cadere, natura umana s-a corupt  si nu mai e capabila de nimic. Si totusi Maria accepta, deci natura umana, desi slabita prin pacatul originar, nu e distrusa. Omul n-a pierdut chipul lui Dumnezeu de tot, ci doar i s-a alterat. In­treaga antropologie ortodoxa pleaca de la aceasta realitate, spre a arata apoi ca omul e capabil chiar de indumnezeire. De aceea ortodocsii nici nu-si vor pune problema Imaculatei Conceptii, socotind ca ea o scoate pe Maica Domnului din conditia omeneasca generala, facand ca acest Fiat sa fie spus de cineva fara pacatul originar, deci care nu re­prezinta situatia intregii omeniri asa cum era ea atunci.

Dupa ortodocsi, meritul Maicii Domnului in rostirea acestui Fiat es­te mai mare si mai important decat in teologia catolica si protestanta; de aceea si lauda Maicii Domnului este mai mare. Dar lauda ei nu este egala cu a lui Hristos. De aceea ortodocsii vor ocoli cu grija si cu discretie orice tendinta de paralelizare intre viata lui Iisus si viata Maicii Domnului. Dupa ortodocsi numai Iisus s-a nascut fara pacatul ori­ginar. Teologii or­todocsi accentueaza mereu, pe ideea ca Maica Domnului nu trebuie scoasa din solidaritatea cu neamul omenesc.

Mesajul ei teolo­gic, cu prilejul nuntii din Cana Galileei  : "Faceti tot ce va va spune El" (Ioan II, 3-5), ne descopera ca ea nu are o invatatura a sa, o revelatie a sa, caci ea este om ca toti ceilalti oameni. Ea trimite la Hristos, nu se opreste la sine, nu face din sine un centru, ci indruma spre unicul centru, Hristos.

Textul care reda ceea ce am putea numi Testamentul lui Iisus, cu­vintele lui catre Maica Domnului si catre Apostolul Ioan : "Femeie, iata fiul tau", si catre Ioan: "Iata mama ta" (Ioan XIX, 26-27), au fost in­terpretate de teologi ca un mesaj catre lume si ca o raspundere confe­rita Maicii Domnului. Toti oamenii au devenit fii ai Mariei, pentru toti ea a devenit Mama. Hristos recapituleaza pe toti oamenii, deci Maria este mama tuturor. Ea este mama acestei omenitati care s-a unit cu Dumnezeu in Hristos.

In primele secole nu se poate vorbi de o teologie mariologica. Si chiar cand incepe sa se vorbeasca, se vorbeste nu despre Maica Domnului pur si simplu, ci despre Maica Domnului in legatura stransa cu intruparea Domnului. Insasi dogma de la Efes (431) in realitate e o dogma hristologica ce avea sa pregateasca pe cea de la Calcedon (451). Sinodul de la Efes dogmatizeaza ca Maica Domnului este Theotokos, pentru ca sa precizeze ca cel nascut din ea este cu adevarat Fiu al lui Dumnezeu, iar Sinodul de la Calcedon va preciza in continuare ca, nas­cut din Fecioara Maria, El este si om adevarat. De aceea teologia ortodoxa a pastrat pe Fecioara Maria in conditia umana, fara deosebire de ceilalti, spre a nu dauna claritatii invataturii despre omenitatea adevarata a Celui ce s-a nascut din ea. Maica Domnului este astfel un martor al intruparii, al nasterii lui Dumnezeu in conditie omeneasca.

Teologia ortodoxa acorda Maicii Domnului doua insusiri deose­bite : ea este rugatoare si mijlocitoare. Dar nici una din aceste doua nu este dogma. Dogmele mariologice sunt strict scripturistice si legate de intruparea Fiului.

Din doua motive a ocolit Ortodoxia dogmatizarile. Mai intai pentru ca a urmat discretia Noului Testament si, in al doilea rand, din motive ecumenice. Voi cita dintr-un comunicat al Bisericii Ortodoxe Romane cu privire la dogmatizarea Inaltarii Sfintei Fecioare cu trupul la cer : "Biserica Ortodoxa s-a ferit dupa despartirea crestinatatii apusene de la sanul ei, de formularea unor noi dogme, nu pentru ca i-ar lipsi unitatea, forta de viata si de gandire duhovniceasca, ci pentru ca a voit sa pastreze neschimbat tezaurul dumnezeiesc al crestinatatii nedespartite din primele opt veacuri, ca singura baza pe care se poate nadajdui ca se va reface unitatea lumii crestine. Daca ar fi alterat si ea acest tezaur, el n-ar mai fi putut fi refacut si n-ar mai fi putut fi aratat ca izvor al unei forme vii de viata crestina, al celei mai inalte forme vii a cresti­nismului, posibila de extins la toata crestinatatea".

Ca Maica Domnului este rugatoare pentru toti si ca este mijloci­toare pe langa Iisus, e ceea ce consensul evlaviei crestine a consemnat in multimea de imne si invocatii adresate Maicii Domnului. Atributul de rugatoare este lesne de inteles, el vine din solidaritatea Maicii Domnu­lui cu Biserica si cu toti cei infiati ei prin Hristos. In legatura cu aceasta poate ca ar trebui sa consemnam doar faptul ca acest atribut vine in sprijinul ideii ca, in fata lui Dumnezeu; nu ne prezentam ca insi izolati ci in comuniune, in solidaritate, prin rugaciunile unora pentru altii si a sfintilor pentru noi. Mijlocirea Maicii Domnului este bine inteles dife­rita de cea a lui Hristos. Ea mijloceste pe langa Hristos.

Fiul lui Dumnezeu intrupandu-se a angajat ontologic omenirea intr-o transformare, intr-o schimbare care a facut-o apta de comunicarea cu Dumnezeu si de impartasirea de stra­lucirea dumnezeiasca. Maica Domnului in­dumnezeita, reflecteaza harul necreat de care se impartaseste. Aceas­ta n-o face insa Dumnezeu si nici n-o pune in paralela cu Hristos. Ca rugatoare ea se arata a fi om, ca mijlocitoare ea se arata a fi mai presus de omenire prin participarea la slava lui Dumnezeu. Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, ea e la granita dintre creatie si Creator.

Ortodocsii n-au precizat nici care daruri si cate, ne vin de la Dumnezeu prin Maica Domnului, nici chiar cand ii canta "Bucura-te cea intru tot buna si datatoarea tuturor bunatatilor". Evlavia fata de Maica Domnului n-a simtit nevoia sa fie justificata prin definitii dogma­tice. Dogmatizarea evlaviei e o tentatie a spiritului care vrea totul de­finit si metodic, dar nu putem face din crestinism o colectie de definitii, cand el e esentialmenite o religie a tainelor si a vietii.

Se stie ca si ortodocsii cred in mutarea Maicii Domnului cu trupul la cer, dar n-o explica si mai ales n-o postuleaza dogmatic. Cand devine postulat, e mai suspecta decat cand e un fapt, pur si simplu, cum a fost de pilda gasirea mormantului ei gol, care e singurul lucru ce sta la baza credin­tei in mutarea sa cu trupul la cer. Vom remarca insa ca fapt imbucura­tor, ca un Sinod ca Vatican II n-a mai dogmatizat nimic, ceea ce este in masura sa dea Bisericii Ortodoxe speranta ca asemenea acte unilaterale si neecumenice nu vor mai fi repetate, spre a nu face din marile idei si realitati crestine, motive de separare cand ele trebuie sa fie motive de unitate.

Biserica Ortodoxa n-a simtit nevoia sa reactioneze impotriva dogmatizarilor catolice prin dogmatizari si definitii contrarii. Astfel nu s-a definit ca Maica Domnului nu este nascuta fara pa­catul originar si nici ca nu s-a inaltat cu trupul la cer.

In felul acesta Ortodoxia arata ca pastreaza in taina si in respect tot ceea ce priveste pe Maica Domnului.

Maica Domnului este prezenta in Liturghie, in toate slujbele celelalte si in pietatea privata in aceeasi masura. Icoanele Maicii Domnului in bise­rici si in case sunt nelipsite. Iar rugaciunile catre dansa sunt fara exceptie rostite imediat dupa rugaciunile catre Dumnezeu si catre Iisus.

Se stie ca Biserica Ortodoxa are in cursul unui an 12 sarbatori impa­ratesti, socotite cele mai mari sarbatori crestine. Dintre acestea cinci sunt dedicate Maicii Domnului : Nasterea Maicii Domnului (8 sep­tembrie), Intrarea in Biserica a Maicii Domnului (21 noiembrie), Intampinarea Domnului (2 februarie), cunoscuta in Occident ca Sarbatoarea curatirii; Buna-vestire (25 martie) si Adormirea Maicii Domnului (15 august).

Maica Domnului este tot­deauna pictata cu Iisus in brate. Astfel rugaciunile catre ea sunt ruga­ciuni de mijlocire catre Iisus, iar inchinarea la ea e de fapt inchinare la Iisus care s-a intrupat din ea si pentru care ea e "Binecuvantata intre femei".

Evlavia ortodoxa la Maica Domnului e de fapt expresia bu­curiei intalnirii umanului cu divinul. Dumnezeu a venit in lume si s-a facut om. A venit prin om si a ramas in om, caci acest Dumnezeu e un Dumnezeu-Om.

Dintre minunile Maicii Domnului

February 18, 2013, 2:00 am

≫ Next: Article 18

≪ Previous: Maica Domnului in viata ortodoxa

$

0

0

* Cele mai multe icoane făcătoare de minuni sunt ale Sfintei Fecioare *
Nu poate fi o în­tâmplare că cele mai multe icoane fă­că­toa­re de mi­nuni aparţin Maicii Domnului. În înal­­­tul bolţii biserici­lor sau zu­gră­vită dea­supra altarului, ţinând Prun­­cul în dreapta (ca la greci) sau în stânga, lângă inimă (cum e la noi), prinsă într-un cearcăn de lu­mină sau pe lem­­­nul unei icoane, Mai­ca Dom­nului re­­pre­zintă nădejdea fă­ră sfâr­şit, Preasfânta, Bu­na, Apro­­­­­piata, Cea Că­re­ia I se pot adresa cele mai as­cun­­se şi grele ru­gă­minţi. Cu hiton al­bas­tru-verzui sau cu veş­minte cer­ni­te, cu ochii uşor trişti şi cu părul as­cuns, Maica Dom­nu­lui se vădeşte în fie­care loc sub un alt dar: Milui­toa­rea, Grab­­nic Aju­tă­toa­rea, Bucu­ria tu­tu­ror, Hră­­ni­toa­rea, Lă­caşul lu­minii, Îm­­pă­răteasa tu­tu­ror, Doam­na îngerilor sau Acope­rământul lu­mii. Doar în Bucu­reşti, în ini­ma Capitalei, Mai­ca Dom­­nu­lui a refu­zat, par­că, să poarte un alt nume. Cu bu­nă­tatea ei fără mar­gini, l-a dăruit bise­ricii, străzii, în­tre­gu­lui cartier.

                                                           Icoana din foc

Pe stradă, oamenii trec grăbiţi, spre tre­burile lor. Privesc o clipă grădina plină cu flori, îşi fac cruce măruntă sau întorc ca­pul în altă parte. Puţini ştiu ce comoară as­cunde biserica Icoa­nei, ctitorită pe la l700 de dregăto­rul domnesc Ceauş Da­vid, operă continuată apoi de Brân­co­veanu şi Mavro­cordat. Un scurt istoric, afi­şat la in­trare, vor­beş­te des­pre cutremure, incendii şi res­tau­rări, despre cti­tori şi do­natori im­portanţi, dar nimic des­pre Icoana făcă­toare de minuni dină­untru. Abia ieşit din altar, de la slujba Vecerniei, părintele Ion Po­pescu pare să ezite şi ar vrea să amâne discuţia. Despre Icoa­nă nu se poate vor­bi oricum. Maica Domnului e prea plină de sme­re­nie. "Mereu a stat în umbra Fiului, cu iubire şi adânc res­pect. În Biblie găsim o singură pro­­poziţie rostită de ea, dând sfat ucenicilor, la nunta din Cana Galileii: «Fa­­ceţi ce spune El». Câtă profun­zime şi câtă sim­pli­tate... Atâta trebuie - să punem în faptă Cu­vân­tul viu, nepieritor. Să facem as­cul­tare.”
Sfielnic şi încet în mişcări, părintele îşi cum­pă­neş­te cu grijă cuvintele, ca nu cumva din grabă sau ne­­bă­gare de seamă să alunge marele dar al biseri­cii, tru­­findu-se cu ceea ce nu e al lui. Luând pildă de la pre­oţii de dinainte, vrea să lase lucrurile aşa cum sunt. De aceea, poate, nici una dintre minu­ni­le să­vâr­şite aici nu şi-a găsit loc într-un caiet sau alt înscris. A ră­mas doar tradiţia, refugiată într-o legendă de în­te­me­iere, ce pomeneşte despre po­run­ca primită în vis trei nopţi la rând de către ma­rele boier Ceauş David, des­pre icoa­na pe care a găsit-o apoi în scorbura unui co­pac. Pe vremea aceea, locul era o pădure imensă şi de ne­trecut. Ri­dicând bisericuţă de lemn ca sfânt adă­post al icoa­nei, boierul a început să aibă spor în toate: moşie, acareturi şi pâlc de case pentru nu­meroşii lui slu­­jitori. Un întreg cartier îi purta deja nu­me­le: Ma­ha­laua Cea­uş. A uitat de icoană şi s-a se­me­ţit în bo­găţia sa, până în­tr-o zi când flăcările i-au mis­tuit în­trea­ga ago­ni­sea­lă, dim­pre­ună cu bisericuţa cea de lemn. Zile şi nopţi la rând a ţi­nut neno­ro­cirea, dar, la sfâr­şit, avea să se îm­pli­nească ma­rea mi­nune - în scru­mul şi tă­ciu­nii încă fumegând pe locul fostei biserici, stă­tea nea­tin­să şi deplin stră­lu­ci­toare Icoana Mai­cii Dom­nu­lui. Lu­ând în­tâm­pla­rea ca în­demn de nă­dejde şi de po­căin­ţă, bucureştenii s-au grăbit să ridice o altă bi­serică, din că­ră­midă, falnică şi cu mai mul­te turle - aşa cum se cuvenea să arate casa Domnu­lui şi a Mai­cii Sale. Ca o îm­plinire de­pli­nă, oa­me­nii au în­ceput să-şi gă­seas­că la Icoană vin­de­carea, flă­că­rile nu se pu­teau atin­ge de Prea­curata, nici cele ale fo­cului, nici cele ale durerii şi su­fe­rin­ţei tru­peşti.
Grab­nic aju­tătoare în orice si­tuaţie, icoa­­nele fă­că­­toare de mi­nuni ale Maicii Domnului se arată, totuşi, cu mai mult spor într-o boală sau alta, într-un ne­caz anume sau o ca­lamitate na­tu­ra­lă. Icoana de la Si­hăs­tria e mai ales pen­tru ploaie şi spo­ri­rea recoltei, ase­me­nea icoanelor de la Horaiţa, Dăl­hă­uţi, Bistriţa sau Aga­­pia. Cea de la Nă­mă­ieşti e cu mult ajutor în ză­mislirea pruncilor şi ocro­ti­rea copiilor. Icoana de la Bisericani (nu­mi­tă şi "Iconiţa”) e pen­tru bolile şi slăbiciunile tru­pului, iar cea de la Mâ­năstirea "So­cola” sau "Cot­mea­na”, pentru tulburări su­fleteşti şi de­monizaţi. Că e iz­vo­râtoare de mir (la Râşca şi Ha­dâmbu) sau de la­crimi amare (Bi­serica din Paşcani, jud. Galaţi), Maica Dom­nului su­feră pen­tru noi şi, la vreme de mari încercări, ne aver­ti­zează, ne dă în­demn spre pocăinţă. La Bise­rica "Icoa­nei” din Bucu­reşti, ajutorul se vă­deşte cu deo­­se­bi­re în ocro­ti­rea fa­miliei, în sporul casei şi împli­nirea căsniciei. Pă­rin­tele Ion Popescu a văzut mul­te vin­decări miraculoase, in­clusiv un bolnav de can­cer că­ruia medicii nu-i dădeau nici două săp­tămâni de trăit. Din toate însă l-a im­presionat cazul unei femei aduse în bi­serică de către rude. Era extrem de agitată şi cu min­tea ră­vă­şită. Se scu­la­se brusc din somn şi nu mai re­cu­noş­tea pe nimeni, nici măcar pe soţul ei. Vor­bea in­coerent şi se zbătea cum­plit, refuzând totul: ru­gă­ciunea, epi­tra­hirul, sfân­ta cruce. "Mă gândeam, deja, că locul ace­lei femei era la Spitalul de urgenţă, că avea nevoie de ajutor me­di­cal, de nişte calmante. To­tuşi, am mai făcut o în­cer­care. Intrând în altar, am luat o iconiţă a Maicii Dom­nului (copia celei din bi­se­rică) şi, apro­piindu-mă cu multă băgare de seamă, i-am pus ico­niţa uşor pe cap. Efec­tul a fost uimitor. Fe­­meia nu numai că s-a liniştit pe dată, dar, căzând în ge­nunchi, a în­ceput să plângă şi să-şi ceară ier­tare. După Moli­ftele Sfântului Vasile şi alte rugăciuni de dezlegare, fe­meia mi-a spus, cu mare cutre­mur şi la­crimi în ochi, că, atin­gând chipul Maicii Dom­nu­lui, a sim­ţit cum ceva rău i-a ieşit din suflet, iar de pe ochi i s-a ridicat o cea­ţă grea, de ne­pă­truns altcumva. În acea clipă, în bi­serică a intrat soţul ei, spe­riat şi plin de îngrijorare. Să nu vă spun ce bucu­rie au trăit amân­doi şi cum s-au îm­brăţişat. Par­că se revedeau după ani şi ani de des­păr­ţire. Maica Domnului fă­cuse cu ei o ade­vă­rată mi­nu­ne.

                                                           Biruinţa credinţei

Părintele Popescu ştie prea bine cât de mare este forţa şi ajutorul Icoanei. Impor­tant e să vedem în aju­to­rul primit o peda­gogie a lui Dumnezeu, o cale de în­drep­tare şi de pocăinţă. "Nu Icoana în sine ne vindecă şi ne împlineşte vrerea, ci cre­dinţa. Nu Maica Dom­nu­lui ne ridică din patul suferinţei, ci Hristos. Preasfân­ta Fe­cioară mediază pentru noi. E mamă. E gri­julie şi plină de dragoste, chiar da­că noi nu ne pur­tăm tot timpul ca nişte fii. Ea jude­că cu inima şi de aceea vom avea mereu de la Ea sprijin şi iertare. Sfin­ţii Părinţi asemu­iau pe Maica Domnului cu Marea Ro­şie, când evreii mer­geau în bejenie spre Ţara Sfân­­tă. Maica ne scapă de ur­mă­ritori, de Fa­raon, dar nu­mai dacă izbim toia­gul cu credinţă, asemenea lui Moise. Bi­nele nu poate fi făcut cu forţa. Se spune că o singură lacrimă a Mai­cii Domnului poate schimba hotărârea lui Hris­tos în ceea ce ne priveşte. Ei bine, o singură la­crimă de-a noas­tră poate înduioşa sufletul de mamă al Prea­cu­ratei. În cărţile sfinte găsim o poveste din Ro­ma an­tică. E vorba de un războinic exilat şi ne­drep­tăţit de răutatea oamenilor cetăţii. Venind cu oaste mare, a cucerit oraşul şi a vrut să se răzbune, trecând prin sa­bie pe toţi locuitorii. Degeaba i-au căzut în ge­nunchi şi i-au adus ofrande, războini­cul nu a vrut să-i ierte. S-a răzgândit abia când a zărit-o în mulţime pe ma­ma lui. Chipul ei plin de milă şi de durere l-a în­du­plecat. Să sperăm că, la Judecată, Maica Domnului va fi în mulţime, alături de noi, pă­cătoşii. Aşa, avem o nă­dejde de milă, chiar şi în ultima clipă, când nimeni nu mai poate face nimic, când vom fi doar noi cu faptele noas­tre puse înainte.”

                                                                 

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului

 

Lucrarea Icoanei făcătoare de minuni nu oboseşte niciodată. Se întâmplă ca unii să uite ajutorul primit sau, cum zice părintele, să se folosească de Dumnezeu pentru un interes imediat. Alţii înţeleg mesajul divin şi îşi schimbă viaţa. Pocăindu-se, încep să trăiască întru Hristos, în adevăr şi milostenie. Boala e dată cu un anumit scop. Vindecarea, la fel. Nu o dată s-a în­tâm­­plat ca în biserică să intre oameni veniţi din ca­pătul celălalt al ţării, oameni care îi mărturiseau pă­rintelui că au ajuns la Bucureşti dintr-un îndemn inexplicabil. Foarte mulţi dintre ei avuseseră un vis, cu date con­cre­te. Unuia i-a apărut chipul Maicii Dom­nului şi, spu­nându-i: "Vino la mine”, i-a dat adresa, stra­da şi nu­mărul. Altuia i se arăta doar înfăţişarea bi­sericii, cu turle şi grădină înverzită în faţă. Trecând pe stradă, omul a recunoscut sfântul lăcaş şi a intrat. "O astfel de întâmplare te tulbură”, zice părintele. "Mult mai im­portant însă e să înţelegem mesajul. Câte sunt, mi­nunile nu se fac pentru sănătatea în sine, pe care ori­cum o pierdem spre bătrâneţe. Mi­nu­nile sunt pentru suflet, pentru vindecarea lui. Repet, suntem în mare gre­şeală dacă nu înţelegem că nu Icoa­na Maicii Dom­nu­lui vindecă. Maica Domnului e doar o fereastră des­chisă spre dumnezeire. În asta cons­tă marele Ei dar.”
Zeci şi sute de scrisori sosesc pe adresa bisericii. În unele, oamenii cer ajutor de rugăciune. În altele, aduc prinos de mulţumire. În cuvinte simple sau avântate, dar pline de sinceritate şi uimire, ei povestesc despre în­cercările prin care au trecut. Spre bucuria pă­rin­te­lui, foarte mulţi sunt tineri pe care Maica Dom­nului i-a ajutat să întemeieze o familie sau să re­u­şească la un important examen. "Legate de sănătate sau de îm­pli­nirea unei dorinţe fără de amânare, mi­nunile să­vâr­şi­te la Icoana Preacuratei sunt grabnice şi tul­bu­ră­toare. Dintre toate însă, cea mai mare şi fără egal este în­toar­cerea la credinţă. Ca preot, am în­tâlnit în mai multe rânduri oameni cu inima în­vâr­to­şată, atei decla­raţi şi chiar prigonitori ai Bisericii, care veneau la spo­vedanie pentru prima oară în viaţa lor. Brusc, vo­iau să trăiască altfel şi se căiau pentru toa­te pă­catele făcute. Întoarcerea fiului risipitor e o fe­ricire ce nu poa­te fi descrisă în cuvinte. E mai presus decât în­vi­e­rea din morţi. E însăşi arvuna nemuririi.”  

Article 18

February 21, 2013, 6:27 am

≫ Next: "Lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus!"

≪ Previous: Dintre minunile Maicii Domnului

$

0

0

A-ŢI READUCE AMINTE CUM SĂ IUBEŞTI…

 

              A fost odata un calator care mergea undeva anume…. nu are importanta exact unde anume pentru ca esenta povesti este cu totul alta….  In timp ce mergea pe drum, calatorul a intalnit niste copii care se leganau cu mainile pe o creanga de copac. Si se tot miscau pe ea vorbind de-ale copilariei. Calatorul era grabit, insa, dintr-o data s-a oprit in loc si s-a gandit sa stea de vorba cucopiii…. Primul lucru pe care l-a spus copiilor a fost: ”Voi nu stiti ca este posibil sa rupeti aceasta creanga daca va tot leganati pe ea”?  Daca o veti rupe, copacul o sa sufere,….., il va durea asa cum pe voi va doare atunci cand alergati si din joaca va puteti lovi la genunchi sau va rupeti o mana. Mana rupta sau rana din coatele voastre, genunchi reprezinta de fapt aceasta creanga. Prin urmare, aceeasi durere o va resimti si copacul. Calatorul a continuat sa le spuna fara sa se certe, sa-i judece, sa-i pedepseasca. Important pentru calator era sa-i faca sa vada lucrurile în profunzime. Trebuia sa-i faca sa inteleaga ca durerea copacului este şi durerea lor. Nimic din ceea ce exista nu este separat si fiecare durere produsa rasuna in Univers dar si in noi insine. Calatorul continua: ”De ce nu ati iubi copacul? Apoi, printr-un gest de iubire fata de copac acesta il imbratisă. Copiii au ramas putin surprinsi de gestul calatorului. Erau de-a dreptul socati pentru ca era posibil sa nu mai fi intalnit o persoana care sa imbratiseze copacii. Calatorul pune urechea pe trunchiul copacului si asculta “inima” copacului si le spune copiilor:  „Copacul mi-a spus ca va multumeste pentru ca sunteti   intelegatori si ca veti renunta a va mai legana de crengilelui”.  Apoi calatorul a plecat…  Intre timp a venit si masina care il ducea la destinatie. Dupa ce masina a inceput sa se deplaseze a tras cu ochiul la locul in care s-a consumat acel eveniment. Calatorul a fost surprins sa vada ca toti cei trei copii au imbratisat  copacul.

"Lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus!"

February 22, 2013, 7:22 am

≫ Next: Manastirea Frasinei-Athosul din Romania

≪ Previous: Article 18

$

0

0

"...Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său.

 

Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, atunci se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de venin.

 

Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie daca nu avem smerenie, va urma a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat.

 

Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

 

Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

 

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

 

Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne , poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

 

Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre.

 

Acum stiu, stiu ca orice ura, orice aversiune, orice tinere de minte a raului, orice lipsa de mila, orice lipsa de intelegere, bunavointa, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul gratiei si gingasiei unui menuet de Mozart... este un pacat si o spurcaciune; nu numai omorul, ranirea, lovirea, jefuirea, injuratura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea,orice cautatura rea, orice dispret, orice rea dispozitie este de la diavol si strica totul. Acum stiu, am aflat si eu... "

Parintele Nicolae Steinhardt

Manastirea Frasinei-Athosul din Romania

February 24, 2013, 12:49 am

≫ Next: Părintele Arsenie Papacioc: trei lucruri care trebuie respectate pentru a nadajdui mantuirea

≪ Previous: "Lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus!"

$

0

0

Manastirea Frasinei

Manastirea Frasinei este singura manastire ortodoxa din Romania unde femeile nu au voie sa intre. Manastirea se afla in comuna Muereasca, judetul Valcea. Din localitatea Ramnicu-Valcea se merge pe drumul national 7 (drumul european 61), inspre Sibiu, cale de vreo 10 kilometri, pana in dreptul localitatii Gura Vaii, unde se face stanga, pana in localitatea Muereasca.

In aceasta sfanta manastire, regulamentul Sfantului Calinic, unic in felul lui, de a nu se manca niciodata carne in manastire, de a nu intra niciodata femei si de a se face slujba la miezul noptii pana dimineata, este pastrat cu strictete.

Manastirea Frasinei

Manastirii Frasinei, denumire primita datorita padurilor de frasini din zona, dateaza din anul 1710, cand doi monahi, anume cuviosii Ilarion si Stefan, s-au retras in aceste locuri singuratice; la inceput, cei doi au locuit intr-o coliba de lemn, avand doar un paraclis, unde se rugau. Dupa anul 1718, cuviosii Ilarion si Stefan se hotarasc sa se stabileasca definitiv aici si sa dea o forma legala schitului pe care il infiintasera. De aceea merg la episcopul Inochentie al Ramnicului si Noului Severin spre a obtine binecuvantarea necesara intemeierii noului schit si aprobarea oficiala pe baza careia sa poata locui in siguranta.

 

Dupa septembrie 1727, episcopul le ofera aprobarea, alaturi de un lot de pamant format in mare parte de padure si pasune. Parintii nevoitori aveau in grija o livada precum si o gradina. Pentru ca acest schit isi incepuse existenta prin sine, fara o contributie din partea cuiva, episcopul Inochentie hotaraste ca el sa ramana autonom in continuare, fara a fi supus vreunei autoritati civile sau bisericesti.

Locuitorii satului din apropiere au incercat sa alunge pe calugari si sa le ia pamantul. Calugarii se adreseaza unor boieri din Ramnicu Valcea (Carstea si Nicolita) care le iau apararea. Acestia au cerut episcopiei sa le vanda lor terenul, pe care sa-l dea schitului printr-un act de donatie. Episcopia a fost de acord si astfel acesti boieri au devenit ctitori ai schitului. Situatia creata prin donatie a pus capat conflictului.

In 1764 boierii Carstea, Damian si Nicolita din Ramnicu Valcea, construiesc o biserica de zid in locul celei de lemn, inzestrand-o cu toate obiectele necesare cultului. Biserica a fost zugravita in acelasi an de Teodor zugravul si ucenicul sau Enache. Biserica va avea hramul "Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul", hram care s-a pastrat pana astazi pentru lacasul care, dupa construirea noii manastiri, va deveni biserica de cimitir.

In noua forma, schitul isi desfasoara viata pasnic, pana in 1780, cand o brigada de voluntari romani, condusa de Preduta Bujoreanu, se retrage aici din calea austriecilor. Mica brigada de voluntari nu a rezistat atacului, Bujoreanu fiind executat dupa ocuparea schitului. Austriecii au luat tot ceea ce era de valoare, dar nu au distrus biserica de curand infiintata. In aceasta situatie de jaf si teroare, monahii parasesc pentru prima data schitul care va ramane pustiu pana la 1845, cand un calugar de la Manastirea Cernica, cuviosul Acachie, il va repune in vechile randuieli de viata monahala in care a fost pana atunci. Se crede ca Acachie a fost fratele Sfantului Calinic.

Ca si primii intemeietori, cuviosul Acachie a cautat sa aiba o aprobare oficiala din partea autoritatilor bisericesti si o recunoastere din partea vreunui ctitor al schitului. El se adreseaza boierului Gheorghe, nepotul lui Nicolita, unul dintre cei trei ctitori, care primeste cu multa bucurie cererea monahului Acachie. In anul 1845, cuviosul Acachie este ales staret. Tot atunci, schitul de la Frasinei este restabilit in dreptul de proprietate pe care il dobandise in 1785. Dupa instalarea monahului Acachie la Frasinei incepe restaurarea cladirilor si a chiliilor. Tot in aceasta perioada pridvorul bisericii se inchide cu caramida si se picteaza.

In anul 1857, in urma unei vizite pastorala, Sfantul Calinic viziteaza Schitul Frasinei, unde doreste sa dezvolta intreaga asezare; dorinta implinita in anul 1859 cand au inceput lucrarile de construire a noului locas. Lucrarile s-au desfasurat destul de greu, avand in vedere ca atunci nu exista nici o cale de acces la manastire. Constructia s-a realizat dupa planurile Sfantului Calinic si cu concursul mesterului Costache, arhitectul sau. 

Pentru pictura bisericii Sfantul Calinic intentiona sa angajeze pe renumitul pictor Gheorghe Tattarascu, pe care il aprecia mult si cu care era prieten. Acesta, neputand raspunde solicitarii deoarece era prins de alte lucrari, recomanda calduros pe Misu Pop din Brasov, un alt mare pictor. Misu Pop vine la Manastirea Frasinei in vara anului 1860 si, lucrand temeinic, termina pictura bisericii in primavara anului 1863. Pictura bisericii Manastirii Frasinei este realista, in stil academic. Predomina culoarea albastru. Dupa ce se fac ultimele finisari, Sfantul Calinic hotaraste sfintirea noului lacas la 12 mai 1863, urmand ca biserica sa aiba hramul Adormirea Maicii Domnului.

Dupa sfintirea noului asezamant urmeaza si organizarea lui administrativa. Sfantul Calinic dorea ca in noua ctitorie de la Frasinei sa fie introdusa pravila aspra care se practica in manastirile din Muntele Athos. In acest scop aduce din Athos pe fostul sau ucenic, Policarp Nisipeanu, care vine insotit de doi ucenici, Silvestru si Lavrentie, primul hirotonit preot in Sfantul Munte, iar al doilea, diacon. Slujbele de noapte incepute prin Policarp si ucenicii sai nu vor mai fi abandonate vreodata. Tot ca urmare a traditiei atonite, Sfantul Calinic opreste intrarea femeilor in manastire, asezand in acest scop in anul 1867 o piatra de legamant la circa doi kilometri de manastire, unde astazi este o biserica si dependinte pentru cazarea femeilor.

Pe piatra de legamant sunt gravate in litere chirilice atat binecuvantari pentru cele care vor pastra acest legamant, cat si blesteme pentru cele ce-l vor incalca. Continutul scrierii de pe piatra de legamant: "Acest sfant locas s-a cladit din temelie spre a fi chinovie de parinti monahi si fiindca din partea femeiasca putea sa aduca vreun scandal monahilor vietuitori acolo, de aceea sub grea legatura s-a oprit de la acest loc sa mai treaca inainte, sub nici un chip, parte femeiasca. Iar cele ce vor indrazni a trece sa fie sub blestem si toate nenorocirile sa vie asupra lor, precum: saracia, garbavia si tot felul de pedepse, si iarasi celor ce vor pazi aceasta hotarare sa aiba blagoslovenia lui Dumnezeu si a smereniei noastre si sa vina asupra lor tot fericitul bine. Calinic, episcopul Ramnicului Noului Severin, 17 ian. 1867."

Ca urmare a legii din 13 decembrie 1863, cand este votata secularizarea averilor manastiresti, Ministerul Finantelor a ordonat ca atelajele si vitele Manastirii Frasinei sa fie randuite la licitatie. Pentru ca licitatia sa nu aiba loc, Sfantul Calinic intervine printr-o scrisoare la Ministrul cultelor N. Cretulescu. A doua dispozitie conforma cu legea secularizarii se referea la arendarea vetrei manastirii. Sfantul Calinic este determinat a doua oara sa intervina printr-o scrisoare catre N. Cretulescu. Odata cu aceasta scrisoare, Sfantul Calinic trimite prin N. Cretulescu o scrisoare cu un continut asemanator si domnitorului A.I. Cuza. Ministrul cultelor, care avea o deosebita stima fata de Sfantul Calinic, intervine la Cuza potrivit cererii sfantului, inmanandu-i si scrisoarea amintita. Domnitorul se arata binevoitor si dispune exceptarea de la secularizare a Manastirii Frasinei. Manastirea Frasinei ramane singura manastire nesecularizata din tara.

Biserica Manastirii Frasinei este construita in forma de cruce, cu o singura turla centrala sprijinita pe patru arcade ogivale. Pastreaza impartirea clasica cu pridvor, pronaos, naos si altar, avand drept arhitect pe mesterul Costache. Pridvorul este deschis, sprijinit pe patru stalpi din piatra si lipit de biserica in stil brancovenesc, avand o forma simpla, pustniceasca. Pronaosul este unit cu naosul, delimitarea fiind facuta numai de arcul absidei care incepe si formeaza in continuare naosul. Naosul este larg, deasupra aflandu-se turla, sprijinita de cei patru pandantivi. Altarul este situat in absida centrala, avand un proscomidiar si un diaconicon. Actualmente Biserica veche a schitului Frasinei se afla in perfecta stare, ea servind drept biserica de cimitir. Nu se oficiaza in ea decat la 24 iunie cand se face hramul bisericii.

Biserica cea veche se afla la o distanta de doua sute de metri de noua manastire, ctitorita de Sfantul Ierarh Calinic. In interior, biserica veche pastreaza o pictura foarte frumoasa, in stil bizantin. Retin atentia scenele Buna Vestire si Schimbarea la Fata, care scot in evidenta preocuparea de capetenie a calugarilor pentru rugaciune si viata contemplativa si o vadita influenta isihasta.

Teodor Danalache

Părintele Arsenie Papacioc: trei lucruri care trebuie respectate pentru a nadajdui mantuirea

February 27, 2013, 12:15 am

≫ Next: Sfanta Treime

≪ Previous: Manastirea Frasinei-Athosul din Romania

$

0

0

Uite, va spun trei lucruri pe care sa le respectati si sa stiti ca sunteti oameni care pot nadajdui mantuirea:

1. Sa fiti bine marturisiti. Va dati seama ca asta este taina care ne mantuieste. Caci ce veti dezlega voi, dezleg si Eu! Taina e facuta pe un temei in Sfanta Scriptura, gata! Si pacatele astea nu se mai pomenesc nici la Judecata de apoi, nici la vami.

Va sa zica s-a terminat! Bine marturisiti. Ca daca esti bine marturisit, incepi sa te cercetezi: eu am injurat, eu am gandit asa, eu am făcut aceea. Incepi sa te cerni si sa te subtiezi si sa te aduni si sa te dezlegi. Asa. Chiar va rog sa notati pacatele cand le-ati facut, ca sa nu le uitati. Nu e usor, ca satana iti pierde creionul, n-ai hartia la tine si uiti.

Ce trebuie sa va mai spun? Sa nu lasati numai pe preot sa va intrebe. El va intreaba dupa un anumit fel de a intreba. Dar tu stii subtilitatea pacatului, sau nu-stiu-ce. Deci sa fiti bine marturisiti. Pentru ca daca esti bine marturisit nu mai poti pacatui si nadajduiesti in mantuirea ta. Asta e una.

2. Sa cautati sa fiti pomeniti la Sfintele Liturghii. Pentru ca se pune, dragii mei, in Sfantul Sange, particica aceea cu numele tau. Si se spune asa de preot: „Spala, Doamne, pacatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit Sangele Tau , pentru rugaciunile sfintilor Tai“. Si se pun toate de pe disc, in potirul cu Sfantul Sange.

Si va dati seama , unde poti sa fii, chiar daca esti mort, chiar daca esti viu esti salvat; se pomeneste si pentru morti si pentru vii. Si cat te costa? Cautati sa fiti pomeniti la Liturghie. Fie ca va cunoaste un preot sau va cunoaste duhovnicul, fie ca fratiile voastre dati la Liturghie, dar sa fiti pomeniti. Asta e totul.

Liturghia nu e o lucrare omeneasca, dragii mei. Nici ingereasca. E direct divina! Pentru ca nu poti tu sa transformi acolo. El este Cel ce este. Si daca ar fi cu putinta sa se deschida cerurile si chiar tavanul Altarului, n-ai vedea in cer mai multa lumina si mai mult asezare cum este in Sfantul Altar, cu ingerii, caci Hristos este cu noi.  

Noi chiar avem o rugaciune, cand facem Vohodul: „Si fa, Doamne, sa intre cu noi si ingerii care Iti slujesc impreuna cu noi!“ Deci preotul are autoritate. Pentru ca ei sunt acolo: o gloata de ingeri! E Hristos! Ce, te joci?! Deci, cautati sa fiti pomeniti la Liturghie.

3. Sa faceti milostenie, pomana. Dati de pomana. O, daca ati sti!… Si Vlahuta spune: „Mila e toata Scriptura!“ Cel mai mare lucru posibil asta este. Pentru ca atunci inseamna ca iubesti. Si, iata, inseamna educatie. Domnule, daca spune: Insutit veti primi, nu te teme ca saracesti. Vrei sa te imbogatesti? Dă! Dar ce, urmarim sa ne imbogatim? Ma doare inima de cel sarac. Nu te doare inima de el, deloc?

Eu am fost surprins de un cersetor, care era fara picioare, pe strada. Si ăsta astepta sa imi vars buzunarele, nu gluma. Dar eu n-aveam nimic. S-a intamplat sa n-am nimic. Mergeam pe jos, nu aveam bani de masina. Si i-am spus: „Frate, nu te supara, n-am nimic, dar iti dau o mana calda!“… „O, parinte, asa ceva nu m-a dat nimeni”. Si-mi zic:„Am brodit-o! Am biruit!“.

Ei, vreau sa va spun: nu fiti nepasatori. Si nu asteptati sa-i intalniti. Cautati-i.Cautati-i, pentru ca, gasindu-i pe ei, te-ai gasit pe tine. Te-ai consemnat acolo, sus. Nu te poate uita Mantuitorul, nu te poate uita cand faci o milostenie. Si rupeti din voi cu orice chip.

Acum, milostenie nu inseamna numai sa lasi din traista; ai un coleg care sufera, care nu-stiu-ce, care e trist: „De ce esti trist? De ce esti trist?“ Si il mangai. Si nu il lasi deloc. Si inseamna ca ai facut o milostenie cu el. Si ii dai un cuvant de folos: „Lasă, mă, ca a murit tata, lasă, dragă, că stie Dumnezeu. Nu te omorî. Hai sa fim linistiti, hai sa-l pomenim, sa-l ajutam acolo (ca putem sa-l ajutam dupa cum traim)“.

Milostenie este sa accepti pe un om sa stea langa tine, fara sa il alungi in gand. Obisnuiti-va sa traiti nu numai voi, sa traiti in toti care sunt cu voi. Sa nu lasati mana intinsa nici cand va da, nici cand va cere. A milostivi pe unul, pe altul, aici se arata.

Apoi nici nu stii ca acela pe care il ajuti poate sa fie Hristos. El intinde mana sa-ti dea Imparatia Cerurilor si tu nici nu observi. Fratii mei, tineti minte: „cersetorii sunt personaje biblice!“ Ai trecut pe langa mantuirea ta asa de usor! Si mai grozav, l-ai dispretuit!

Cersetorii nu pier niciodata. Fac sobor la margine de drum si impart ce s-a capatat si zic: „Asta-i de la cutare. Pomeneste-l, Doamne, intru Imparatia Ta!“ si are valoare. Sa nu asteptati sa-i intalniti! Cautati-i!

Milostenia este ceva din Dumnezeul din tine!

Extras din “Ne vorbeste Parintele Arsenie”

Sfanta Treime

March 5, 2013, 12:00 pm

≫ Next: Article 13

≪ Previous: Părintele Arsenie Papacioc: trei lucruri care trebuie respectate pentru a nadajdui mantuirea

$

0

0

Dogma Sfintei Treimi cuprinde nu numai invatatura despre unitatea fiintei, egalitatea celor trei ipostase, ci si invatatura despre insusirile fiecarei persoane, adica ce este propriu unei persoa­ne si o face distincta de celelalte. Fiinta unica a lui Dumnezeu nu poate fi conceputa in afara exis­tentei ipostatice a celor trei persoane. Dumnezeu-Unul este Dumnezeu-Treime. Nici o persoana nu se cugeta, nu se numeste fara sau in afara de celelalte.

In modul in care persoanele ipostaziaza in chip liber fiinta, se pot face urmatoarele distinctii :

Persoanele sunt caracterizate prin nume ipostatice : Dumnezeu-Tatal, Dumnezeu-Fiul si Cuvantul, Dumnezeu-Preasfantul Duh. Ipostasele nu au venit una dupa alta, ci exista concomitent din vesnicie in mod personal.

Tatal este principiul unic al Treimii, originea Fiului pe care L-a nas­cut si a Duhului pe Care il purcede din veci. Caracterul definitoriu al Tatalui este nenasterea.

 

Fiul este de-o-fiinta cu Tatal, nascut din Tatal din vesnicie, inainte de timp. Nu este posterior Tatalui, ci El este Cuvantul si chipul Tatalui, care S-a intrupat "la plinirea vremii" (Gal. 4, 4).

Duhul Sfant este coetern si consubstantial cu Tatal si cu Fiul. In uni­tate inseparabila cu Tatal si cu Fiul, Duhul purcede din Tatal si e dat lumii prin Fiul, dupa cum si Fiul S-a nascut in lume prin Duhul.

"Trebuie sa marturisim cu evlavie nenasterea, nasterea si purcederea, cele trei insusiri personale, nemiscate si neschimbate ale Prea Sfintei Tre­imi : pe Tatal, ca nenascut si fara de inceput ; pe Fiul, ca nascut si impreu­na fara de inceput ; pe Duhul Sfant, ca purces din Tatal, dat prin Fiul si impreuna vesnic" (Grigorie Sinaitul). 

                                                    

Proprietatile personale, ipostatice, nu trebuie sa fie confundate cu atributele comune, identice ale dumnezeirii (Eunomie, identificand fiinta lui Dumnezeu cu nenasterea Tatalui, concludea ca Fiul nu are natura dum­nezeiasca, deoarece nu este nenascut, ci nascut). Or, Tatal nu este numele firii sau al proprietatii comune, ci numele ipostasului, iar felul in care El ipostaziaza fiinta este nenasterea. Proprie­tatile ipostatice trebuie sa fie atribuite numai persoanelor respective fara confuzie.

Dogma trinitara are o importanta capitala pentru hristologie, dar si pentru invatatura despre har. Aceasta ne impiedica sa facem o separare intre De Deo uno si De Deo trino, ceea ce ar sugera un dualism intre trans­cendent si imanent. De asemenea, separarea intre ousia - fiinta necreata si energia necreata  -  actul de comunicare, ar duce la doua moduri de experienta a vietii divine : o experienta a Treimii si o experienta a harului. Or, pentru traditia ortodoxa experienta harului inseamna comunicare ontologica, experienta a vietii divine necreate.

Cele trei persoane nu sunt trei principii ale esentei divine. Orientarea ipostaselor catre Tatal nu inseamna ca fiinta sau persoana Fiului si a Sfantului Duh ar fi incomplete sau inferioare. Fiul este nascut ca ipostasa desavarsita din ipostasa desavarsita : "Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat". In raport cu Dumnezeu-Tatal, principiul, fiecare persoana este libera sa-si pastreze caracterul ei ipostatic, fara confuzie si fara separare. Insu­sirea este ceva netransmisibil.

"Nu a fost candva Tatal, cand n-a fost Fiul, ci o data cu Tatal si Fiul, care S-a nascut din El. Caci Dumnezeu nu S-ar putea numi Tatal fara de Fiu. Iar daca ar fi fara sa aiba Fiul, n-ar fi Tata. Si daca ar avea mai pe urma Fiu, ar deveni mai pe urma Tata, nefiind inainte de aceasta Tata, si astfel S-a schimbat din a nu fi Tata in a deveni Tata, lucru mai rau decat orice blas­femie. Caci este cu neputinta sa spunem ca Dumnezeu este lipsit de facul­tatea fireasca de a naste. Iar facultatea de a naste consta in a naste din El, adica din propria sa fiinta ceva asemenea cu El dupa fire" (Sf. Ioan Damaschin).

Nu trebuie sa fie confundata nasterea care determina raportul Tatalui cu Fiul, cu zidirea sau creatia, care determina relatia Creatorului cu creatia : "Este insa necucernic sa spunem cu privire la nasterea Fiului ca a mijlocit oarecare vreme si ca existenta Fiului este posterioara existentei Tatalui. Deoarece spunem ca nasterea Fiului este din El, adica din natura Tatalui. Iar daca admitem ca Fiul nu coexista dintru inceput cu Tatal, din care este nascut, atunci introducem o schimbare in ipostasa Tatalui, anume ca nefiind dintru inceput Tata, a devenit pe urma Tata. In adevar, chiar daca lumea s-a facut pe urma, totusi nu s-a facut din fiinta lui Dumnezeu. Ea a fost adusa, prin vointa si prin puterea Lui, de la neexistenta la exis­tenta ; dar prin aceasta nu urmeaza o schimbare a firii lui Dumnezeu. Nas­terea este actul prin care se scoate din fiinta celui care naste cel ce se naste asemenea cu el dupa fiinta. Zidirea si crearea, insa, sunt un act extern, in care ceea ce se zideste si se creeaza nu provine din fiinta celui care zideste si creeaza, ci este cu totul deosebit de el" (Sf. Ioan Damaschin).

---

Article 13

March 12, 2013, 1:07 am

≫ Next: Posturile de peste an

≪ Previous: Sfanta Treime

$

0

0

Sfintii 40 de Mucenici sunt praznuiti de Biserica Ortodoxa, in fiecare an, pe data de 9 martie. Acesti mucenici au trait in vremea imparatului Licinius (308-324), prigonitor al crestinilor. Sfintii 40 de Mucenici erau soldati crestini si faceau parte din Legiunea a XII-a Fulminata din Armenia.  Acestia nu erau doar romani de origine, ci si greci, amestecati cu armeni.

Afland despre credinta lor, Agricola, guvernatorul Armeniei, i-a silit sa se inchine idolilor. Deoarece au refuzat, au fost intemnitati timp de opt zile si batuti cu pietre. Prin semne divine au fost insa intariti in dreapta credinta. Dupa aceste chinuri, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin inghetare, in lacul Sevastiei. La miezul noptii, unul dintre cei 40 de mucenici, a iesit din apa din cauza gerului. Alergand spre baia calda, pusa de cei ce slujeau idolilor, a murit. Cei ramasi sa indure gerul au inceput sa se roage: "Ajuta-ne Dumnezeule, Mantuitorul nostru, usureaza-ne sarcina si alina iutimea vazduhului, ca spre Tine nadajduim, ca sa nu ne rusinam si sa cunoasca toti ca ne-am mantuit strigand catre Tine". In urma acestei rugaciuni s-au petrecut mari minuni: apa lacului s-a incalzit, gheata s-a topit si 40 de cununi stralucitoare au pogorat asupra mucenicilor. Unul dintre soldatii de paza, uimit ca in miezul noptii o lumina din cer incalzeste apa si ca o cununa din cele 40, pogorate peste mucenici, nu are peste cine sa se aseze, s-a aruncat in apa, marturisind ca si el este crestin.

Pentru ca au fost scosi vii din lac, trupurile lor au fost arse si oasele aruncate in lac. Dupa trei zile, Sfintii s-au aratat episcopului Petre, cerandu-i sa-i scoata din apa. Crestinii le-au scos si le-au ingropat cu mare cinste.

Cei patruzeci de Sfinti Mucenici sunt: Chirion, Candid, Domnos, Isichie, Iraclie, Smaragd, Evnichie, Valent, Vivian, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ion, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetius, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Domitian, Gaiu, Leonte, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton, Aglaie.

Sarbatoarea crestina a Sfintilor 40 de Mucenici din Sevastia s-a suprapus peste inceperea anului agricol traditional si a generat o sarbatoare traditionala romaneasca, Mucenicii sau Macinicii. In credinta populara in ziua mucenicilor se incheie zilele babelor, lasand loc zilelor mosilor. De aceea, in aceasta zi se fac numeroase ritualuri de alungare a gerului, cum ar fi: lovirea pamantului cu bate sau maiuri, rostind descantece, pentru ca sa iasa caldura si sa intre gerul, sau jocul copiilor peste foc.

In ziua de 9 martie, in toate comunitatile rurale era obiceiul de a se scoate plugul la arat.

Dupa ce plugul era trecut prin foc de catre fierarul (faurul) satului, era reparat, curatat si purificat. Intre plugari se incheiau intelegeri pentru intovarasire la arat, iar in dimineata acestei zile plugul era scos in fata casei in mod festiv. Acesta era momentul ce deschidea, de fapt, ciclul sarbatorilor de primavara, presarat cu numeroase obiceiuri.

Patruzeci sau patruzeci si patru de mucenici?

Dupa traditia cea geto-dacica au fost 44 de mucenici, atatea fiind si zilele dintre 9 Martie si 23 Aprilie. In unele zone, exista pana astazi credinta, ca acesti sfinti au fost 44. Folcloristul Simion Florea Marian a tiparit o legenda, din Fratautul Vechi - Moldova, unde se vorbeste de ziua celor 44 de Sfinti. Insa, traditia crestina afirma ca au fost 40 de mucenici.

Particele din sfintele moaste ale celor patruzeci de mucenici se gasesc si la Manastirea "Sfantul Antim" din Bucuresti.

Posturile de peste an

March 25, 2013, 10:27 am

≫ Next: Cum trebuie sa ne rugam?

≪ Previous: Article 13

$

0

0

Biserica Ortodoxă de Răsărit a rânduit pentru dreptcredinciosii crestini anumite posturi. Căci postul -- zice Sfântul Ioan Gură de Aur -- potoleste trupul, înfrânează poftele cele nesăturate, curăteste si înaripează sufletul, îl înaltă.
Posturile de peste an si pricinile pentru care le tinem sunt :
1. Sfântul si Marele Post, care se mai numeste si postul patruzecimii, Păresimile, Postul Pastilor, este rânduit pentru curătirea sufletului prin ajunare, rugăciune, milostenie, spovedanie si împărtăsirea cu Sfintele Taine. El închipuieste postul cel de patruzeci de zile al Mântuitorului. Tine sapte săptămâni. Stă în legătură cu Pastile, sărbătoare cu dată schimbătoare. De aceea, începutul acestui post este arătat în calendarul fiecărui an.
În acest post nu mâncăm : carne , ouă , brânză . De asemenea postim de peste, vin si untdelemn . Mâncăm deci numai bucate fără unsoare (ULEI) , legume si poame.
MÂNCĂM UNTDELEMN SI DEZLEGĂM LA VIN : Sâmbăta si Duminica , în ziua de 24 Februarie aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul , la 9 Martie Sfintii 40 de Mucenici, la Buna-Vestire , când aceasta cade în ziua de Joia-Mare sau în Vinerea ori Sâmbăta din Săptămâna Patimilor .
MÂNCĂM PESTE : Buna-Vestire - 25 Martie si în Dumininica Floriilor.
Cu deosebită evlavie se cuvine să postim în săptămâna de la începutul Postului Mare si în săptămâna Patimilor.
Astfel, în săptămâna de la începutul Marelui Post : Luni si Marti se mănâncă numai o dată pe zi - seara - pâine si apă. Iar în săptămâna Patimilor, în afară de Joi când facem două mese se mănâncă la fel, Vineri si Sâmbătă e post desăvârsit.
Bolnavii au voie să mănânce bucate cu untdelemn si să bea vin în Postul Mare.
2. Postul Sfintilor Apostoli sau al Simpietrului , a fost asezat de Biserică în cinstea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, precum si a celorlalti apostoli. Acest post e un prilej de înăltare a sufletului. Stă în legătură cu Pastile si cu Pogorârea Duhului Sfânt, sărbători cu dată schimbătoare. De aceea nu începe la dată sorocită, ci tine când mai mult, când mai putin. Lăsăm sec insă totdeauna în Duminica Tuturor Sfintilor , seara, si postim până la 29 iunie, ziua Sfintilor Apostoli , care dacă va cădea Miercurea sau Vinerea, nu mâncăm de dulce.
În acest post nu mâncăm carne, ouă si brânză. Lunea, Miercurea si Vinerea nu mâncăm untdelemn si nu bem vin. Martea si Joia dezlegăm la untdelemn si avem voie la vin.
MÂNCĂM PESTE : Nasterea Sfântului Ioan Botezătorul -24 Iunie - chiar dacă aceasta ar cădea Miercurea sau Vinerea.
Dacă în zilele de Luni , Marti si Joi cade vre-un sfânt mai mare înse4mnat în calendar cu cruce neagră (+), atunci mâncăm peste , iar de cade Miercurea sau Vinerea mâncăm numai untdelemn si bem vin. Intâmplându-se Miercurea sau Vinerea vre+un sfânt cu priveghere, sau hramul bisericii, dezlegăm la untdelemn , la vin si la peste.
3. Postul Sfintei Marii , sau al Sîntămăriei, numit si postul lui August, se tine în cinstea Născătoarei de Dumnezeu , care înainte de Adormire a petrecut în neîncetată rugăciune si ajunare.
Durează două săptămâni : de la 1 la 15 August.
Lăsăm sec la 31 iulie ; iar de va cădea această zi Miercurea sau Vinerea, lăsăm sec la 30 iulie. În acest post untdelemn si vin mâncăm numai Sâmbăta si Duminica .
MÂNCĂM PESTE : Schimbarea la Fata - 6 August.
De asemenea , dacă Adormirea Maicii Domnului cade în zi de post, mâncăm de dulce a doua zi, adică la 16 August , iar în ziua Adormirii mâncăm peste.
4. Postul Nasterii Domnului , sau al Crăciunului, iarăsi ne dă putinta curătirii trupesti si sufletesti. El închipuie ajunarea de patruzeci de zile a Proorocului Moisi, precum si postul patriarhilor din Vechiul Testament. După cum aceia asteptau venirea lui Mesia cu post si rugăciune, asa se cuvine să astepte crestinii si să întâmpine prin ajunare pe ''Cuvântul lui Dumnezeu'' născut din Fecioara Maria.
Acest post tine 40 de zile : de la 15 Noiembrie la 25 Decembrie , lăsăm sec în seara sfântului Filip , la 14 Noiembrie. Dacă această zi cade Miercurea sau Vinerea, începem postul în seara zilei de 14 Noiembrie. Daca această zi cade Miercurea sau Vinerea, începem postul în seara zilei de 13 Noiembrie.

Postim de carne , ouă si brânză . Lunea , Miercurea si Vinerea mâncăm bucate fără unsoare (ulei) si fără vin. Martea si Joia se dezleagă la untdelemn si vin. Sâmbetele si duminicile ,până la 20 decembrie exclusiv , se dezleagă la untdelemn , vin si peste.

Dacă în zilele de Luni , Miercuri si Vineri prăznuim vre-un sfânt mare, însemnat în calendar cu cruce neagră (+) , mâncăm untdelemn si bem vin; iar de va cădea hramul bisericii sau sărbătoare însemnată în calendar cu cruce rosie (+) , atunci dezlegăm si la peste. Martea si joia mâncăm peste , untdelemn si bem vin , când cade în aceste zile: vreun sfânt mare, hramul sau sărbători cu rosu.
În ziua de Ajun se mănâncă tocmai seara si anume : grâu fiert îndulcit cu miere, poame, covrig sau turte din făină, căci cu seminte a ajunat Daniil proorocul si cei trei tineri din Babilon, care au închipuit - mai înainte - Nasterea lui Hristos. La Crăciun, în orice zi ar cădea mâncăm de dulce.
MÂNCĂM UNTDELEMN SI DEZLEGĂM LA VIN la 16 , 22 , 23 , 24 , 25 si 30 Noiembrie, la 4 , 5 , 6 , 7, 9 , 12 , 13 , 17 si 20 Decembrie, dacă aceste zile cad Lunea, Miercurea sau Vinerea - căci în aceste zile se prăznuiesc sfinti mai însemnati .
MÂNCĂM PESTE : Intrarea în Biserică a Maicii Domnului - 24 noiembrie chiar dacă această sărbătoare ar cădea Miercurea sau Vinerea.
De asemenea mâncăm peste în Lunile , Miercurile si Vinerile acestui post , dacă în aceste zile cade hramul bisericii din enoria noastră.
În sfârsit dezlegăm la peste în zilele cu sfinti însemnati, precum 16 , 22 , 23 , 24 , 25 si 30 Noiembrie, 4,5,6,7,9,12,13,17 Decembrie , dacă aceste zile cad Martea sau Joia. Cu atât mai mult, când Martea sau joia se întâmplă hramul bisericii.

Cum trebuie sa ne rugam?

March 28, 2013, 6:14 am

≫ Next: Sf. Gheorghe

≪ Previous: Posturile de peste an

$

0

0

De cele mai multe ori, viata pe care o traim este diferita de ceea ce marturisim in rugaciune. Spunem de exemplu in rugaciunea Tatal nostru: "Si nu ne duce pe noi in ispita", iar noi nu evitam nicio ocazie de a cadea in ispita. Si pentru acest lucru, rugaciunea noastra este lipsita de putere. Dar in momentul in care stabilim o legatura intre viata si rugaciune, incepem sa simtim prezenta lui Dumnezeu.
Daca am fi cinstiti cu noi insine, am putea observa ca de putine ori, daca nu chiar deloc, ne oprim asupra unor cuvinte din rugaciune si incepem sa meditam asupra lor. Uitam ca rugaciunea transmite un mesaj pe care noi trebuie sa-l intelegem si sa-l asumam in viata noastra.
Dupa Sfintii Parinti nu ajunge sa te rogi, ci trebuie sa devii rugaciune intrupata. Ei ne marturisesc ca asa cum ne este viata, asa ne este si rugaciunea. Cu alte cuvinte, cand ai parte de o viata necurata, ratacesti si in cadrul rugaciunii. Din cauza nelepadarii grijilor si preocuparilor lumesti, devenim incapabili de a trai rugaciunea pe care o rostim. Si pentru ca nu suntem cu luare aminte la rugaciune, ca nu constientizam ca stam de vorba cu Dumnezeu, nu se intampla nimic inlauntrul nostru. Suntem aceiasi de dinainte de rugaciune. Ne ridicam de la rugaciune fara a avea ceva in plus in mintea si inima noastra, iar faptele si gandurile ne raman necurate.
Mitropolitul Antonie de Suroj spune in una din predicile sale ca trebuie sa trasformam toate cuvintele rugaciunii noastre in reguli de viata. El ne indeamna sa traim conform cuvintelor din rugaciuni. Iar daca vom reusi sa facem acest lucru, vom avea parte de o rugaciune vie. Vom ajunge sa-I slujim lui Dumnezeu prin toate: prin fapte, vorbe, ganduri. Ajungem la ceea ce spune Sfantul Apostol Pavel: "Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre marirea lui Dumnezeu sa le faceti" (I Corinteni 10, 31).
Rugaciunea bine placuta lui Dumnezeu nu se rezuma la a sta in fata unei icoane si a rosti cateva rugaciuni. Acestea tin de rugaciune, dar nu sunt dovada rugaciunii adevarate. Sfantul Nichita Stithatul, spune ca "Cel ce a ajuns la adevarata rugaciune si dragoste, acela nu deosebeste lucrurile. Nu-l deosebeste pe cel drept de cel pacatos, ci ii iubeste pe toti la fel si nu-i osandeste, tot asa cum face Dumnezeu, Care face sa rasara soarele si sa ploua si peste cei drepti, si peste cei nedrepti".
Indiferent de starea in care ne aflam, este important sa ne rugam. Chiar exista un indemn in acest sens: "Roaga-te cum poti, ca sa ajungi sa te rogi cum trebuie!", caci a ne ruga tine de voia noastra, dar a ne ruga cu adevarat este lucrarea Duhului. Rugati-va, dar nu-L dati uitarii pe Dumnezeu in restul zilei.

Sf. Gheorghe

April 22, 2013, 9:55 am

≫ Next: Inaltarea Domnului nostru Iisus Hristos

≪ Previous: Cum trebuie sa ne rugam?

$

0

0

 În luna aprilie, în ziua a douăzeci şi treia, il pomenim pe sfântului şi măritului marelui mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă.
Măritul acesta şi minunatul şi vestitul mare mucenic Gheorghe, a trăit în vremea împăratului Diocleţian, trăgându-se din Capadochia, de neam strălucit şi luminat, din ceata ostaşilor ce se chemau tribuni; iar când a fost să pătimească era la cinstea dregătoriei de comis.
 Având împăratul gând să pornească război asupra creştinilor, a dat poruncă să se învrednicească de cinstiri împărăteşti şi de daruri cei ce se vor lepăda şi vor părăsi pe Hristos. Iar cei cer nu se vor supune poruncii, să aibă pedeapsă moartea. Atunci sfântul acesta fiind de faţă, a declarat că este creştin, mustrând deşertăciunea şi neputinţa idolilor, luând în râs pe cei ce credeau în ei. Neplecându-se nici cu amăgiri, nici cu făgăduinţele tiranului, care făcea multe ca acestea, nici de îngroziri, ci se vedea nebăgător de seamă de toate, pentru aceea întâi l-au lovit în pântece cu o suliţă. Şi când i s-a înfipt suliţa în trup, a curs sânge mult; iar vârful suliţei s-a întors înapoi şi a rămas sfântul nevătămat. Apoi legându-l de o roată ţintuită cu fiare ascuţite, care a fost pornită din sus spre o vale, şi rupându-se trupul în mai multe bucăţi, cu ajutorul dumnezeiescului înger a rămas el sănătos. Şi înfăţişându-se sfântul înaintea împăratului şi a lui Magnenţiu, care şedeau alături de el şi aduceau jertfă la idoli pentru sănătatea lor, sfântul a atras pe mulţi spre credinţa în Hristos, cărora din porunca împăratului li s-au tăiat capetele afară din cetate. Şi venind la Hristos şi Alexandra împărăteasa, a mărturisit pe Hristos Dumnezeu înaintea tiranului. Au crezut şi alţii mulţi în Hristos, văzând că sfântul a ieşit sănătos dintr-o varniţă în care fusese aruncat. După aceasta i-au încălţat picioarele cu încălţăminte de fier ce avea cuie şi l-au silit să alerge. Ci iarăşi au pus de l-au bătut, fără de nici o milă, cu vine de bou uscate. Iar Magnenţiu cerând semn ca să învieze pe un mort din cei ce erau îngropaţi, din mormintele ce erau acolo, care erau de multă vreme morţi, şi făcând sfântul rugăciune deasupra mormântului, a înviat mortul şi s-a închinat sfântului, şi a slăvit Dumnezeirea lui Hristos. Şi întrebând împăratul pe mort cine este, şi când a murit, a răspuns acesta că este din cei ce au trăit mai înainte de venirea lui Hristos, adică mai înainte de trei sute de ani şi mai mult şi cum că a ars în foc atâţia ani din pricina rătăcirii idoleşti. Pentru care minune crezând mulţi, şi înmulţindu-se spre credinţă, slăveau cu un glas pe Dumnezeu, între care era şi Glicherie, căruia îi murise boul, şi l-a sculat sfântul. Din care minune adeverind şi el credinţa în Hristos, a luat cununa muceniciei, făcându-l păgânii multe bucăţi cu săbiile. Deci venind mulţi la Hristos, pentru ceea ce vedeau, şi încă pentru că sfântul mucenic Gheorghe intrând în capiştea idolilor, a poruncit unui chip idolesc cioplit, ca să spună dacă este el Dumnezeu, şi de i se cuvine să i se închine lui oamenii. Iar demonul cel ce era într-însul plângând a răspuns că unul este Dumnezeu adevărat: Hristos şi dintr-aceasta s-au tulburat idolii toţi şi au căzut şi s-au sfărâmat. Ceea ce neputând răbda cei ce credeau în idoli au prins pe sfântul şi l-au dus la împăratul, şi-au cerut degrab răspuns de moarte asupra lui; iar împăratul a poruncit ca să taie pe sfântul şi pe Alexandra împărăteasa cu sabia. Sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul, iar sfânta Alexandra făcând rugăciune în temniţă, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.
Însă trebuie să istorisim oarecare parte din cele multe minuni ale sfântului.
 În părţile Siriei se află o cetate numită Ramel, în care era o biserică zidită în numele marelui mucenic Gheorghe. Neaflându-se acolo mină de piatră, ca să se taie stâlpi, se aduceau stâlpii bisericii din loc depărtat, şi se făcea multă nevoinţă cu aflatul lor, şi cu adusul. Atunci oarecare femeie cu frica lui Dumnezeu având adevărată şi întărită credinţă la sfântul mare mucenic Gheorghe, a cumpărat şi ea un stâlp asemenea cu cei ce erau făcuţi şi înfrumuseţaţi, şi pogorându-l la mare, se ruga celui ce era purtător de grijă să ducă stâlpii, să ia şi să ducă şi pe acela pe care îl cumpărase ea. Iar el nu vrea, ci punând numai pe al lui, purcese să se ducă. Atunci femeia de supărare căzând la pământ plângea şi se ruga sfântului să-i ajute să poată duce stâlpul. Aflându-se ea într-un astfel de chip, văzu în vis unde i se arătă sfântul în chip de voievod, şi-i zise: "De ce eşti tristă, femeie?" Iar ea îi spuse pricina întristării, şi sfântul descălecând de pe cal zise către femeie: "Unde-ţi este voia să fie pus stâlpul?"Şi ea răspunse. "De-a dreapta parte a bisericii."Şi sfântul îndată însemnă marmura cu degetul, scriind aceasta: Să se pună în dreapta, al doilea, stâlpul văduvei (după cel dintâi), şi ridicând sfântul de capătul stâlpului ce era despre mare, zise femeii: "Ajută şi tu"şi ridicându-l amândoi, l-au dat în mare, şi cu îndreptarea sfântului sosi stâlpul mai înainte de ceilalţi, şi dimineaţa se află la liman. Ceea ce văzând Vasilicos, căci aşa se numea purtătorul de grijă pentru ducerea stâlpilor, s-a minunat şi mai vârtos dacă a văzut şi scrisul, care rânduia şi locul, unde trebuia să fie pus. Şi mulţumind lui Dumnezeu, cerea şi de la sfântul iertare pentru greşeala neascultării, şi, luând şi el prin vedenie iertare de la sfântul, puse stâlpul văduvei în rând cu ceilalţi, în locul care poruncea scrisul cel însemnat de sfântul. Care stâlp stă şi până în ziua de astăzi întru neştearsă pomenirea femeii, şi întru mărirea sfântului pentru preamărita minune.
Iată altă minune făcută la Mitilene şi care înfricoşează tot gândul şi tot auzul. Căci în acest loc este o biserică a marelui mucenic Gheorghe, foarte slăvită şi vestită. Şi este obicei de a se strânge la ziua sfântului mulţime multă de popor în toţi anii, să facă la acea biserică prăznuire. Aceasta aflând agarenii ce erau în Creta au lovit fără veste la vremea privegherii pe câţi au aflat în biserică, şi i-au luat legaţi, împreună cu câţi au putut prinde din cei de afară, că cei mai mulţi scăpaseră. Pe cei ce i-au prins, i-au dus în Creta, între care era şi un tinerel, pe care l-a dăruit saracinul care-l prinsese lui Amira, celui ce era mai mare peste agareni. Şi trecând câtăva vreme până s-a împlinit anul, şi au ajuns iar la prăznuirea preamăritului mucenic, tânărul a slujit lui Amira; iar părinţii lui nelăsându-şi obiceiul lor şi nici nu au fost nemulţumitori pentru pierderea copilului, ci punându-ţi nădejdea la Dumnezeu şi mulţumind sfântului, şi făcând praznic după obicei, au ieşit ca să cheme la masă pe cei ce erau chemaţi; iar maica copilului întorcându-se la biserică, a căzut la pământ plângând şi rugând pe sfântul, ca să izbăvească pe fiul ei din robie, în ce chip va şti, cu atotputernicul şi dumnezeiescul dar al Sfântului Duh, ce locuia într-însul. Iar cel grabnic la ajutor nu a trecut cu vederea lacrimile femeii. Şi, după ce şi-a sfârşit femeia rugăciunea, şezând oaspeţii la masă, a pomenit bărbatul femeii la masă întâi ajutorul sfântului, şi stau gata cei ce dregeau vinul. Atunci din voia lui Dumnezeu s-a făcut minune mare şi preamărită şi aproape de necrezut pentru cei ce nu ştiau lucrurile cele slăvite ale lui Dumnezeu. Dar dacă vor cugeta la Avacum, care din răpirea îngerului întru o clipeală de vreme s-a aflat din Ierusalim la Babilon, nu se vor arăta necredincioşi nici de aceasta. Căci în ceasul în care pusese tânărul vin în pahar şi se gătea ca să dea lui Amira din Creta, s-a aflat în Mitiline dând maicii sale vinul. Văzând toţi cei ce erau la masă pe tânăr, s-au minunat. Şi întrebându-1 de unde şi cum se află în mijlocul lor, el a zis: "Umplând paharul acesta de vin, ca să-l dau lui Amira în Creta, am fost răpit de un bărbat preamărit, care m-a pus pe calul lui, ţinând cu mâna dreaptă paharul, şi cu stânga ţinându-mă de mijlocul lui, mă aflai precum mă vedeţi în mijlocul vostru." Acestea auzindu-le şi văzându-le, s-au mirat de acea mare minune. Şi sculându-se de la masă, au dat laude şi mulţumire toată noaptea Atotputernicului Dumnezeu, mărind pe sfântul Său mucenic.

Inaltarea Domnului nostru Iisus Hristos

June 13, 2013, 7:23 am

≫ Next: Rusaliile

≪ Previous: Sf. Gheorghe

$

0

0

Inaltarea Domnului este praznuita la 40 de zile dupa Inviere, in Joia din saptamana a VI-a, dupa Pasti. Este cunoscuta in popor si sub denumirea de Ispas. In aceasta zi crestinii se saluta cu "Hristos S-a inaltat!" si "Adevarat S-a inaltat!". IPS Bartolomeu Anania afirma ca noi folosim acest salut fie din nestiinta, fie din exces de evlavie, deoarece el nu este atestat de Biserica. Si afirma ca noi sarbatorim Pastile cu asertiunea "Hristos a inviat!", la care ni se raspunde cu confirmarea "Adevarat, a inviat!", pentru ca Invierea nu a avut martori, ea a fost receptata cu indoieli si necredinta. In vreme ce Inaltarea Domnului a avut martori, ea a fost o despartire izvoritoare de lumina, deoarece ucenicii s-au intors in Ierusalim "cu bucurie mare". Din acest motiv in cartile noastre de slujba nu exista o salutare similara cu aceea de la Sfintele Pasti.

Hristos S-a inaltat la cer de pe Muntele Maslinilor, in vazul Apostolilor si a doi ingeri. Ingerii le-au vorbit ucenicilor despre a doua venire a lui Hristos, ca acestia sa nu se lase coplesiti de durerea despartirii.

Din Sfanta Scriptura aflam ca Mantuitorul Si-a ridicat mainile, binecuvantandu-i pe ucenici, iar pe cand ii binecuvanta S-a inaltat la cer (Luca 24, 51), in timp ce un nor L-a facut nevazut pentru ochii lor (F.A. 1,9). Adeseori Dumnezeu le-a vorbit oamenilor din nor, fenomen prin care se manifesta energiile divine, menite sa reveleze prezenta Divinitatii, dar sa o si ascunda.

Inaltarea Domnului sarbatorita in vechime odata cu Rusaliile

Cea mai veche mentiune despre sarbatoarea Inaltarii Domnului o gasim la Eusebiu din Cezareea, in lucrarea "Despre sarbatoarea Pastilor", compusa in anul 332. Din aceasta lucrare reiese ca Inaltarea Domnului era sarbatorita in acea vreme odata cu Rusaliile, la 50 de zile de la Invierea lui Hristos. Spre sfarsitul secolului al IV lea, inceputul secolului V, sarbatoarea Inaltarii s-a despartit de cea a Pogorarii Sfantului Duh (Rusaliile), fiind praznuita in a 40-a zi dupa Inviere, data care va ramane stabilita pentru totdeauna in calendarul bisericesc.

Inaltarea Domnului - deplina indumnezeire a firii umane asumate

Inaltarea lui Hristos intru slava si sederea Sa de-a dreapta Tatalui este chipul deplinei indumnezeiri a umanitatii Lui. Prin toate actele Sale, intrupare, moarte, inviere El a indumnezeit treptat firea omeneasca pe care a asumat-o, dar prin Inaltare a transfigurat-o pe deplin. Datorita transfigurarii supreme a trupului Sau, Hristos poate deveni interior celor care cred in El. Inaltarea Domnului nu inseamna retragerea Sa din creatie, pentru ca El continua sa fie prezent si lucrator prin Sfantul Duh.

Inaltarea cu trupul la cer este o marturie a faptului ca omul a fost creat pentru vesnicie, caci Fiul nu Se infatiseaza Tatalui numai ca Dumnezeu, ci si ca Om.

Hristos prin Inaltarea Sa, nu arata doar unde trebuie sa ajunga omul, ci se face cale si putere, ca omul sa ajunga la aceasta stare. El sade pe tronul dumnezeiesc al slavei, dar si locuieste in inima celor ce-L iubesc. Asa putem intelege paradoxul: Hristos este inaltat si in drum spre inaltare cu fiecare dintre noi.

Inaltarea Domnului - Ziua Eroilor

Prin hotararile Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane din anii 1999 si 2001, sarbatoarea Inaltarii Domnului a fost consacrata ca Zi a Eroilor si sarbatoare nationala bisericeasca. In aceasta zi, in toate bisericile din tara si strainatate se face pomenirea tuturor eroilor romani cazuti de-a lungul veacurilor pe toate campurile de lupta pentru credinta, libertate, dreptate si pentru apararea tarii si intregirea neamului.

Inaltarea Domnului in iconografie

In primul registru din icoana Inaltarii Domnului este reprezentat Mantuitorul intr-o mandorla, simbol al slavei dumnezeiesti. Sta asezat pe un curcubeu si binecuvinteaza cu mana dreapta, iar in stanga tine Sfanta Evanghelie.

In afara mandorlei sunt doi ingeri, care zboara cu bratele intinse, atingand cu mainile lor marginea exterioara a mandorlei. Ingerii sunt prezenti nu pentru a sustine mandorla, caci Hristos Se inalta prin propria putere dumnezeiasca, ci ca semn de cinstire.

Reprezentarea Domnului purtat de ingeri este si o icoana profetica a Celei de-a doua veniri, cand va avea loc sfarsitul chipului acestei lumi si judecata tuturor: "Barbati galileieni, de ce stati privind la cer? Acest Iisus care S-a inaltat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-ati vazut mergand la cer" (Fapte 1, 11).

In cel de-al doilea registru se afla Maica Domnului, care priveste in fata si are mainile inaltate in rugaciune. De o parte si de alta se afla Apostolii, iar langa Fecioara Maria stau Pavel in dreapta si Petru in stanga. In spatele Maicii Domnului sunt doi ingeri in vesminte albe, care tin in mana dreapta un toiag, iar cu stanga Il arata pe Hristos inaltandu-Se.

Chiar daca Sfanta Scriptura nu aminteste de prezenta Fecioarei la Inaltarea Domnului, ea este afirmata de cantarile Bisericii: "Bucura-te, Nascatoare de Dumnezeu, Maica lui Hristos Dumnezeu, ca vazand astazi pe Cel ce L-ai nascut inaltandu-Se de pe pamant, impreuna cu ingerii L-ai marit" (Cantarea a 9-a a canonului).

Desi nici Pavel nu a fost prezent la Inaltarea Domnului, El este reprezentat alaturi de ceilalti Apostoli in icoana Inaltarii. Motivul? Cu putin timp inainte de Inaltarea Sa, Hristos ii indemnase pe ucenicii Sai sa propovaduiasca pretutindeni Evanghelia, iar Pavel a fost "vas ales, ca sa poarte numele Meu inaintea neamurilor si a regilor si a fiilor lui Israel" (Fapte 9, 15).

    HRISTOS A INALTAT!!!

Rusaliile

June 24, 2013, 1:52 pm

≫ Next: Ce se intampla cu sufletul omului dupa moartea fizica?

≪ Previous: Inaltarea Domnului nostru Iisus Hristos

$

0

0

Duminica Cincizecimii sau a Pogorarii Sfantului Duh, numita in popor si Duminica mare, este sarbatoarea anuala a pogorarii Sfantului Duh peste Sfintii Apostoli, eveniment pe care ni-l istorisesc (II, 1-4) si cu care se incheie descoperirea fata de lume si de creatie a lui Dumnezeu, Cel in treime. Ea cade totdeauna la 10 zile dupa Inaltare sau la 50 de zile dupa Pasti, cand a avut loc evenimentul sarbatorit si cand evreii isi serbau si ei praznicul . E totodata sarbatoarea intemeierii Bisericii crestine, caci in aceeasi zi, in urma cuvantarii insufletite a Sfantului Apostol Petru, s-au convertit la crestinism circa 3.000 de suflete, care au alcatuit cea dintai comunitate crestina din Ierusalim (Fapte II, 41), nucleul Bisericii de mai tarziu.

Nu incape indoiala ca Rusaliile sunt cea mai veche sarbatoare crestina impreuna cu cea a Pastilor, fiind praznuita inca din vremea Sfintilor Apostoli, ca o increstinare a sarbatorii iudaice corespunzatoare. Despre ea amintesc si Sf. Apostol Pavel (1 Cor. XVI, 8) si Sf. Luca (Fapte XX, 16). E numarata si in Constitutiile Apostolice, printre sarbatorile in care sclavii se cuvine sa fie eliberati de muncile obisnuite. Despre ea mai amintesc : Sf. Irineu (+202), Tertulian, Origen, Canonul 43 al Sinodului din Elvira (c. 300) , Canonul 20 al Sinodului I ecumenic (care opreste ingenuncherea in ziua Rusaliilor), Sf. Epifanie s.a. Marii predicatori din secolele IV si V ne-au lasat o multime de panegirice in cinstea acestei sarbatori, iar in a doua jumatate a secolului IV pelerina apuseana Egeria ne descrie modul cum era sarbatorita pe atunci la Ierusalim. Pana catre sfarsitul secolului IV si inceputul secolului V Cinci-zecimea era o dubla sarbatoare: a inaltarii Domnului si a Pogorarii Sfantului Duh, asa cum o descrie, de altfel, inca din prima jumatate a secolului IV, Eusebiu al Cezareei. Dar, precum am aratat la sarbatoarea inaltarii, aceasta a fost fixata, de pe la 400 inainte, in ziua a 40-a dupa Pasti, cum este pana astazi, Cincizecimea ramanand numai ca sarbatoarea Pogorarii Sfantului Duh.

Nu numai ca vechime, ci si ca importanta, sarbatoarea Rusaliilor vine indata dupa Pasti. In timpul privegherii din ajun, se facea odinioara botezul catehumenilor. Ca si la Pasti, erau oprite ingenuncherea si postirea in toate zilele Cincizecimii; erau interzise jocurile din circuri si palestre, spectacolele pagane de teatru etc. Se impodobeau casele, in semn de bucurie, cu flori si ramuri verzi, indeosebi de nuc sau de tei, asa cum se face pana azi, obicei mostenit de la evrei, la care Cincizecimea era si sarbatoarea premitiilor din flori si fructe. In biserici se aduc si azi frunze verzi de tei sau de nuc, care se binecuvinteaza si se impart credinciosilor, simbolizand limbile de foc ale puterii Sfantului Duh, Care S-a pogorat peste Sfintii Apostoli.

De sarbatoarea Rusaliilor apartin o sumedenie de datini, credinte si rituri religioase populare, legate de pomenirea generala a mortilor din sambata precedenta (Sambata mortilor sau Mosii de vara).

Ce se intampla cu sufletul omului dupa moartea fizica?

August 4, 2013, 1:27 pm

≫ Next: Adormirea Maicii Domnului

≪ Previous: Rusaliile

$

0

0

Ce se intampla cu sufletul omului dupa moartea fizica?

Cu privire la acest subiect există numeroase concepţii greşite Dacă mai luăm în considerare şi infuzia de religii orientale din prezent atunci veţi realiza că acest subiect necesită o abordare imediată şi competentă. Pentru aceasta, Scriptura ne va folosi drept bază.

Iată pe scurt câteva dintre cele mai semnificative doctrine false şi promotorii acestora:

• anihilaţionismul: Martorii lui Iehova (după moartea în trup sufletul încetează să mai existe - este anihilat).
• inconştienţa după moarte sau, "somnul sufletului": Adventismul de Ziua a şaptea (de la moarte şi până la înviere sufletul este adormit şi nu trăieşte nici o experienţă, fie a cerului sau a iadului).
• purgatoriul: Romano-Catolicismul (de la moartea în trup şi până la înviere sufletele sunt încă purificate).
• nirvana: Hinduismul (fericirea rezultată din faptul că nu se mai simte nici durerea nici plăcerea).
• deificarea: Mormonismul (mormonul vrednic atinge după moarte starea de dumnezeu).

Bizarul acestor crezuri religioase împreunat cu ateismul feroce promovat până mai de curând au sporit confuzia oamenilor cu privire la acest aspect asupra căruia fiecare muritor ar trebui să aibe o noţiune cât se poate mai clară. Pentru ca toate aceste doctrine să fie date la iveală (demascate) trebuie să facem ceea ce Scriptura ne învaţă: "Dar toate aceste lucruri, când sunt osândite de lumină, sunt date la iveală; pentru că ceea ce scoate totul la iveală este lumina" (Efes.5:13). Astfel vom expune în lumina Bibliei toate aceste crezuri eronate privitoare la ce se întâmplă cu sufletul omului după moarte şi care este starea celor morţi. Ea este autoritatea în materie, a cărei voci trebuie ascultate, mai presus de oricare alta. Iată, pentru început, câteva din afirmaţiile clare ale Noului Testament care aruncă lumină asupra stării celor morţi.
În primul rând Biblia ne descrie ALCĂTUIREA OMULUI:
1. OMUL ESTE ALCATUIT DIN TREI PĂRŢI: DUH, SUFLET ŞI TRUP:

1 Tesaloniceni 5:23
"Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin; şi: duhul vostru, sufletul vostruşi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos".

OBSERVAŢIE:Între "suflarea omului"şi "duhul" (sau, spiritul) său există o evidentă diferenţă, negată de Martorii lui Iehova şi confundată de alţii:

Isaia 42:5
"Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, care a făcut cerurile şi le-a întins, care a întins pământul şi cele de pe el, care a dat suflare celor ce-l locuiesc, şi suflet celor ce merg pe el".

2. DESTINAŢIA DUPĂ MOARTE, A CREŞTINULUI

Filipeni 1:21-24
"Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig. Dar dacă trebuie să trăiesc în trup face să trăiesc; şi nu ştiu ce trebuie să aleg. Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine; dar, pentru voi, este mai de trebuinţă să rămân în trup".

2 Corinteni 5:6-8
"Aşadar, noi întotdeauna suntem plini de încredere; căci ştim că, dacă suntem acasă în trup, pribegim departe de Domnul - pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere. - Da suntem plini de încredere, şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul".

3. SUFLETUL ESTE CONŞTIENT DUPĂ MOARTE:

Apocalipsa 6:9-11
"Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare, şi ziceau: 'Până când Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?' Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei".

Din textul de mai sus este evident că sufletul omului înseamnă mai mult decât propria lui suflare de viaţă (adică, eroarea Martorilor!). Vedem că aceste suflete, din cer, de sub altarul lui Dumnezeu nu sunt nişte "suflări de viaţă" sau, "respiraţii" ce sunt conştiente, înveşmântate şi îi strigă lui Dumnezeu pentru răzbunarea sângelui lor!!!
Observaţi că acele suflete sunt conştiente după moarte. Ele au fost martirizate iar după moarte erau în ceruri destul de pline de viaţă. Ele pot să-i strige lui Dumnezeu şi să îmbrace veştminte/haine albe. Însuşi Dumnezeu li se adresează spunându-le acestora că mai mulţi din fraţii lor li se vor alătura după ce aceştia sunt ucişi. Această dezvăluire a Apocalipsei alungă toate aceste confuzii: oamenii sunt conştienţi după moarte şi sufletele lor vor desfăşura activităţi. Nu poate fi vorba de nici o anihilare sau de somn al sufletului!
Aceste suflete le întâlnim din nou şi în Apocalipsa 20:4

"Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele li s-a dat judecata. şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei, şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat, şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani".

4. IATĂ ALTE VERSETE DIN SCRIPTURĂ CARE INDICĂ CONŞTIENŢA DUPĂ MOARTE A SUFLETULUI OMENESC :

Iov 26:5,6
"Înaintea lui Dumnezeu tremură umbrele sub ape şi sub locuitori lor; înaintea Lui locuinţa morţilor este goală, adâncul nu are acoperiş".

Matei 22:31,32
"Cât priveşte învierea morţilor, oare n-aţi citit ce vi s-a spus de Dumnezeu când zice: -Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, şi Dumnezeul lui Iacov?' Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi ci al celor vii".

Citiţi Luca 16:19-31 - Pilda bogatului şi a săracului (Lazăr) Iată câteva fragmente extrase:
"săracul a murit; şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi l-au îngropat...era el în locuinţa morţilor în chinuri...grozav sunt chinuit de văpaia aceasta...el este mângâiat, iar tu eşti chinuit...rogu-te...să nu vină şi ei în acest loc de chin..."

1 Tesaloniceni 5:10
"...care a murit pentru noi, pentru ca, fie că veghem, fie că dormim să trăimîmpreună cu El" (Noul Testament se referă întotdeauna la moartea fizică ca fiind un somn/adormire)

Luca 20:38
"Dar Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii, căci pentru El toţi sunt vii"

2 Corinteni 5:8 (deja citat)
"...ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta ca să fim acasă la Domnul"

Filipeni 1:23 (deja citat)
"...să fiu împreună cu Hristos..." (CITIŢI ŞI CONTEXTELE ÎNVECINATE!)

5. CĂ SUFLETUL ESTE CONŞTIENT DUPĂ MOARTE NE MĂRTURISEŞTE CHIAR ŞI VECHIUL TESTAMENT:

Isaia 14:9-11; 15-17
"Locuinţa morţilor se mişcă până în adâncimile ei, ca să te primească la sosire, ea trezeşte înaintea ta umbrele, pe toţi mai marii pământului, scoală de pe scaunele lor de domnie pe toţi împăraţii neamurilor. Toţi iau cuvântul ca să-ţi spună: şi tu ai ajuns fără putere ca noi, şi tu ai ajuns ca noi!' Strălucirea ta s-a pogorât şi ea în locuinţa morţilor, cu sunetul alăutelor tale; aşternut de viermi vei avea şi viermii te vor acoperi"
14:15-17
"Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului! Cei ce te văd se uită ţintă miraţi la tine, te privesc cu luare aminte şi zic: 'Acesta este omul care făcea să se cutremure pământul, şi zguduia împărăţiile, care prefăcea lumea în pustie, nimicea cetăţile şi nu dădea drumul prinşilor săi de război?'"

6. SUFLETUL ŞI DUHUL SE DESPART LA MOARTE DE TRUP:

Luca 8:54,55
"Dar El după ce i-a scos pe toţi afară, a apucat-o de mână şi a strigat cu glas tare: 'Fetiţo, scoală-te!'şi duhul ei s-a întors în ea, iar fata s-a sculat numaidecât. Isus a poruncit să-i dea să mănânce

Matei 10:28
"Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupulîn gheenă (iad)"

Iacov 2:26
"După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă"

1 Împăraţi 17:21,22
"Şi s-a întins de trei ori peste copil, a chemat pe Domnul şi a zis: 'Doamne, Dumnezeule, Te rog fă să se întoarcă sufletul copilului în el!' Domnul a ascultat glasul lui Ilie şi sufletul copilului s-a întors în el şi a înviat".

7. CONTRAR MARTORILOR LUI IEHOVA, SAU A ALTOR MIŞCĂRI RELIGIOASE CARE NEAGĂ EXISTENŢA SUFLETULUI DUPĂ MOARTE, BIBLIA SPUNE CĂ SUFLETUL ŞI DUHUL OMULUI SUNT MAI MULT DECÂT SUFLARE.
Este binecunoscut faptul că Martorii consideră sufletul omului ca fiind suflarea lui de viaţă. Ei au mers atât de departe în confundarea celor două noţiuni încât în traducerea Bibliei pe care curând o vor publica în întregime şi în româneşte, au modificat textul din Luca 23:46 în felul următor. În loc de: "Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul!", au spus, "Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez suflarea!" Acest efort scolastic este depus numai şi numai pentru a nega existenţa de după moarte a sufletului şi a duhului omului. Un lucru este cert. Domnul Isus nu i-a încredinţat Tatălui, dioxid de carbon!! Şi nici Universul nu a fost lipsit de un Stăpân când Isus murea pe cruce!! Ci, împreună cu Tatăl, fiind primit la El, amândoi au continuat să-l guverneze!
8. BIBLIA AFIRMĂ CĂ DUHUL ŞI SUFLETUL OMULUI SUNT MAI MULT DECÂT SUFLARE:

1 Samuel 18:1
"David sfârşise de vorbit cu Saul. şi de atunci sufletul lui Ionatan s-a alipit de sufletul lui David şi Ionatan l-a iubit ca pe sufletul din el"

(Numai în cazul în care posezi mai multe cunoştinţe de chimie decât de teologie poţi explica cum două suflete s-au alipit şi cum iubind pe cineva ca pe propria ta suflare este o dovadă de strânsă prietenie şi nu de insultă. Mai bine să fii certat cu chimiştii decât cu Dumnezeu!)

2 Samuel 5:8
"David zisese în ziua aceea: 'Oricine va bate pe Iebusiţi, să arunce în canal pe şchiopii şi pe orbii aceia care sunt urâţi de sufletul lui David'" (trad. revizuită)

Marcu 14:34
"El le-a zis: 'Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi!'"

Psalmul 107:26
"Se suiau spre ceruri, se pogorau în adânc; sufletul le era pierdut în faţa primejdiei"

Luca 2:35
"Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie, ca să se descopere gândurile multor inimi"

9. O PRIMĂ CONCLUZIE FOARTE IMPORTANTĂ! REŢINEŢI!!
DUPĂ MOARTEA ÎN TRUP SUFLETULUI OMENESC ÎI RĂMÂN DOAR DOUĂ LOCURI UNDE VA MERGE ÎN VEŞNICIE. DOUĂ DESTINAŢII FINALE :
ÎNTR-UN "LOC DE CHIN", SAU
ÎNTR-UN "LOC DE MÂNGÂIERE"
(LUCA 16:19-31)
ÎN PRIMUL SE MERGE PRIN A NU PRIMI JERTFA LUI ISUS
ŞI PRIN A TE BAZA PE FAPTELE ŞI BUNĂTATEA TA
ÎN AL DOILEA SE MERGE PRIN A PRIMI JERTFA LUI ISUS ŞI
PRIN A TE BAZA PE FAPTA SA ŞI BUNĂTATEA SA!

OMUL CARE MOARE ÎN TRUP, CUNOSCÂNDU-L ÎNCĂ DE CÂND ERA ÎN TRUP PE DOMNUL ISUS VA MERGE "ACASĂ" (2 COR.5:6-8; FILIP.1:21-24).
Conform publicaţiei Turnului de Veghere al Martorilor lui Iehova, "Cercetaţi toate lucrurile", moartea este definită ca fiind "o pierdere a vieţii, o încetare a existenţei sau o completă încetare a conştienţei intelectuale sau a activităţii fizice celeste, umane sau de oricare alt fel" (pagina 86, a respectivei publicaţii). Rămânând consecvenţi obişnuitei lor practici de scoatere din context şi de redefinire de termeni (mai biblic spus, de răstălmăcire de termeni - vezi 2 Petru 3:16), Martorii lui Iehova culeg o mână de texte din Vechiul şi din Noul Testament care se referă la moarte ca fiind "un somn". Din aceste texte scoase afară din contextul lor Martorii încearcă să dovedească că la moartea trupului fizic, omul, asemenea animalelor încetează să mai existe. Cel puţin până la înviere.
Trebuie amintit că Martorii lui Iehova nu cred că sufletul sau duhul omului sunt separate şi deosebite de trupul fizic al omului. În schimb, ei cred că omul este o combinaţie de trup şi de "suflare de viaţă" care împreună alcătuiesc "un suflet viu". În acest caz sper că recunoaşteţi terminologia Genezei pe care au preluat-o pentru recrearea omului în imaginea teologică a Turnului de Veghere! Astfel, în concepţia despre moarte a Martorilor, atunci când un om moare nu mai există nici suflet şi nici duh/spirit care să-i părăsească trupul fizic şi care să-i păstreze conştienţa. Acest fapt este deosebit de atrăgător fiindcă omul nu mai poate atunci fi tras la răspundere de Dumnezeu pentru felul în care el ca şi "suflet viu" s-a comportat atunci când era în viaţă. Prin negarea existenţei după moarte a sufletului omului Martorii au reuşit ceea ce nici diavolul n-a putut: şi anume, să se sustragă de la răspunderea pe care o poartă pentru felul în care a trăit!! De ce să te mai temi de judecată, de iad, de consecinţele păcatului, dacă nu vei mai exista după moarte? De altfel, pentru a-şi lua măsuri de precauţie suplimentare ei au avut grijă să desfiinţeze şi doctrina unui iad veşnic unde sufletul poate cunoaşte o veşnică şi neîncheiată ispăşire pentru propriile-i păcate!
Această părere îndoielnică este limpede contrazisă de o mulţime de pasaje dintre care: Geneza 35:18, 1 Samuel 28:18-19, Ecleziastul 3:21, Fapte 7:59, Evrei 4:12, Apocalipsa 6:9-11, etc.
Ignorând asemenea pasaje şi multe altele, Martorii lui Iehova se folosesc de texte ca Psalmul 13:3, Ecleziastul 9:5-6 şi Daniel 12:2 pentru a demonstra că până la înviere morţii rămân în mormânt inconştienţi şi inactivi. Dar, nu acest lucru ne-au indicat pasajele de mai sus.
Acum, deşi termenul "somn" este folosit în Scriptură pentru a indica moartea, totuşi el nu este niciodată folosit pentru a descrie moartea naturii imateriale a omului, fie a sufletului sau a duhului. În Scriptură, termenul "somn" este întotdeauna aplicat doar trupului, devreme ce în moarte trupul împrumută înfăţişarea unui om care doarme. Însă termenul de "somn al sufletului" nu se găseşte niciunde în Scriptură şi de asemenea nici presupunerea că sufletul intră la moartea fizicului, într-o stare de inconştienţă.
Cea mai simplă infirmare a acestei doctrine a Martorilor lui Iehova (şi în unele privinţe, şi a Adventismului de Ziua a şaptea) se găseşte în pasaje ca:

Ioan 11:26
"şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată"

sau, Luca 16:19-31, Filipeni 1:21-24, 2 Cor.5:6-8, 1 Tes.5:10, etc.

Utilizarea termenului "moarte" din asemenea pasaje indică cu claritate o separare a sufletului şi a spiritului de trup, separare/despărţire care rezultă în definitiva inactivitate fizică şi o aparenţă generală de somn.
În prima epistolă către tesaloniceni, apostolul Pavel vorbeşte de întoarcerea Domnului Isus Hristos folosind termenul "adormire/somn" ca o metaforă a morţii:

"Nu voim fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va duce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, într-adevăr ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămânea până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţiîn Hristos. Apoi noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul" (1 Tes.4:13-17)

Versetul 14 din acest pasaj indică că deşi Pavel folosea metafora "adormirii/somnului" pentru a descrie moartea fizică, el a înţeles limpede că atunci când Isus va veni din nou, El va aduce împreună cu El (pentru "împreună" avem grecescul "sun"), pe aceia ale căror trupuri "dorm". Pentru a fi mai explicit, sufletele şi duhurile celor ce sunt acum împreună cu Hristos în slavă (2 Cor.5:8; Filip.1:22-23) vor fi reunite cu trupurile lor înviate (1 Cor.15), aceasta însemnând că ele vor fi îmbrăcate în nemurire şi neputrezire, nemaidescompunându-se fizic. Cuvântul grecesc "sun" indică că ei (adică, sufletele şi duhurile lor) se vor afla într-o poziţie "umăr la umăr" cu Hristos, iar trupurile lor fizice care "dorm" acum vor fi în aceea clipă înviate la nemurire/neputrezire şi reunite cu duhurile lor.
Atunci, pentru creştin, moartea fizică implică doar adormirea sau somnul trupului, el aşteptând învierea la nemurire, când trupurile noastre înviate se vor alătura sufletelor şi duhurilor noastre desăvârşite. Dar dacă va fi să murim înainte ca să vină Domnul, noi avem totuşi asigurarea că la moartea noastră fizică vom fi împreună cu Elşi de asemenea că, ne vom întoarce împreună cu El. După cum Pavel a spus, "a fi absent din trup înseamnă a fi acasă_(sau, prezent) împreună cu Domnul" (2 Cor.5:8). Spre deosebire, sufletele celor nemântuiţi merg într-un loc de chin unde aşteaptă judecata finală.
CONFUZIA NOŢIUNILOR DE ADORMIRE A TRUPULUI ŞI ADORMIRE/SOMN AL SUFLETULUI SE DATOREAZĂ NEÎNŢELEGERII SEMNFICAŢIEI TERMENULUI "MOARTE" ("THANATOS" - ÎN GREACĂ). ASTFEL, "THANATOS" - "MOARTE" NU ÎNSEAMNĂ A FI INEXISTENT SAU INCONŞTIENT, CI MAI DEGRABĂ, A FI SEPARAT/A SE DESPĂRŢI.

Coloseni 2:13
"Pe voi, care eraţi morţiîn greşelile voastre (evident, aici însemnând despărţiţi de Dumnezeu, NU inexistenţi sau inconştienţi!?) şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu va adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile..."

1 Timotei 5:6
"Dar cea dedată la plăceri, chiar dacă trăieşte, este moartă" (chiar versetul ne demonstrează că-i vorba de despărţire de Dumnezeu din cauza păcatului nu de moarte fizică sau spirituală)

Apocalipsa 3:1
"Îngerului Bisericii din Sardes, scrie-i: ...ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort"

Efeseni 2:1
"Voi eraţi morţiîn greşelile (e vorba de, încălcările legii lui Dumnezeu) şi în păcatele voastre..."

Aceste versete, precum şi multe altele afirmă limpede că sufletul şi duhul omului sunt mai mult decât suflarea lui. Sufletul şi spiritul unui om se despart/separă de trup atunci când acesta moare, iar după moarte acestea sunt conştiente suferind sau fiind mângâiate, până la învierea trupului fizic şi primirea pedepsei ori a răsplăţii. Depinde de poziţia pe care omul a avut-o când trăia, faţă de Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus Hristos.

JOHN BLANCHARD A SPUS: "SĂ CREZI ÎN PARADIS DAR NU ŞI ÎN IAD, E CA ŞI CUM AI SPUNE CĂ, AU FOST MOMENTE CÂND ISUS SPUNEA ADEVĂRUL ŞI MOMENTE CÂND EL MINŢEA!"

A crede că Dumnezeu nu va trimite oameni în iad şi că acest loc nu există, este o greşeală care pune la îndoială autenticitatea relaţiei tale cu El. A te baza numai pe caracterul Său iubitor fără a ţine seama şi de caracterul Său drept, este extrem de eronat. Pentru păcat trebuie să se plătească şi El nu va absolvi pe nimeni de această datorie, indiferent că aceştia cred, sau nu, că vor exista după moarte. JUDECATA LUI DUMNEZEU ESTE INEVITABILĂ ŞI IMPLACABILĂ. Bine ar fi ca aceştia să o înfrunte pregătiţi!
10. VA SALVA DRAGOSTEA ŞI COMPASIUNEA (ÎNDURAREA) LUI DUMNEZEU PE CEI NECREDINCIOŞI, NELEGIUIŢI, ŞI NEMÂNTUIŢI?

Psalm 7:11,12...
"Dumnezeu este un judecător drept, un Dumnezeu care se mânie în orice vreme. Dacă cel rău nu se întoarce la Dumnezeu, Dumnezeu îşi ascute sabia, îşi încordează arcul şi-l ocheşte, îndreaptă asupra lui săgeţi omorâtoare şi-i aruncă săgeţi arzătoare!"

Iov 27:8
"Ce nădejde îi mai rămâne celui nelegiuit, când îi taie Dumnezeu firul vieţii când îi ia sufletul?Îi ascult_ Dumnezeu strigătele când vine strâmtorarea peste el?"

Cu toate acestea mulţi îşi spun: "Totuşi mulţi oameni păcătuiesc şi se pare că nu li se întâmplă nimic!"În acest caz, iată o ilustraţie care explică aparenta întârziere: "D-zeu îşi încordează arcul!"şi cu cât îl încordează mai tare, cu atât mai adânc va pătrunde săgeata mâniei Lui atunci când este slobozită! Noi îi mulţumim că întârzie!
De aceea, tocmai fiindcă este atât de finală, de irevocabilă şi de ireversibilă, judecata lui Dumnezeu întârzie! Săgeata aceasta, odată slobozită, NU SE MAI ÎNTOARCE!
11. ATUNCI CÂND TOTUŞI EA ESTE SLOBOZITĂ, IATĂ DESCRIERI DIN NOUL TESTAMENT ALE EXPERIENŢEI PEDEPSEI LUI ŞI ALE LOCULUI ÎN CARE ACEASTA ESTE APLICATĂ FĂRĂ RĂGAZ SUFLETULUI OMENESC:

• - UN LOC UNDE VIERMELE LOR NU MOARE NICIODATĂ ŞI UNDE FOCUL NU SE STINGE : Marcu 9:43-48
• - ÎNTUNERICUL DE AFARĂ, PLÂNSUL ŞI SCRÂŞNIREA DINŢILOR : Mat.8:12; 22:13...
• - PEDEAPSA VEŞNICĂ : Mat.25:31-46
• - BĂTUT CU LOVITURI : Luca 12:41-48
• - SEPARARE ETERNĂ DE DUMNEZEU : Mat.7:21-23
• - MOARTEA A DOUA : Apocalipsa 2:11; 20:6
• - IAZ (LAC) DE FOC : Apoc.20:11-14; 21:8
• - VOR FI MUNCIŢI ZI ŞI NOAPTE, ÎN VECII VECILOR : Apoc.20:10b
• - FUMUL CHINULUI LOR SE VA SUI ÎN SUS ÎN VECII VECILOR : Apoc.14:10-11

Mulţi au crezut în mărturia biblică a existenţei iadului. Iată ce au spus unii dintre aceştia, care nu au fost nişte necunoscuţi ai vremii lor:
"Toate drumurile care duc în iad sunt drumuri cu sens unic" Anonim
H.G.Adams: "Iadul este adevărul înţeles prea târziu!"
Augustin: "Păcatul fiecărui om este instrumentul pedepsei lui, iar nelegiuirea lui îi este transformată în propriu-i chin"
Thomas Brooks: "Chiar dacă lacrimile fiecărui păcătos damnat ar fi cât un ocean întreg, totuşi luate împreună toate aceste oceane nu ar putea vreodată să stingă măcar o scânteie a focului cel veşnic"
T.Brooks: "Cei osândiţi vor sta în iad atâta vreme cât lui Dumnezeu îi este dat să stea în paradis"
E.G.Robinson: "Moartea a doua este continuarea morţii spirituale într-o altă şi nesfârşită existenţă"
"În iad, chiar şi Evanghelia este o veste proastă" Anonim
"Acela va avea iadul ca datorie, care nu are cerurile ca dar"
"Prea târziu!" stă scris pe porţile Iadului
Thomas Brooks: "Dumnezeu nu are decât un iad şi este al acelora pentru care păcatul a fost în mod obişnuit, un rai pe acest pământ!"
Robert G.Lee: "Ieşire" nu este un cuvânt aflat în vocabularul iadului.
B. North: "Şi tu vei fi un credincios într-o bună (?!) zi. Dacă niciodată nu ai crezut pe pământ, vei crede pentru totdeauna în iad!"
Thomas Watson: "Iadul poate fi o locuinţă. Dar cu siguranţă că nu va fi un loc de odihnă"
William Law: "Oamenii nu se află în iad fiindcă Dumnezeu este mâniat pe ei. Ei se află în mânie şi-n întuneric fiindcă ei i-au făcut luminii, care se revarsă fără încetare de la Dumnezeu, ceea ce i-a făcut omul care şi-a scos singur ochii!!"
Rowland Hill: "Dacă îmi este teamă de păcat, nu trebuie să-mi fie teamă de iad"
R.B.Kuiper: "Ştiţi ce face Cerul să fie Cer? Comuniunea cu Dumnezeu. şi ştiţi ce face Iadul sa fie Iad? Este separarea de Dumnezeu!"
John Murray: "Cei pierduţi, vor suferi veşnic satisfacerea dreptăţii divine, însă niciodată nu o vor satisface"
Matthew Henry: "Acelora care sunt pentru Dumnezeu nişte păcătoşi incorigibili (încăpăţânaţi), Dumnezeu le va fi un Judecător implacabil (încăpăţânat)"
T.Watson: "În iad, păcătosul va fi totdeauna pe moarte, dar nu va muri niciodată"
"Iadul va fi răsplată aceluia care nu a primit Cerul în dar!" Anonim
"Ziua Judecăţii de Apoi este îndepărtată. Ziua Judecăţii tale, este aproape!"

---

Adormirea Maicii Domnului

August 13, 2013, 11:47 am

≫ Next: Manastirea Nicula - loc al minunilor

≪ Previous: Ce se intampla cu sufletul omului dupa moartea fizica?

$

0

0

Sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului este considerata de mai multi teologi drept "Pastele verii", fiind sarbatoarea cea mai cunoscuta in popor din acest anotimp si cea mai importanta din cele inchinate Nascatoarei de Dumnezeu. In aceasta zi, ortodocsii si romano-catolicii sarbatoresc atat moartea si ingroparea, cat si invierea si inaltarea la cer a Maicii Domnului.

Asemanarile dintre cele doua mari praznice imparatesti sunt exprimate in modul cel mai evident la nivel liturgic. In acest sens, Maica Domnului este singura dintre Sfintii Bisericii Ortodoxe care are o randuiala liturgica a punerii in mormant asemenea cu cea a Mantuitorului Iisus Hristos.

Credinciosii care participa la Slujba Vecerniei Adormirii Maicii Domnului retraiesc parca o noua Sambata Mare din Saptamana Patimilor. In biserica se canta imne precum Prohodul si Binecuvantarile Maicii Domnului, iar Epitaful Maicii Domnului este purtat in procesiune imprejurul locasului de cult.

Frati crestini,
Imparatului David, imbolnavindu-i-se un copil, la care tinea mai mult ca la oricare altul, ne spune Sfanta Carte ca "s-a rugat Domnului pentru copil, a postit si ducandu-se deoparte a petrecut noaptea intins pe pamant”. Intr-un tarziu, ducandu-se la el batranii casei, ca sa-l ridice de la pamant, el n-a voit si nici n-a mancat paine cu ei...

Dupa sapte zile a murit copilul, dar curtenii imparatului se temeau sa-i spuna ca i-a murit baiatul. Caci ei isi faceau urmatoarea socoteala: "Cand copilul era inca viu si noi il mangaiam, el nu ne baga in seama; cum sa-i spunem acuma: a murit copilul! Se poate sa-si faca lui un rau mare”.

Dar pe cand ei stateau mahniti, cu astfel de soapte pe buze, David a priceput ca trebuie sa fi murit copilul. Si atunci a intrebat: "A murit copilul?” - "A murit" - i-au raspuns curtenii.

La auzul acestei vesti, imparatul s-a sculat de la pamant, s-a inmiresmat cu mirodenii, si-a schimbat hainele si s-a dus in Casa Domnului, sa se roage. Apoi intorcandu-se acasa a cerut sa i se dea paine si a mancat.

Atunci i-au zis curtenii: "Ce va sa zica asta ? Cand copilul era inca in viata, ati postit, ati plans, si n-ati dormit, iar dupa ce copilul a murit, v-ati sculat, ati mancat si ati baut?”
- "Cata vreme copilul era viu - raspunse David - am postit si am plans, caci socoteam: cine stie? Poate ma va milui Domnul si va trai copilul. Iar acuma el a murit: la ce sa mai postesc? Il mai pot eu oare intoarce? Eu ma voiu duce la el, iar el nu se va mai intoarce la mine” (Vezi II Regi XII, 15-23).

Frati crestini,
La fel vedem ca s-a intamplat si cu Maica Domnului. Putem spune ca, atata timp cat Domnul nostru Iisus Hristos a suferit pe pamant, ea mereu a avut de purtat o cruce a durerilor, vazand toate umilirile, batjocoririle si rastignirea chiar a Fiului ei iubit. Ea a fost indurerata, cand nu mult dupa nastere a trebuit sa fuga in Egipt, din pricina lui Irod. Ea a avut de indurat apoi, la fel cu Fiul ei, toate vrajmasiile fariseilor si ale vamesilor. Si ea statea ca sfasiata, cu inima strapunsa ca de o sabie, atunci cand Fiul ei, rastignit, isi dadea duhul...

Dupa ce a plecat insa din aceasta lume, dupa Inaltarea Sa la ceruri, nu mai apare Maica Domnului atat de indurerata. Ba din contra, ea era aceea care revarsa curaj si mangaiere, chiar si in sufletele apostolilor...

Dupa Inaltarea Domnului, ea stiind in afara de suferinti pe Fiul ei, inima ei nu mai avea decat o singura dorinta, ca si ea sa se pregateasca sa mearga la Fiul ei si la Dumnezeul nostru al tuturor. Grija ei acuma era ca pentru o calatorie, la sfarsitul careia stia ca se va intalni cu Fiul ei iubit... Si atunci, restul zilelor pe care ea le-a mai trait dupa plecarea Domnului nostru Iisus Hristos la Dumnezeu Tatal, nu a mai fost un timp de intristari, ci de sfinte dorinti, de pregatiri de a se intalni cu Fiul ei. De aceea ea mereu era in legatura cu sfintii apostoli, incurajandu-i pe ei in lupta ce aveau de dus pentru raspandirea credintei crestine in toata lumea.

Nu cu mult timp insa inainte de adormirea ei intru Domnul, a chemat prin sfintii ingeri, pe toti sfintii apostoli, ca pentru o ultima bucurie pamanteasca a ei, si pentru a le impartasi binecuvantarea ei din urma. Si au venit toti sfintii apostoli, afara de Sfantul Toma, care a sosit dupa ce o inmormantasera in gradina Ghetimani. Atunci el, mahnit ca n-a fost si el prezent inainte de adormire, ca si ceilalti apostoli, a rugat cu lacrami pe toti ca sa-i deschida mormantul si sa sarute si el dreapta Maicii Domnului. Si ruga i s-a implinit. Dar mare le-a fost lor mirarea si frica, vazand racla goala!... Domnul nostru Iisus Hristos, inaltase si trupul Maicii Sale de pe pamant. Si asa, prin aceasta intarziere a Sfantului Apostol Toma s-a facut stiut tuturor, ca Maica Domnului e in ceruri si cu trupul ei cel sfant. Mari sunt tainele lui Dumnezeu, caci si de data aceasta, intarzierea lui Toma, e pentru noi o noua marturie de Dumnezeirea credintei noastre.

Frati crestini,
In chip sigur, mergem si noi catre sfarsitul acestei vieti pamantesti. Nimeni nu ramane vesnic pe pamant, toti murim. Si dupa cum spunea cineva: de-am fi langa leaganul unuia care de curand s-a nascut, si ne-am pune intrebarea, ce va fi el, la toate vom raspunde cu indoiala. Va fi el medic vestit? - Poate. Va fi el conducator de popoare?- Poate. Va fi bogat? - Poate. Nimic din toate acestea nu stim sigur. Numai de un singur lucru insa suntem siguri. El va muri.

De aceea, fratilor, aceasta stiind-o cu totii, se cere ca sa ne pregatim pentru aceasta. Si asa precum facem pregatiri pentru cele mai mici calatorii ale noastre, la fel se cere ca si pentru aceasta mare si sigura calatorie a noastra din urma, sa ne pregatim.

Unii pleaca inainte de noi, desi sunt mai tineri, altii dupa noi, desi sunt mai batrani, insa siguri suntem ca, in cele din urma, cu toti vom sfarsi calatoria acestei vieti pamantesti. De aceea sa nu fim cu deznadejde in suflete, atunci cand ducem la mormant pe cei scumpi noua. E drept ca ei nu se mai intorc catre noi, nu vor mai veni pe unde au trait si au fost, dar sa fim siguri ca vom merge noi la ei. Ne vom duce in casa stramosilor nostri si noi, si asa ne vom intalni in ceruri cu bunicii, parintii, fratii, cu rudele si prietenii nostri scumpi. Caci prin moartea lor grabita, ei ne-au luat-o inainte, ca sa ne intampine in portile cele vesnice ale cerului.

De aceea sa ne pregatim pentru aceasta intalnire. Sa cautam sa fim vrednici sa mergem in imparatia lui Dumnezeu, pentru a fi cetateni vesnici ai Imparatului tuturor imparatilor.

Noi sa spunem, ca si sf. apostoli: "Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vietii celei vesnice”.

Noi sa marturisim intelepciune si credinta, ca si imparatul David, ori de cate ori ne moare cate cineva. Sa ne rugam pentru ei, ca si acest imparat, si sa ne pregatim si noi sa ne intalnim, cu cei plecati pe calea fara intoarcere si asa cu totii sa mergem pe aceeasi cale a dorurilor sfinte, ca si Maica Domnului, in a fi cu Dumnezeu Tatal, Dumnezeu Fiul si Dumnezeu Sfantul Duh, in ceruri, unde nu e durere, nici intristare, ci viata fara de sfarsit. Amin.

Manastirea Nicula - loc al minunilor

October 8, 2013, 12:16 pm

≫ Next: Traditii si obiceiuri de Sfanta Parascheva

≪ Previous: Adormirea Maicii Domnului

$

0

0

Situata in apropierea orasului Gherla (judetul Cluj), manastirea ortodoxa de calugari Nicula este construita pe un platou inconjurat spre sud-vest de Dealul Manastirii, Dealul Carbunari, Podul Mic, Podul Mare si Poiana Luchi, la rasarit de dealurile Zapodia si Ghergheleul. 
Mânăstirea Nicula este cunoscută ca unul dintre cele mai vechi aşezăminte monahale din spaţiul românesc – 1552; şcoală pentru „grija sufletelor şi învăţătura pruncilor” – 1659; centru de spiritualitate şi cultură prin: Icoana făcătoare de minuni, pelerinaj şi pictura pe sticlă – 1699.
În anul 1326, Nicula era o pădure, în care s-a nevoit pustnicul ortodox Nicolae, cel care împrumută numele său pădurii, satului şi mânăstirii. Prima mărturie istorică ce atestă aşezarea monahală este legată de prezenţa unei biserici de lemn, stil maramureşan, cu hramul „Sfânta Treime”, datată 1552. Între 1712-1714 biserica se reînnoieşte, dar va cădea pradă unui incendiu în 1973, fiind înlocuită cu o biserică de lemn, datând din secolul XVII, strămutată aici din cătunul Năsal – Fânaţe.
La 1659 este nu numai chinovie monahală, ci şi şcoală „împărătească” unde învăţau copiii din satele dimprejurul mânăstirii, călugărilor revenindu-le şi misiunea de dascăli.
Începând cu 15 februarie 1699, Nicula iese din anonimat, devenind unul dintre celebrele locuri alese de Maica Domnului. Icoana ei, pictată de preotul ortodox Luca din Iclod în anul 1681, avea să plângă timp de 26 de zile, ca o prevestire a tristelor evenimente ce vor avea loc în jurul anului 1700, atât pentru viaţa monahală, cât mai ales pentru întreaga Ortodoxie românească din Transilvania. Din acest moment Maica Domnului va deveni nădejdea izbăvirii din robie, boli şi nevoi, credincioşii obişnuindu-se a veni în pelerinaj, an de an, pe jos, cu prapuri, cântând: „Am venit Măicuţă să ne mai vedem, să-ţi spunem necazul care-l mai avem!”
Plângerea icoanei va da naştere picturii pe sticlă, meşteşug călugăresc învăţat şi de săteni, Nicula devenind astfel prima şcoală de acest fel din ţara noastră. Această tradiţie este păstrată şi astăzi cu sfinţenie de către monahi, adăugând şi pe cea a picturii bizantine pe lemn.
Biserica de zid s-a construit în perioada 1875-1879-1905, iar pictura interioară s-a realizat în tempera de prof. Vasile Pascu în 1961. Iconostasul care o împodobeşte este sculptat în lemn de tei de Samuil Keresteşiu din Tăşnad la 1938 şi are în centru Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Prin forma sa solară, iconostasul este unicat şi de o rară frumuseţe.
Stăreţia a fost construită între 1978 – 1989. Ea adăposteşte un paraclis cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae” şi o importantă colecţie de icoane vechi, pictate pe sticlă şi pe lemn, precum şi o colecţie de cărţi vechi de cult printre care şi „Cazania” mitropolitului Varlaam, tipărită în anul 1643.
Anul 2001 marchează istoric Mânăstirea Nicula prin intervenţia Arhiepiscopului Bartolomeu al Clujului, care rectitoreşte aşezământul monahal, reorganizându-l urbanistic şi, împreună cu obştea călugărească, demarând construcţia de noi edificii: Biserică, Casă de creaţie, Centru de studii patristice, Corp administrativ, Arhondaric şi Clopotniţă. S-a reuşit, până în prezent, edificarea Casei de creaţie, ce cuprinde reşedinţa arhiepiscopului, biblioteca și atelierul de pictură. Biserica mânăstirii este în faza de finisaj, atât la lucrările interioare cât și exterioare, de asemenea și Centrul de studii patristice.
Obştea de monahi, treizeci la număr, se nevoieşte cu timp şi fără timp, prin rugăciune şi muncă, asemeni Maicii Sfinte, întru chemarea Mântuitorului Hristos: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze!”

Traditii si obiceiuri de Sfanta Parascheva

October 13, 2013, 3:38 am

≫ Next: Jocuri de cazinou

≪ Previous: Manastirea Nicula - loc al minunilor

$

0

0

Adanc inradacinata in mentalul colectiv, traditia comemorarii Sfintei Parascheva aduna laolalta vechi superstitii populare, viguroase simtiri si credinte crestine, fastuoase ceremonialuri bisericesti, infierbantate sperante de tamaduire si viata mai buna. De fapt, in fiecare an, Iasiul din preajma zilei de 14 octombrie devine un fel de Mecca al crestinitatii ortodoxe, un loc si un timp in care orice credincios care se respecta isi doreste sa fie prezent macar o data in viata.

Obiceiurile si eresurile din folclorul romanesc asociate cu Sfanta Parascheva sunt relativ sarace in comparatie cu amploarea luata de-a lungul timpului de aceasta sarbatoare, posibil si din cauza faptului ca aceasta sfanta nu s-a nascut, nu a trait si nu a murit pe meleagurile noastre, sfintele ei moaste fiind aduse de domnul Vasile Lupu tocmai din Constantinopol. Poate ca, din aceeasi pricina, Sfanta Parascheva a ajuns sa fie identificata in popor cu stravechea Sfanta Vineri (in limba greaca, numele Paraskievi inseamna "vineri"), un personaj mitologic avand putinta de a face atat rau cat si bine in functie de faptele si curatenia sufleteasca a oamenilor. "Mare la corp si urata la fata ca Sfanta Vineri", asa cum o descrie folcloristul Theodor Sperantia, Sfanta Parascheva era praznuita in ziua de 14 octombrie de catre sateni pentru belsugul roadelor campului din urmatorul an, si tinuta la mare la mare cinste de fetele de la tara care isi doreau sa fie la fel de cinstite ca si ea. Sfanta avea obiceiul de a se arata in visele oamenilor, fie pentru a-i indruma cum sa scape de boli, fie pentru a-i altoi cu toiagul pe cei nevrednici si pacatosi.

De ziua Sfintei Parascheva se tinea post si era oprit a se munci pentru a indeparta primejdia de a fi lovit de boli, mai cu seama cele de ochi si cap, dar si de trasnet ori grindina. In unele zone, batranii nu indrazneau nici macar a face focul in vatra! Femeile ce cutezau a coase cu acest prilej erau condamnate sa se alega cu negi pe degete! Se aprindeau focuri in curti pentru alungarea spiritelor rele, iar flacaii participau la un joc in care azvarleau in vazduh cu faclii aprinse. Nu era bine a se manca castraveti, nuci, pepene rosu, poame negre ori in forma de cruce. Era/ este cuvenit a fi praznuiti mortii, cu precadere cei ce nu-si afla linistea, au plecat de pe lume fara lumanare ori au fost ingropati fara preot, dandu-se de pomana must, vin si lipii.

Nu intamplator, marea sarbatoare din 14 octombrie era conectata cu marile, ciclicele evenimente din satul romanesc, a coborarii oilor de la munte in vederea pregatirii pentru iernat, slobozirii berbecilor in turmele de oi, renegocierii intelegerilor cu ciobanii pentru viitorul an, targurilor de toamna destinate in special vanzarii de branza, lapte si altor bucate de-ale pastorilor.

Pe de alta parte, praznicul Sfintei Parascheva marca "ingroparea verii" si reprezenta un important reper meteorologic! Daca nu ploua pana atunci, era de asteptat ca iarna sa se instaleze cat mai degraba. Vremea din aceasta zi urma sa nu se schimbe pana la Sfantul Dumitru sau sa fie asemeni in celelalte mari sarbatori religioase de peste an. Daca oile se culcau ingramadindu-se una intr-alta, se vestea iarna grea, iar de stateau imprastiate, anotimpul rece urma sa fie ceva mai bland.

Numita "ocrotitoarea Moldovei", "grabnic-ajutatoarea" ori "mult-folositoarea", vestita pentru minunile izvodite, Sfanta Parascheva aduna la Iasi, in fiecare an, sute de mii de pelerini, nazuind a fi sprijiniti in alungarea necazurilor lor, in alinarea suferintelor si vindecarea unor grave boli.

Jocuri de cazinou

October 21, 2013, 1:51 am

≫ Next: Sfantul Munte Athos

≪ Previous: Traditii si obiceiuri de Sfanta Parascheva

$

0

0

Impatimitii jocurilor de noroc se pot bucura: o noua consola de la Sony le va permite să joace jocurile de cazinou preferate.

Jucati jocuri de cazinou pe Playstation 4
Jocurile incanta pe oricine, deoarece ele favorizeaza petrecerea unor momente placute pline de relaxare, intr-un cadru potrivit, caci ele pot fi jucate atat in locuri special amenajate, dar si acasa.
Pentru cei carora le place sa joace jocuri cu premii in bani, vestile sunt bune: tot mai multe cazinouri online sunt atente la dorintele clientilor si isi adapteaza jocurile de noroc in asa fel, incat acestea sa devina accesibile pe orice platforma. Astfel, telefonul mobil sau Playstation-ul au devenit deja renumite prin faptul ca sunt adaptate la jocurile de noroc.
Multe cazinouri online sunt in plin avant al dezvoltarii lor si incearca sa raspunda asteptarilor clientilor sai. Astfel, pe noua consola pe care o vor lansa in curand cei de la Sony, Playstation 4, se vor putea juca cele mai bune jocuri de cazinou.
Dacă Sony promite ca pana la sfarsitul anului vor putea fi 33 de jocuri pe noua consola, cateva jocuri de noroc se vor gasi cu siguranta printre acestea.

Sfantul Munte Athos

October 22, 2013, 8:57 pm

≫ Next: Sfintii Mihail si Gavril - Traditii si obiceiuri

≪ Previous: Jocuri de cazinou

$

0

0

           Muntele Athos, republica monahilor, e o peninsula din nord-vestul Greciei, situata la aproximativ o suta saizeci de kilometri -trei ore de mers cu masina -sud-est de Tesalonic. Soseaua, veche doar de treizeci de ani, se opreste in orasul Uranopolis la marginea pamantului monahilor. Din acest punct esti obligat sa calatoresti cu vaporul spre principalul port al Muntelui, Dafni, si de aici (daca esti vizitator) in capitala, Careia - Karyes, situata in centrul peninsulei.

Cea mai estica dintre cele trei peninsule care alcatuiesc provincia Chalcidica, peninsula athonita se intinde pe aproximativ saizeci de kilometri spre sud si vest in Marea Egee. Latimea ei variaza de la un kilometru si jumatate, in punctul cel mai ingust, pana la circa opt kilometri in punctul cel mai larg. Pamantul are forma unui acoperis in doua pante, care cresc in inaltime pe masura ce calatorim de la nord spre sud. La nord aceste pante sunt blande si se inalta numai la cateva zeci de metri deasupra marii, insa cresc si se extind pro gresiv spre sud pana cand creasta atinge inaltimea de aproape o mie de metri chiar inainte de a culmina brusc in piscul de marmura (de doua mii de metri), de la care isi trage numele intreaga peninsula.

 

Vegetatia imbraca cu un covor gros pamantul, compozitia ei variind pe masura ce ne inaltam de la nivelul marii: mediteraneana la poale, ea devine alpina spre varf. Sicomori si lauri de-a lungul paraielor, terase cu maslini si livezi pe pantele inferioare, paduri de stejari mici incepand de la cinci sute de metri, de pini la peste sapte sute de metri si, in cele din urma, trei sute si ceva de metri de pia tra alba pana in varful acoperit de zapada mai mult de jumatate din an.

Frumusetea naturala este coplesitoare. Din punct de vedere natural, Athosul e un pamant care n-a suferit nimic din devastarile formelor care au scrijelit pamantul Greciei continentale. Coastele lui, indeosebi coasta de vest, rivalizeaza -daca nu chiar si intrece -Riviera franceza si italiana. E un adevarat rai pamantesc.

Sfantul Munte Athos - istoria timpurie si perioada bizantina

Un fenomen geografic atat de extraordinar ca acest munte ridicandu-se vertical din mare nu putea sa ramana neobservat in lu mea antica. Astfel, poetul tragic Eschil il mentioneaza in corul ce deschide tragedia Agamemnon, unde aminteste naufragiul flotei persane plecate sa invadeze Grecia, intr-o furtuna violenta la poa lele stancoase ale peninsulei. in primele secole ale erei crestine, pare sa fi ramas mai degraba neobservat.

 

Legendele monahale atri buie statutul special al Athosului unei vizite facute acolo de Maica lui Dumnezeu, iar istoriile puse in circulatie de cateva din cele do uazeci de manastiri principale vor ca peninsula sa fi fost populata de monahi inca de la inceputurile domniei lui Constantin cel Mare (+ 339), sau chiar sub imparatul pagan Caracala (considerati ca intemeietori ai manastirilor Constamonitu si Caracallu); cu toate acestea, nu exista dovezi istorice ale vreunei prezente monahale inainte de secolul IX.

Incepand cu Sfantul Petru Athonitul, in jurul anului 800 incep sa apara pustnicii. Ei accepta in acelasi secol de la Sfantul Eftimie un fel de organizare destul de libera, "lavra" lor fiind recunoscuta printr-un hrisov al imparatului bizantin Leon VI (886-912). Karyes, "capitala" actuala a Muntelui, pare sa fi existat inca din aceasta epoca cu functia de centru al organizatiei mona hale si resedinta a protosului, sau al celui dintai in onoare din pustnici.

Istoria Athosului, ca mare centru al monahismului ortodox si stat independent sau aproape independent in interiorul unui alt stat, incepe propriu-zis cu figura Sfantului Atanasie Athonitul, in temeietorul celei mai vechi si, in multe privinte inca, cea mai im portanta dintre manastirile Muntelui, Marea Lavra - Meghisti Lavra. Prieten al imparatului bizantin de atunci, Nichifor Focas (963-968), el a obtinut in anul 963 un hrisov al acestuia din urma care stabilea ca Athosul va fi rezervat de acum inainte numai mo nahilor si va fi plasat sub directa protectie imperiala.

Timp de trei sute cincizeci de ani monahii au continuat sa traiasca liberi de orice interventie din afara, inclusiv din partea ierarhiei Bisericii. In anul 1312, supravegherea Muntelui a fost in cele din urma cedata de im parati Patriarhului Ecumenic, unde a ramas pana in ziua de azi. Necontenitele dispute dintre monahi "pe probleme de prestigiu si patrimoniu..., precum si nesfarsite procese privitoare la delimitarea pamanturilor manastirilor..., la data intemeierii manastirilor si po zitia lor in ordinea precedentei..." au epuizat in cele din urma rabdare imperiala. Monahii -vai! -au fost si sunt adeseori nu mai putin inclinati spre dispute ca si ceilalti muritori.

Secolele XI si XII au fost perioade de crestere enorma. Pe langa ctitoriile care disparusera intre timp, s-au infiintat manastiri ce continua pana in zilele noastre. Vatopedi, Sfantul Pavel si Xiropotamu au fost intemeiate de greci. Altele au fost intemeiate de popoare aflate in sfera religioasa si culturala bizantina, ca, de exemplu, Iviron (manastirea georgiana) in secolul X, Xylurgu sau Rusikon (manastirea rusilor) in 1142 si Hilandar (manastirea sarbilor) in 1198, ba chiar si din Occident: manastirea benedictina latina a Amalfitanilor a existat din prima jumatate a secolului XI si pana in secolul XIII. Astfel, inca de timpuriu Athosul a emis pretentii la un statut de centru international al monahismului ortodox.

Aceasta inflorire initiala a fost brusc si sangeros stopata de se colul de haos care a urmat cuceririi si jefuirii Constantinopolului de catre cruciati in anul 1204. Dezmembrarea ulterioara a Imperiului Bizantin intr-o constelatie de state feudale a insemnat o suferinta nesfarsita pentru manastiri, ca si pentru restul populatiei ortodoxe a Imperiului. Monahii erau prada abuzurilor din partea nobililor si prelatilor franci la fel de lacomi dupa bani ca si piratii -o alta problema statornica -ce incepusera sa devasteze apele si coastele bazinului oriental al Mediteranei. in 1213, athonitii au fost pusi in situatia stanjenitoare si extrema de a apela la protectia papei Inocentiu III, cel care sanctionase nefericita cruciada a IV-a (chiar daca nu si jaful ei). Apelul lor a primit recurs favorabil, dar a fost de putin folos. Autoritatea papei in "Romania" (numele dat de cruciati teritoriilor cucerite) era slaba. Roma era departe, in timp ce ma nastirile, bogate si lipsite de aparare, erau la indemana.

Mai multe tulburari, generate de dezbinarea dintre Occidentul catolic si Rasaritul ortodox ca si de posteritatea cruciadelor, aveau sa cada asupra Sfantului Munte la sfarsitul secolului XIII si ince putul secolului XIV. imparatul bizantin Mihail VIII (1259-1282) a incercat in anul 1274 o "unire" politic motivata cu papalitatea. Acest lucru a condus la instalarea unui patriarh unionist, Ioan Vekkos, si la presiuni exercitate asupra comunitatii athonite pentru a accepta "unirea".

Traditia athonita actuala sustine ca imparatul si patriarhul au fost responsabili de moartea deliberata a zeci de mo nahi si de persecutia unei intregi comunitati. Un cenotaf din manastirea bulgara Zografu comemoreaza parintii arsi de vii in ace easi perioada, iar legendele vorbesc despre o pestera a "mortilor ticalosi" in care trupurile monahilor care au permis ca o liturghie latina sa fie cantata la Marea Lavra se afla umflate si neputrezite in chip nefiresc -asemenea vampirilor din romanul lui Bram Stoker -pana in ziua de astazi. E insa mult mai probabil ca aceste legende privitoare la asasinate si ruguri sa provina din memoria raidurilor catalane asupra Athosului din anii 1307 sau 1308. Incursiunile brutale si criminale ale acestor razboinici, o companie de merce nari angajata din greseala de catre imparatul Andronic II in 1302, alaturi de necontenitele atacuri ale piratilor, apararea incapatanata a Ortodoxiei de catre monahi, resentimentele in fata agresiunilor latine si rezistenta fata de tentativele imperiale de "unire" bise riceasca din secolului XIII si XIV, toate par sa se fi impletit in le gendele contemporane. Faptul ca monahii au suferit cumplit nu e desigur o exagerare. Nici una dintre manastiri nu a scapat de devastare.

Apogeul prosperitatii athonite si contributia cea mai importanta a Athosului la teologia ortodoxa avea sa vina in epoca ce a urmat acestor dezastre, respectiv in secolele XIV si XV. Fenomenul cunos cut sub numele de "isihasm" a fost la inceput o dezbatere privitoare la natura experientei anumitor solitari contemplativi -"isihast" fiind un cuvant folosit incepand din secolul IV pentru a desemna anahoretul sau eremitul. Acestia pretindeau ca, urmare a practica rii asidue a "rugaciunii lui Iisus", vedeau Lumina necreata, Slava dumnezeiasca care a stralucit in jurului lui Hristos la Schimbarea la Fata pe Muntele Tabor.

Desi atat practica "rugaciunii lui Iisus", cat si invatatura privitoare la impartasirea crestinilor de Slava lui Dumnezeu erau de multa vreme traditionale in Biserica rasariteana, ele au fost contestate in jurul anului 1330 de catre un monah italo-grec, Varlaam din Calabria. Apararea perspectivei traditionale de catre Sfantul Grigorie Palama (+ 1358, canonizat zece ani mai tarziu) a dus la o dezbatere furtunoasa intre anii 1340 si 1364, dez batere care s-a deplasat rapid, concentrandu-se pe distinctia ope rata de Sfantul Grigorie intre fiinta incognoscibila si inaccesibila a lui Dumnezeu si lucrarile sau "energiile" Sale, respectiv Dumnezeu asa cum ni se daruie cu adevarat si se face cunoscut de noi in Duhul Sfant prin Hristos.

Aceasta invatatura, definita ca dogma oficiala a Bisericii Ortodoxe in trei sinoade tinute la Constantinopol in anii 1341, 1347, 1351, se gaseste exprimata deja in asa-numitul "Tom aghioritic" semnat de principalii reprezentanti ai Muntelui Athos inca din anul 1340. Aceasta invatatura e expresia bizantina finala a intelegerii mantuirii in Hristos implicita in Noul Testament si enuntata mai intai cu claritate de Sfantul Irineu al Lyonului in jurul anului 180: "Cuvantul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos... s-a facut, prin iubirea Sa covarsitoare, ceea ce suntem, ca sa ne aduca la ceea ce este El insusi", iar o suta treizeci de ani mai tarziu de catre Sfantul Atanasie al Alexandriei: "Caci El S-a inomenit ca noi sa ne indumnezeim".

Isihasmul a fost mai mult decat un schimb intre teologi, mai mult decat articularea unui adevar vital. El a implicat politica im periala, relatiile internationale si ecumenice, arta si insasi orienta rea Bisericii Ortodoxe intr-o lume si o epoca in care apropiatul sfarsit al vechiului imperiu si servitutea ulterioara a crestinilor sub turcii otomani deveneau din ce in ce mai limpezi pentru toti. A fost o "retrezire a spiritualitatii bizantine" care a avut "efecte mult din colo de hotarele restranse ale... imperiului..., luminand intreaga lume ortodoxa". Figuri remarcabile, incluzand cativa patriarhi ai Constantinopolului, s-au ivit din mediul isihast athonit conducand spre faurirea "unei noi solidaritati... de natura religioasa si ideo logica..., care lega intreaga lume a crestinismului rasaritean", si a influentat evenimente importante, ca de pilda formarea Rusiei moderne. In anumite privinte, nu este o exagerare a spune ca isihasmul -si astfel Muntele Athos -au salvat Biserica Ortodoxa dandu-i un nou dinamism si unitate chiar in ajunul prabusirii Bi zantului si captivitatii seculare a popoarelor din Balcani sub domi natia musulmana. Forta revigoratoare a Sfantului Munte se va simti insa din nou, in imprejurari in aparenta lipsite de speranta.

Sfantul Munte Athos si "Dominatia otomana" - 1430-1912

"Sub legea noastra ei au ramas la fel de liberi, ba chiar mai liberi decat sub imparatii bizantini. Ne vor regreta, domnule" (raspunsul guvernatorului turc al Athosului, dat unui jurnalist francez in preajma eliberarii Athosului de catre Grecia, in 1912).

Oficialul turc citat mai sus avea in ansamblu dreptate. Cu exceptia perioadei dure care a urmat razboiului grec de independenta din 1821-1829, cand trupe turcesti au fost incartiruite pe Munte si populatia monahala a scazut atingand cote minime, sultanii au "respectat intotdeauna" drepturile barbatilor sfinti ai Athosului. Ceea ce nu i-a impiedicat insa sa exploateze resursele comunitatii prin intermediul unor tributuri si taxe impovaratoare, pe care de altfel le fixasera intregii populatii crestine, si mai cu seama liderilor ei. Aceasta constanta presiune fiscala, cu saracia si datoriile care au urmat, au contribuit semnificativ la un declin general al vietii monahale incepand din secolul XVI si pana in secolul XVIII.

In intreaga lume ortodoxa educatia si cultura ajunsesera la un nivel extrem de rudimentar. Turcii nu incurajau aceasta stare, si Rusia din nord nu-si dezvoltase insa propriile sale resurse intelectuale. Am putea spune cu onestitate ca aceasta perioada din viata Bisericii rasaritene a fost comparabila cu cea pe care Europa occidentala o suferise in secolele imediat urmatoare prabusirii Imperiului Ro man. A fost "epoca intunecata" a lumii ortodoxe.

Daca ar fi sa retinem doar un indiciu specific al acestui declin al vietii intelectuale si spirituale reflectate in viata Athosului, acesta ar fi incontestabil impunerea sistemului "idioritmic" de viata in marile manastiri. Acest cuvant, al carui sens literar este cel de viata dusa dupa un ritm individual, privat, desemneaza o abatere de la sistemul chinovial sau comunitar bazat pe proprietate comuna si ascultare de un singur egumen. Comitete de intai-statatori (proiestamenoi) au luat locul egumenului odinioara atotputernic; mona hilor li s-a ingaduit sa detina proprietati, iar comunitatea s-a scindat dintr-o singura familie, intr-o asociatie de mici grupuri aflate sub conducerea acestor proistamenoi -fiecare la randul lui avand proprii sai discipoli. Inovatia-cheie a fost cea privitoare la proprie tate. Odata admisa proprietatea, autoritatea egumenului a fost sub minata in chip fatal. Noul sistem a aparut in ultimul secol al Bi zantului si pana la sfarsitul secolului XVI s-a extins la toate manas tirile athonite.

Desi comunitatile idioritmice pot de regula numara mai multi asceti autentici printre membrii sai, pe ansamblu se in registreaza o inevitabila pierdere de elan duhovnicesc. Probabil sin gurul lucru bun ivit din aceasta expresie a decadentei a fost reapa ritia "schiturilor", asociatii libere de monahi dupa modelul vechiu lui Sketis din Egipt si a "lavrelor" palestiniene din secolul V si pana in secolul VIII. Primul schit apare la sfarsitul secolului XVI, si, incepand de atunci din sihastrii vor iesi figurile principale ale Athosului pana inclusiv in secolul nostru.

Athosul producea oameni remarcabili, sfinti si luminatori. Ca, de exemplu, Sfantul Maxim Grecul (+ 1550), care a dus o viata ui mitoare ce l-a purtat din Imperiul Otoman pana in Italia renascen tista si Florenta lui Savonalora, inapoi la Athos si in cele din urma in Rusia lui Ivan cel Groaznic. Sfantul Acachie Capsocalivitul, un remarcabil ascet si pustnic cunoscut pentru harismele sale, a inflo rit in secolul XVII si XVIII. Sfantul Cosma Etolianul, un alt athonit, a propovaduit Evanghelia in nordul Greciei, unde se spune ca a reconvertit la crestinism populatia autohtona aflata pe marginea apostaziei, murind ca martir in secolul XVIII. Tema apostatilor tre cuti la islam gasind ulterior sprijin si sfat la Athos si intorcandu-se apoi in "lume" ca sa sufere martiriul printr-o abjurare publica a noii credinte si o declaratie a loialitatii fata de Hristos e frecventa in vietile "noilor martiri" ai perioadei otomane.

Doua figuri ies insa in relief intr-un mod deosebit de pregnant. Aparitia lor marcheaza un punct de cotitura, ale carui efecte se simt pana astazi. Unul a fost grec, celalalt slav. Cel dintai, mai tanar, a primit in 1775 la Athos numele de Nicodim, dedicandu-si urmato rii treizeci si patru de ani ai vietii sale scrisului, opera sa cuprin zand traduceri in greaca contemporana ale unor scrieri duhovnicesti atat rasaritene (Simeon Noul Teolog), cat si occidentale ("Raz boiul nevazut", "Exercitii spirituale"), compilatii de drept canonic, comentarii la ciclul liturgic al sarbatorilor, la Scriptura, o Calauza pentru duhovnici (Exomologhitarion), un Manual duhovnicesc (Symbouleutikon encheiridion), o colectie a Vietilor Sfintilor si di ferite opuscule, unul din ele pledand in favoarea impartasaniei re gulate si frecvente. Era o productie enorma, cu valoare durabila.

Dar de departe cea mai importanta si mai influenta dintre operele Sfantului Nicodim Athonitul (Aghioritul, + 1806) a fost antologia despre rugaciune realizata impreuna cu Sfantului Macarie al Co rintului. Ea cuprindea selectii din scriitorii ascetici si duhovnicesti, patristici si bizantini, incepand din secolul IV si pana in secolul XIV, si a fost publicata la Venetia in 1782 sub titlul Filocalia, deve nind "una din operele cele mai citite ale Bisericii Ortodoxe". Desi adevarata, aceasta apreciere e destul de inexacta. N-ar fi o exagera re sa spunem ca aceasta carte (sau mai degraba aceasta biblioteca de carti in cele cinci masive volume ale editiei sale moderne) e cea mai importanta opera publicata in lumea ortodoxa in ultimii doua sute de ani. Aparitia acestei colectii a readus in prim-plan traditia isihasta si o data cu aceasta reaparitie a sustinut o renastere a vietii monahale la Athos. Dupa dificultatile din anii 1821-1829, manasti rile au reinceput sa revina de Ia sistemul idioritmic la regula tradi tionala a unei vieti chinoviale, sub conducerea unui egumen. Acest proces a durat aproape doua sute de ani, dar astazi nu mai exista la Athos nici un asezamant monahal idioritmic. Toate au revenit la forma traditionala, o rasturnare completa a situatiei gasite de Sfantul Nicodim la sosirea sa la Sfantul Munte, rasturnare datorata in mare parte influentei operei sale.

Acest proces de innoire nu s-a oprit la hotarele Athosului, nici macar la cele ale Greciei si Imperiului Otoman. Asemenea miscarii isihaste spre care privea, inviorarea in care Sfantul Nicodim Aghio ritul a jucat un rol atat de central s-au raspandit pana la marginile cele mai indepartate ale lumii ortodoxe, ajungand chiar si pe coas tele Americii de Nord. Ajungem astfel la cea de-a doua mare figura, si anume la monahul ucrainean Paisie Velicikovski (+ 1784). Aces ta, neputand gasi in Biserica Rusa, paralizata de reformele lui Petru cel Mare, un dascal al rugaciunii mistice, a sosit la jumatatea seco lului XVIII la Athos. Paisie (canonizat in 1988) a realizat o traduce re a Filocaliei in slavona bisericeasca, asa-numita Dobrotoliubie, care oferea o selectie a textelor usor diferita de cea a Sfantului Nicodim. Publicata la Sankt Petersburg in 1782, aceasta opera avea sa aiba acelasi impact asupra slavilor ortodocsi ca si Filocalia Sfantului Nicodim asupra ortodocsilor greci.

Datorita prezentei monahilor romani in manastirile pe care le-a condus in Moldova, Sfantul Paisie a supravegheat si traducerea antologiei Filocaliei in romaneste, contribuind si aici la o innoire, ale carei efecte sunt inca vizi bile in monahismul extrem de viu din aceasta tara ortodoxa. In fine, prin eforturile Sfantului Paisie inviorarea athonita din secolele XVIII si XIX, sau mai degraba spiritul ei, a ajuns sa fie cunoscut in Occident -in primul rand prin efectele ei asupra Bisericii Ruse. Figuri cum sunt faimosul staret Zosima din romanul Fratii Kara-mazov al lui Dostoievski si staretii reali de la sihastria Optina care i-au servit drept modele, Sfantul Serafim din Sarov si autorul anonim al Pelerinului rus, au ajuns sa fie relativ larg cunoscute in Europa occidentala si America. Fiindca rolul Pelerinului rus in ro manul lui J.D. Salinger Franny si Zooey marcheaza aparitia -unica pana acum -a isihasmului in curentul principal al literaturii americane.

Insa, asa cum observa arhimandritul Emilianos, nu e nimic specific rusesc in aceste remarcabile personalitati. Pana si faimoasa convorbire a Sfantului Serafim din Sarov cu Motovilov este numai (dar ce "numai"!) un exemplu al modului de intalnire cu Duhul lui Hristos aflat la baza isihasmului athonit din secolul XIV. Daca exista, desigur, o anumita diferenta de "savoare" intre sfintii rusi si greci, aceasta e extrem de dificil de definit si, mai mult, nu anuleaza cu nimic faptul esential ca si unii si altii sunt fa cuti din aceeasi "substanta" -cu alte cuvinte se ivesc din interiorul aceleiasi traditii ai carei martori au fost atat Sfantul Nicodim, cat si Sfantul Paisie.

Imbratisarea de catre Rusia a innoirii athonite incepute in se colul XVIII ne conduce la doua observatii finale privitoare la aceas ta perioada din istoria Athosului. Prima priveste istoria Ortodoxiei in America, cea de-a doua, din pacate, reveleaza latura umana si slabiciunea vietii athonite cu ecouri ample in Biserica Ortodoxa de astazi, inclusiv in Lumea Noua. Ca sa incepem cu prima observatie, unul dintre ucenicii staretului Paisie, Nazarie, a fost numit in ulti mii ani ai secolului XVIII egumen al manastirii Valaam la nord de Sankt Petersburg. Aici el a pus in practica ceea ce invatase de la staretul sau. indata dupa numirea sa, un tanar si evlavios monah rus a venit sa-si primeasca formatia monahala de la faimosul egumen, si, nu multi ani mai tarziu, a fost insarcinat in 1793 impreuna cu sase alti monahi din manastirea sa sa sprijine misiunea ortodoxa rusa in ultimul teritoriu anexat Imperiului tarilor: Alaska.

Privita din exterior, viata micului monah n-a fost o realizare spectaculoasa. Tot restul celor patruzeci si trei de ani ai vietii sale (a decedat in 1837) si i-a petrecut practic pe o mica insula aflata la cateva ore de mers cu vaporul de Kodiak, ducand o viata extrem de aspra: viata riguros ascetica, izolata in aparenta, a unui pustnic singuratic. insa, asemenea Sfantului Antonie cel Mare din secolul IV sau a isihastilor athoniti din pesteri din secolul XV, Sfantul Herman din Alaska (canonizat in 1970) si-a lasat o amprenta inconfundabila asupra Biserici Americane. Mai mult, aceasta amprenta lasata in urma sa de acest sfant, amintirea sfinteniei sale care a impresionat atat po pulatia crestina, cat si pe cea necrestina din intreaga regiune, si care a fost temelia indispensabila pentru opera ulterioara a marelui misionar si Sfant Inokenti (Veniaminov) din Alaska, a avut un ca racter athonit inconfundabil: "Sfantul Herman n-a fost numai un sfant din Alaska, locul sau de nastere a fost Muntele Athos. A fost rodul Sfantului Munte. Parintii sai au fost athoniti".

Cand ne dam seama ca Sfantul Herman s-a nascut in Rusia, a trait in Lumea Noua si a concentrat in persoana sa o traditie pro venita din Athos si Grecia, dar ale carei ultime obarsii erau in Egip tul Sfantului Antonie cel Mare si in Palestina profetilor si Evanghe liilor, suntem indreptatiti sa vedem in aceasta deopotriva un semn al unitatii Bisericii Ortodoxe, al spiritului ei ecumenic si al conti nuitatii ei neintrerupte.

Din nefericire, un viu simt al acestei continuitati si unitati nu apare intotdeauna in prim-planul vietii Bisericii, cel putin in felul in care aceasta din urma se manifesta in aceasta lume. Sta marturie trista situatie a Ortodoxiei in America, scindata intr-o puzderie de jurisdictii" paralele -greceasca, ruseasca, sarbeasca, romaneasca, araba etc. -Intr-un lamentabil spectacol al exclusivismului etno-centric. Athosul a avut propriul sau echivalent al acestei situatii, daca nu formal (in termeni de episcopate concurente), atunci ma car in spirit. Astfel, "trasatura cea mai evidenta a Athosului de-a lungul secolului XIX" a fost "lupta dintre greci si slavi, si influenta din ce in ce mai crescanda a monahilor rusi. Aceasta batalie -nu i se poate da alt nume -a inceput in jurul anului 1840 si a continuat pana la Revolutia din 1917.

Daca am vrea sa vedem in inviorarea isihasta inceputa de Sfantul Nicodim "trasatura cea mai evidenta" a secolului XIX la Athos, nu poate fi negat faptul ca "explozia demo grafica" a monahilor rusi in cea de-a doua jumatate a secolului trecut -motivata, desigur, atat de o evlavie autentica (care a dus la aparitia unor mari figuri de monahi rusi athoniti, cum au fost sfin tii stareti Siluan, +1938, si Sofronie, +1993), cat si de ambitiile mai putin placute ale guvernului tarist -au trezit pasiuni si au lasat urme adanci resimtite pana in zilele noastre. Unele din aceste urme sunt fizice si tin in principal de cladirile extrem de urate si disproportionate ridicate la Athos in spiritul triumfalismului rus, dar in clud si decoratia interioara a cladirilor cu o arta religioasa nefericit de sentimentala -desi, onestitatea ne obliga sa observam ca aceas ta din urma n-a fost nici pe departe doar o inventie rusa. Iconogra fia proasta a infestat intreaga lume ortodoxa.

Au exista insa si urme spirituale, iar acestea constau in resentimentul perceptibil inca in comunitatea athonita greaca. E o tema relatata de toti vizitatorii Athosului din ultima suta de ani. Si ea poate fi pe buna dreptate considerata ca o amenintare la adresa Muntelui in calitate de re­prezentant al unei Ortodoxii universale si o "subminare a caracte rului panortodox al Sfantului Munte". Date fiind indeosebi domi natia incontestabila a prezentei grecesti si nevoia previzibila a unei marturii athonite din partea recent eliberatelor Biserici Ortodoxe din fostul bloc sovietic, nu putem decat spera ca aceasta plaga sa cedeze. Au fost si exista inca si alte amenintari la adresa existentei milenare a Athosului. Recent, acestea au parut sa duca la un sfarsit definitiv al republicii monahale.

Sfantul Munte si Statul Grec, din anul 1912 si pana astazi: declin si innoire !

"Tara e mai bogata, manastirile mai sarace... Monahii care nu multa vreme inainte erau respectati, acum sunt adeseori ridiculizati ca o gasca de nebuni si per versi... Faptul fundamental incontestabil este ca Mun tele Athos a devenit un anacronism, unul pe care Gre cia moderna nu mai e in stare sa-l tolereze".

Tiparite in 1966, aceste cuvinte pareau la acea data un adevar evident. Aceiasi autori se intrebau cu voce tare "ce s-ar putea intampla atunci cand, probabil in decursul vietii majoritatii citito rilor, istoria milenara a Sfantului Munte s-ar incheia", dupa care adaugau: "N-am facut nici un fel de propuneri privitoare la felul cum ar putea fi evitat dezastrul. Fiindca nu pot fi facute nici unele. Boala e incurabila. Fara speranta".

 

Ca aceasta sumbra profetie nu avea sa se adevereasca, ba, din contra, avea sa fie flagrant dezmintita, nu era deloc evident in urma cu trei-patru decenii. Seria de catastrofe care au afectat lumea or todoxa in secolul XX -incepand cu primul razboi mondial urmat succesiv de revolutia bolsevica, distrugerea prezentei grecesti in Asia Mica, teroarea lui Stalin, invaziile germane si cel de-al doilea razboi mondial cu asasinatele si genocidurile lor, disparitia intregii Europe rasaritene in spatele dominatiei comuniste si razboiul civil grecesc de la sfarsitul anilor '40 -toate si-au avut efectele lor ine vitabile. Pierderea novicilor veniti din Rusia si din Balcani a in semnat vestejirea manastirilor populate anterior de monahi slavi si romani.

Daca in anii '60 Grecia a reusit in cele din urma sa atinga o anumita prosperitate in continua crestere in anii '70 si '80, aceasta s-a facut cu pretul invaziei turistice si expunerii corosive a tinere tului grec apucaturilor vizitatorilor Europei occidentale (care, la randul lor, treceau prin disolutia anilor '60 -si, oricum, arareori oamenii se poarta in strainatate cu tot atat de multe constrangeri cum sunt obligati acasa). Nefericita asociere produsa in constiinta populara intre junta militara care a condus Grecia intre anii 1967-1974 si autoritatile Bisericii a contribuit si ea la o viziune negativa ! asupra credintei traditionale. La sfarsitul anilor '60 si inceputul anilor '70 situatia Athosului parea disperata. Numarul monahilor atinsese nivelul cel mai scazut din 1820 incoace si monahii in con tinua imbatranire pareau sa fie ultimii reprezentanti ai stirpei lor.

Astazi, situatia Muntelui Athos e uimitor de diferita. Ultimii douazeci-treizeci si cinci de ani au fost martorii unei rasturnari uimitoare si neasteptate. La inceputul anilor '80, o statistica inre gistra dupa 1971 cresterea numarului monahilor cu aproape doua sute, prima crestere de acest fel de dupa primul razboi mondial. Mai mult decat neasteptata crestere a populatiei monahale, "mult mai dramatice decat pot sugera cifrele sunt schimbarile atat cele vizibile, cat si cele invizibile survenite in viata Athosului. Media de varsta a monahilor a diminuat considerabil..., calitatea noilor mo nahi e inca si mai remarcabila decat cantitatea lor. In jurul anului 1965 probabil ca nu existau mai mult decat zece-cincisprezece monahi cu studii universitare; acum sunt cateva sute". Ce s-a intamplat? Sau -fapt inca si mai important -de ce s-a intamplat asa ceva? In 1966 doi calatori occidentali profetizasera, involuntar de sigur, despre locul in care avea sa inceapa reinnoirea.

Scriind astfel despre manastirea Stavronikita, ei prevedeau sfar situl ei rapid: "Resursele si locuitorii ei au cazut pana aproape de punctul zero. Afara de tragica conditie in care se gaseste manas tirea rusa Sfantul Pantelimon..., Stavronikita va fi probabil prima manastire care are sa se prabuseasca in ruine si sa dispara".

Aceasta profetie era aproape sa se adevereasca. In 1968 manas tirea a fost abandonata -dar avea sa fie repopulata cateva luni mai tarziu. Condus de tanarul lor egumen cu studii universitare, parin tele Vasilios (Gondikakis), un mic grup de monahi a venit din afa ra Muntelui sa se instaleze in cladirea pustie. Athosul a redevenit din nou "centrul viu al monahismului, fiindca Stravonikita s-a dovedit a fi un inceput cu valoare de exemplu. Cinci ani mai tarziu, parintele Efrem de la Nea Skiti, ucenic al faimosului gheron Iosif Isihastul, si-a adus ucenicii in manastirea Filoteu, practic aban donata. Craciunul aceluiasi an, 1973, l-a vazut pe parintele Emilianos (Vafidis) conducand o alta comunitatea monahala de la marile Meteore din Thessalia la Simonos Petras.

In iulie 1974, parintele Georghios (Kapsanis), fost profesor de teologie la Universitatea din Atena, a condus un alt grup din insula Evvia la manastirea Grigoriu. In 1975 un al doilea grup de monahi de la Nea Skiti, con dusi de parintele Christodulos, s-au asezat la Cutlumusiu langa Karyes, iar in 1976 Xenofontos a fost innoit de un grup sub conducerea parintelui Alexios, care isi incepuse viata monahala la Meteore. Dochiariu, cea mai nordica din manastirile coastei de est a penin sulei, a primit un grup de tineri monahi veniti din afara in 1979, si in cursul acestui proces a revenit, dupa secole de idioritmie, la viata chinoviala. Anul 1980 a marcat reinnoirea a trei manastiri. Xeropotamu si Constamonitu au fost colonizate de monahi plecati de la Filoteu, cea dintai schimband si sistemul idioritmie cu cel chinovial.

Dionisiu a primit un grup din interiorul Muntelui sub calauzi rea parintelui Haralambios, un alt ucenic al gheron-ului Iosif. Ace lasi an a vazut probabil semnul definitiv al innoirii: Marea Lavra a Sfantului Atanasie a devenit, din proprie initiativa, din nou o comunitate cu viata chinoviala ca in zilele intemeietorului ei. Alte schimbari au avut loc in anii '80. Caracalu a primit un al treilea grup de la Filoteu, in timp ce manastirile Hilandar, Vatopedi si, mai recent (1988), Iviron au operat trecerea de la sistemul idioritmic la viata chinoviala. Pantocrator, ultima manastire idioritmica ramasa, a acceptat un nou grup de monahi, precum si statutul de chinovie la inceputul anului 1992. Ciclul e acum incheiat. Deca denta inceputa in ultimii ani ai Bizantului si devenita aproape uni versala la Athos la inceputul secolului XVIII se incheiase. Pentru aceasta disparitie trebuie sa multumim cu siguranta in primul rand operei Sfantului Nicodim si, indeosebi, alcatuirii si publicarii Filo-caliei sale cu doua sute de ani in urma.

Cu aceasta legatura dintre revenirea la viata a Athosului si Filocalie, ajungem la chestiunea "dramaticelor schimbari" si a "radica lei reforme" scontate initial drept o conditie preliminara a supra vietuirii Athosului. Nici una din aceste schimbari si reforme n-au aparut. Innoirea poate fi descrisa mai degraba ca o "inviorare traditionalista". Nimic nu putea fi mai departe de mintile acestor tineri monahi decat angajarea intr-un fel de echivalent athonit al aggiornamento-ulxii initiat in Biserica Romano-Catolica de Conciliul Vatican II. Dimpotriva, ei sunt doritori sa invete si sa traiasca unica traditie pe care o articuleaza Filocalia (si celelalte scrieri pa tristice si bizantine). Dorinta lor e dupa aceeasi spiritualitate veche, dar transfiguratoare, in cautarea careia au ajuns la Athos si monahi occidentali (cazul parintelui Placide Deseille si a grupului sau.

Pana acum repopularea a fost aproape exclusiv greceasca; spun "aproape" datorita surprinzatoarei prezente la Athos, acum "des chis Occidentului asa cum n-a fost cazul cu doua decenii in ur ma, a unui numar de monahi occidentali, europeni si americani. N-au sosit insa noile valuri de novici asteptati din Europa Rasari teana si Rusia. In parte acest lucru se datoreaza regretabilei atitu dini suspicioase si nationaliste a guvernului grec (si a nu putinor monahi -vai!), traumatizati inca de valul rusesc din secolul trecut. Nu este improbabil ca, in virtutea recentelor transformari survenite in spatele cortinei de fier, sa vedem in viitorul apropiat un numar in continua crestere de cereri de rezidenta care sa permita inviora rea substantiala a asezamintelor slave si romanesti de la Athos. Cu voia lui Dumnezeu, aceste cereri vor primi aprobare si Muntele va reaparea tot mai mult -si sa speram cat mai degraba -in vechea sa lumina proprie: in acelasi timp grec prin majoritate si limba, si ecumenic prin compozitie si influenta, un far si o forta modelatoare pentru intreaga lume ortodoxa, si dincolo de ea.

Ieromonah Alexander Simonopetritul