Quantcast
Channel: Credinta ortodoxa
Viewing all 97 articles
Browse latest View live

Sfânta Fecioară Maria

$
0
0
Nasterea Maicii Domnului sau Sfanta Maria Mica, praznuita pe 8 septembrie, este prima mare
sarbatoare din noul an bisericesc si marcheaza hotarul dintre vara si toamna, in traditia populara fiind cunoscuta ca o zi in care sunt ascultate rugaciunile femeilor care vor sa aiba copii.
Traditii si obiceiuri de Sfanta Maria Mica

Nasterea Maicii Domnului, cunoscuta ca "Sfanta Maria Mica", marcheaza hotarul astronomic dintre vara si toamna. De asemenea, sarbatoarea anunta inceputul unor activitati specifice, precum culegerea unor plante si fructe tamaduitoare, batutul nucilor, culesul viilor, semanatul graului, orzului si secarei de toamna.

Potrivit traditiei populare, la sarbatoarea Nasterii Maicii Domnului, ca de altfel ca la orice mare praznic, nu se fac treburi gospodaresti, nu se spala rufe, nu se face curatenie in casa, ca sa nu se atraga raul.

In popor se spune ca in aceasta zi vor fi ascultate mai ales rugaciunile femeilor care vor sa aiba copii, dar si a celor insarcinate, pe care Maica Domnului le va ajuta sa aiba o nastere usoara. Si cei care vor sa se casatoreasca se pot ruga in aceasta zi Maicii Domnului, ca sa-si gaseasca perechea potrivita.

In aceasta zi, credinciosii tin candelele aprinse in dreptul icoanei Fecioarei Maria si impart din fructele toamnei pentru morti.

Originea, in scrierile apocrife

Sfanta Scriptura nu relateaza despre acest eveniment, insa scrierile apocrife ofera foarte multe amanunte despre originea si copilaria Fecioarei Maria. Tatal Fecioarei Maria, Ioachim, era un urmas al regelui David, iar mama, Ana, era fiica preotului Matthan, descendenta din familia preoteasca a lui Aaron, implinindu-se prin aceasta proorocia ca Mesia va avea o dubla descendenta: imparateasca si preoteasca.

Pentru ca nu aveau copii, ceea ce era considerat un blestem din partea lui Dumnezeu, Ioachim si Ana au inceput sa fie ironizati si batjocoriti de oameni. Si totusi, Ioachim si Ana nu s-au razvratit impotriva lui Dumnezeu, nici nu au renuntat la viata lor virtuoasa, rugandu-se in continuare si nadajduind in bunatatea lui Dumnezeu.

Traditia spune ca, in al cincizecilea an al casatoriei lor, Marele Preot de la Templu a refuzat in public jertfa lor, numindu-i blestemati. Intristati, cei doi parinti s-au indreptat spre casa lor din Seforis si au hotarat sa se retraga fiecare pentru post si rugaciune. Ioachim a zis catre sotia sa Ana: "Pe mine nu ma indeamna inima sa mai intru in casa mea, caci noi suntem urgisiti de Dumnezeu. Iata, eu ma duc la munte si acolo voi posti si ma voi ruga lui Dumnezeu, doar se va milostivi si ne va da noua un copil".

Ana a inceput sa se roage lui Dumnezeu cu durere si cu multe lacrimi, zicand: "Doamne, Atottiitorule, Cela ce numai cu cuvantul ai facut cerul si pamantul si toate cate se vad; Cela ce ai zis fapturilor Tale sa traiasca si sa se inmulteasca; Cela ce ai binecuvantat pe Sarra, femeia lui Avraam si a nascut pe Isaac la batranete si ai daruit Anei fiu, de a nascut pe Samuel proorocul, da-mi si mie roada pantecelui meu si nu lasa sa fiu de ocara intre oameni, ca de voi naste fiu, sau fiica, il voi inchina Tie cu toata inima si-l voi da sa slujeasca in biserica slavei Tale".

Ingerul Gavriil s-a aratat fiecaruia, spunandu-le ca rugaciunea lor nu a fost trecuta cu vederea si ca Dumnezeu le va trimite binecuvantarea sa. Tot el le-a vestit ca acest prunc se va umple de Duh Sfant din pantecele mamei sale si ca va fi un vas ales lui Dumnezeu.

Biserici si manastiri cu hramul Nasterii Maicii Domnului

Multe biserici si manastiri din tara isi sarbatoresc hramul de Sfanta Marie Mica, printre care Manastirea Samurcasesti din comuna Ciorogarla, judetul Ilfov, Manastirea Pissiota din comuna Poenarii Burchii, judetul Prahova si Manastirea Christiana din Capitala, care pastreaza ca al treilea hram acest praznic. Una dintre cele mai vechi biserici din Bucuresti, care se afla pe strada Trei Scaune, are si ea ca hram Nasterea Maicii Domnului, alaturi de alte locasuri de cult din Capitala.

In Arhiepiscopia Iasilor, maine isi praznuiesc hramul 82 de parohii si cinci manastiri - Hadambu, Sihastria, Vorona, Tazlau si Dumbravele. In Iasi, cel mai cunoscut locas de cult inchinat Nasterii Maicii Domnului este Biserica Talpari.

In sudul Moldovei, in Episcopia Dunarii de Jos, luni va fi hramul Manastirii Cudalbi (Gologanu), din judetul Galati.

De ziua Nasterii Maicii Domnului, preotii si credinciosii din toate bisericile din Patriarhia Romana se vor ruga pentru pace in lume, intrucat tot mai multe sunt zonele de conflict, a spus patriarhul Daniel intr-un mesaj adresat tinerilor ortodocsi.

Nasterea Maicii Domnului (8 septembrie), Intrarea in biserica (21 noiembrie), Buna Vestire (25 martie) si Adormirea Maicii Domnului (15 august) sunt cele patru mari sarbatori crestine inchinate Sfintei Fecioare Maria, Nascatoarea de Dumnezeu.

Craciunul - Nasterea Domnului

$
0
0
Cel dintai praznic imparatesc cu data fixa, in ordinea fireasca (cronologica) a vietii Mantuitorului, este
Nasterea, numita in popor si Craciunul, la 25 decembrie, este sarbatoarea anuala a nasterii cu trup a Domnului nostru Iisus Hristos (vezi Luca II, .1-21). Pare a fi cea dintai sarbatoare specific crestina, dintre cele ale Mantuitorului, desi nu este tot atat de veche ca Pastile sau Rusaliile, a caror origine sta in legatura cu sarbatorile iudaice corespunzatoare.

a) In mentalitatea crestina primitiva, mostenita de la lumea veche, accentul se punea pe ziua mortii si a invierii divinitatilor adorate, iar nu pe ziua nasterii lor. De aceea, cultul Mantuitorului in Biserica primara era concentrat mai tot in jurul mortii si al invierii Sale. Calendarele crestine pastreaza de asemenea in amintirea posteritatii, nu datele nasterii mucenicilor si ale Sfintilor, ci datele mortii lor. De aceea, Nasterea Domnului este considerata in general ca o sarbatoare de origine mai noua decat Pastile. Vechimea ei se poate urmari retrospectiv in documente pana pe la sfarsitul secolului III, cand - dupa o traditie consemnata de istoricul bizantin Nichifor Calist - pe timpul prigoanei lui Diocletian si Maximian, o mare multime de crestini au pierit arsi de vii intr-o biserica din Nicomidia, in care ei se adunasera sa praznuiasca ziua Nasterii Domnului.
b) Desi sarbatorita in toata lumea crestina, totusi, la inceput era deosebire intre crestinii din Apus si cei din Rasarit, in ceea ce priveste data acestei sarbatori. Astfel, in Apus, cel putin de prin sec. III, Nasterea Domnului se serba, ca si azi, la 25 decembrie, potrivit unei vechi traditii, dupa care recensamantul lui Cezar August, in timpul caruia Sf. evanghelist Luca ne spune ca s-a intamplat Nasterea Domnului (Luca II, 1 ), a avut loc la 25 decembrie 754 ab Urbe condita (de la fundarea Romei). Dupa Sf. Ioan Gura de Aur, traditia aceasta este foarte veche la Roma si acolo, spune el, Nasterea Domnului s-ar fi serbat de la inceput la 25 decembrie. Cam acelasi lucru afirma, putin mai tarziu, si Fericitul Ieronim, intr-o cuvantare tinuta de el la Ierusalim, in ziua de 25 decembrie; convingerea ca in aceasta zi S-a nascut Hristos, spune el, este veche si universala.

De asemenea, dupa Fericitul Augustin, consensul Bisericii fixeaza ziua nasterii Domnului in ziua a opta a calendelor lui ianuarie (25 decembrie). Dar ceea ce este sigur este ca in Rasarit, pana prin a doua jumatate a secolului IV, Nasterea Domnului era serbata in aceeasi zi cu Botezul Domnului, adica la 6 ianuarie; aceasta dubla sarbatoare era numita in general sarbatoarea Aratarii Domnului. Practica rasariteana se intemeia pe traditia ca Mantuitorul S-ar fi botezat in aceeasi zi in care S-a nascut, dupa cuvantul Evangheliei, care spune ca, atunci cand a venit la Iordan sa Se boteze, Mantuitorul avea ca la 30 ani (Luca III, 23).

De fapt insa, atat in Orient cat si in Occident Nasterea Domnului a fost serbata de la inceput la aceeasi data, in legatura cu aceea a solstitiului de iarna, numai ca orientalii au fixat-o, dupa vechiul calcul egiptean, la 6 ianuarie, pe cand Apusul, in frunte cu Roma, a recalculat-o, fixand-o in functie de data exacta la care cadea atunci solstitiul, adica la 25 decembrie.

Se considera ca sarbatoarea Nasterii s-a despartit pentru prima data de cea a Botezului, serbandu-se la 25 decembrie, in Biserica din Antiohia, in jurul anului 375, apoi la Constantinopol in anul 379, cand Sf. Grigorie de Nazianz a tinut cu acel prilej celebra predica festiva, care va servi mai tarziu ca izvor de inspiratie imnografului Cosma de Maiuma la compunerea canonuluf Nasterii ("Hristos Se naste, slaviti-L! Hristos din ceruri, intampinati-L !...").

Peste cativa ani, se introducea data de 25 decembrie, pentru praznuirea Craciunului, si la Antiohia, dupa cum dovedeste Omilia la Nasterea Domnului, tinuta la Antiohia de Sf. loan Gura de Aur in 386, si amintita mai inainte. In Constitutiile Apostolice (V, 13), redactate spre sfarsitul, secolului IV, Nasterea Domnului e numarata ca cea dintai dintre sarbatori, recomandandu-se serbarea ei la 25 decembrie, iar in alt loc (cart. VIH, cap. 33) e amintita ca o sarbatoare deosebita de cea. a Epifaniei. Cu timpul, si anume prin prima jumatate a secolului V, ziua de 25 decembrie ca data a sarbatorii Nasterii a fost introdusa si in Biserica Alexandriei, apoi in cea a Ierusalimului, generalizandu-se astfel in crestinatatea rasariteana. Numai armenii serbeaza inca pana astazi Nasterea Domnului tot la 6 ianuarie (odata cu Botezul Domnului), ca in vechime.

c) La fixarea zilei de 25 decembrie ca data a sarbatorii Nasterii Domnului, s-a avut in vedere probabil si faptul ca mai toate popoarele din antichitate aveau unele sarbatori solare care cadeau in jurul solstitiului de iarna (22 decembrie), sarbatori care erau impreunate cu orgii si. petreceri desantate si pe coare Craciunul crestin trebuia sa le inlocuiasca. Biserica a vrut sa contrapuna o sarbatoare crestina mai ales cultului lui Mitra, zeul soarelui, cult de origine orientala, care prin sec. III facea o serioasa concurenta crestinismului, indeosebi in randurile armatei romane, si a carui sarbatoare centrala cadea in jurul solstitiului de iarna (22-23 decembrie), ea fiind privita ca zi de nastere a zeului Soare, invingator in lupta contra frigului si a intunericului, si Ziua de nastere a Soarelui nebiruit, pentru ca de aici inainte zilele incep sa creasca, iar noptile sa scada. Opinia generala a liturgistilor si istoricilor apuseni este ca ziua de nastere a zeului Mitra (sarbatoare introdusa la Roma de imparatul Aurelian la 274) ar fi fost astfel inlocuita cu ziua de nastere a Mantuitorului care fusese numit de prooroci "Soarele Dreptatii" (Maleahi IV, 2) si "Rasaritul cel de sus" (comp. Zaharia VI, 12 ; Luca I, 78, 79 si Troparul Nasterii Domnului) si pe Care batranul Simeon il numise "Lumina spre descoperirea neamurilor" (Luca II. 32), iar apoi El insusi Se numise pe Sine "Lumina lumii" (Ioan IX, 5). Este insa posibil ca adevaratul raport cronologic dintre aceste doua sarbatori sa fie invers, adica va fi existat mai intai sarbatoarea crestina a Nasterii lui Iisus la 25 decembrie, iar introducerea de catre Aurelian a sarbatorii pagane a lui Mitra la 274 sa fi constituit o incercare neizbutita de a inlocui sarbatoarea crestina, mai veche.

Tot in legatura cu fenomenele naturii erau si sarbatorile de iarna ale romanilor, ca Saturnaliile (sarbatoarea lui Saturn) si Juvenaliile (sarbatoarea tinerilor sau a copiilor), care cadeau cam in acelasi timp. De aceste sarbatori ale stramosilor nostri romani erau legate o multime de datini si obiceiuri vechi, pe care poporul nostru le pastreaza pana azi, dar le-a pus in legatura cu Nasterea Domnului si le-a imprumutat sens si caracter crestin, ca de exemplu: colindele, sorcova, plugusorul s.a., la care cu timpul s-au adaugat si altele, de origine si conceptie pur crestina, ca : Vicleiemul, Irozii, Steaua s.a., care fac din sarbatoarea Craciunului una dintre cele mai scumpe si mai populare sarbatori ale Ortodoxiei romanesti.

Nu mai putin se poate sa fi contribuit la fixarea zilei de 25 decembrie ca data a Nasterii Domnului si o consideratie simbolica, in legatura cu cursul anului solar. Deoarece Sf. Ioan Botezatorul a spus: "Aceluia (adica lui Iisus) se cade sa creasca, iar mie sa ma micsorez" (Ioan III, 30), s-a asezat sarbatoarea Nasterii lui la 24 iunie (momentul solstitiului de vara, cand zilele incep sa descreasca), iar Nasterea Mantuitorului la 25 decembrie, adica dupa solstitiul de iarna, cand zilele incep sa se mareasca.
d) Odata fixata la 25 decembrie, sarbatoarea Nasterii Domnului a atras dupa sine revizuirea si deplasarea sau fixarea datelor unui sir intreg de alte sarbatori, in general mai noi, care stau in dependenta cronologica de ea, si anume : Taierea-imprejur a Domnului, intampinarea Domnului, Bunavestire si Nasterea Sf. Ioan Botezatorul (vezi mai departe). Totodata, in legatura cu marele praznic, au luat nastere in calendarul rasaritean pomenirile unor sfinti mai importanti din Vechiul si din Noul Testament, grupate inainte si dupa data Nasterii Domnului (ca de ex: cele 2 duminici dinaintea Nasterii si cea de dupa Nastere), a caror vechime e atestata inca din sec. IV. Sarbatoarea Nasterii a devenit astfel al doilea punct cardinal al anului bisericesc, dupa Sfintele Pasti. Dupa cum data Pastilor guverneaza intreg ciclul sarbatorilor cu data variabila   (vezi   mai departe   la aceasta sarbatoare), tot asa Craciunul reglementeaza un ciclu important de sarbatori cu date fixe, presarate in tot cursul anului bisericesc.

e)  In ceea ce priveste modul sarbatoririi, ziua Nasterii Domnului, fiind privita ca una dintre cele mai mari sarbatori crestine, era praznuita cu mare solemnitate. In ziua precedenta se ajuna  (obicei existent inca din sec. IV), se facea slujba in cadrul careia se botezau catehumenii, ca si la Pasti si la Rusalii, si se citeau Ceasurile mari sau imparatesti, numite asa pentru ca la Bizant luau parte la ele si imparatii, iar la noi domnitorii cu toata curtea lor. Tot in ajun, slujitorii Bisericii (preotii si cantaretii) umblau, ca si azi, cu icoana Nasterii pe la casele credinciosilor, pentru a le vesti maritul praznic de a doua zi. Cu timpul, s-a instituit si postul Craciunului, ca mijloc de pregatire sufleteasca pentru intampinarea sarbatorii. Ziua sarbatorii insasi era zi de repaus; pana si sclavii erau scutiti in aceasta zi de corvezile obisnuite. Erau oprite, prin legi civile, spectacolele si jocurile de teatru si cele din palestre si circuri. Era interzisa, de asemenea, plecarea genunchilor, atat in ziua Nasterii cat si in tot timpul pana in ajunul Bobotezei, regula pe care, in virtutea traditiei, o pastreaza pana astazi cartile noastre de slujba.

Traditii si obiceiuri de Mos Nicolae

$
0
0
În tradițiile românești, Sfântul Nicolae apare pe un cal alb, aluzie la zăpadă care cade în
luna decembrie; păzește soarele, care încearcă să se refugieze pe lângă el spre tărâmurile de miazănoapte pentru a lasă lumea fără lumina si căldura; stăpânește apele, fiind patron al corăbierilor pe care ii scapă de la înec; apară soldații in război, motiv pentru care aceștia li invoca in timpul luptelor; ajuta văduvele, orfanii si fetele sărace care vor sa se mărite.
           Copiii tuturor tarilor creștine au fost învățați ca, in noaptea de 5 spre 6 decembrie, Sfântul Nicolae vine si le încarcă galoșii, bocancii sau bradul cu dulciuri, jucării sau daruri din ce in ce mai costisitoare, dar unii găsesc si cate o nuielușa. In unele zone, copii ii lasă moșului apa si morcovi pentru calul sau.
            În colindele romanești, cantate in plina iarna, se vorbește despre florile dalbe, flori de mar. Asta pentru ca bătrânii cunoșteau si ei ca acea joarda a Sfântului Nicolae trebuie sa fie una de mar, iar daca aceasta, pusa in apa, va înflori pana la Nașterea Domnului, înseamnă ca sfanțul a mijlocit pentru iertarea celui căruia i-a dat crenguța flori albe.
            Nuielușele de mar care înfloresc, semn ca greșelile au fost iertate. Daca la Sfântul Andrei se punea la încolțit grâul pentru a vedea cum va fi anul care vine, de Sfântul Nicolae se pun in apa crenguțe de pomi fructiferi, pentru ca acestea sa înflorească, dovada iertării greșelilor, după cum spun tradițiile populare.

“Sa împarți averea săracilor”
             Sfântul Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirei Lichiei, s-a născut in localitatea Patara din Asia Mica, in cea de-a doua jumătate a secolului al III-lea, într-o familie de oameni înstăriți si creștini devotați.
Crescut in spiritul poveței creștine “sa împarți averea săracilor”, Sfântul Nicolae si-a dat întreaga moștenire pentru a-i ajuta pe nevoiași.

Mare apărător al ortodoxiei
           La primul sinod ecumenic ținut la Niceea, in anul 325, acesta a fost recunoscut drept un mare apărător al ortodoxiei. Sinodul a condamnat erezia lui Arie, conform căreia Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale.

Obiceiuri de Mos Nicolae
Originea obiceiului de a da o nuia celor neascultători
          Nicolae, ajuns, episcop de Myra de la o vârsta frageda, îngrijorat de o posibila ruptura care putea avea loc in Biserica, i-a dat ereticului Arie o palma. Astfel, potrivit bisericii, de la palma Sfântului Nicolae a rămas obiceiul ca, pe 6 decembrie, cei neascultători sa fie loviți cu nuielușa in semn de avertisment.
Tot tradiția spune ca nuielușa cu care este lovit neascultătorul trebuie sa fie de mar, iar daca aceasta, pusa in apa, va înflori pana la Nașterea Domnului (Crăciun), înseamnă ca sfanțul“a mijlocit” iertarea celui care a fost lovit.
         Sfântul Nicolae a știut, însă, ca după mustrare se cere mângâiere. Astfel, el a făcut multe daruri săracilor, i-a liniștit pe cei întristați si a vindecat, cu putere de la Dumnezeu, pe bolnavi.

Minunile Parintelui Arsenie Boca

$
0
0
Un om luminat de Dumnezeu, părintele Arsenie Boca veghează şi astăzi, dincolo de moarte, asupra românilor. Minunile sale sunt o certitudine pentru toţi cei care au simţit, pe trupul lor, miracolul vindecării. De boli, de griji, de suflet greu.

Manastirea Prislop, din jud. Huneadoara, pare locul unde s-a concentrat evlavia a zeci de mii de credinciosi. Nu este zi de la Dumnezeu sa nu vezi urcand prin gura de Rai a asezamantului pelerini veniti din toate colturile tarii pentru a se ruga fie si pentru cateva zeci de secunde la crucea mormantului Parintelui Arsenie Boca. In constiinta crestinilor ortodocsi numele Arsenie Boca este ca un fulger divin, binecuvantat de Dumnezeu. Iubitor de oameni dar aspru, categoric, fara sa iubeasca jumatarile de masura, a reusit inca din tinerete sa fie perceput de cei care l-au cunoscut drept un fenomen exceptional. De la infatisare, pana la ganduri si fapte, totul parea din alta lume.


Zecile de mii de credinciosi care vin in fiecare zi la Prislop sunt convinsi ca parintele Arsenie este inca acolo si ca le asculta personal rugaciunile, ca si cand ai fi in viata. Infinitul din privirea sa ii invaluie inca pe oameni, iar pasii sai, adiere de vant, tulbura inca frunzele si constiintele.
"Am auzit o voce langa mine foarte calda, foarte ingrijorata cumva. "No, ce s-a intamplat?"- si atunci m-am intors si exact in fata mea statea parintele Arsenie. O silueta inalta, subtire, imbracat in alb, un chip de o frumusete ingereasca. Si niste ochi care ma priveau foarte atent si foarte serios. De ce m-am speriat? Ma priveau doi ochi albastri, incontestabil doi ochi albastri de om, dar privirea aceea nu avea sfarsit, nu avea fund, nu avea fundal. Era pe dimensiune infinita. Senzatia mea a fost ca un cer infinit, albastru, ma priveste prin doi ochi omenesti", povesteşte unul dintre credincioşi.
Multe dintre faptele incredibile ce i-au insotit trecerea prin lumea asta pot fi privite de sceptici drept basme, scorneli bigote sau mituri. Numai ca miile de patiti care au trait fara anestezie minunile parintelui sunt convinsi ca totul s-a petrecut aievea. Unii sceptici au trecut marea indoielii intr-o clipita.
Minunile infaptuite de parinte, atat in timpul vietii cat si dupa moarte, sunt pretioase dovezi ale sfinteniei sale. Cea mai frecventa din manifestarile pe care unii le-ar cataloga drept paranormale, dar care sunt normale pentru un Sfant, este puterea acestuia de a patrunde in gandurile oamenilor. Mai mult decat atat, soarta era o carte deschisa pentru parinte. Timpul si spatiul nu erau pentru el decat dimensiunile lumii acesteia.

Scrutand biografia lui Arsenie Boca putem gasi indiciile viitoarei sale misiuni divine. Fiul lui Iosif si al Creștinei, caci asa o chema pe mama sa, a vazut lumina zilei la 29 septembrie 1910 in satul Vața de Sus din Muntii Apuseni. Numele sau de mirean a fost Zian Vălean Boca. Pare ca traseul sau initiatic a inceput din copilarie, cand singuratatea prin muntii Apuseni, printre salbaticiunile padurii, i-au revelat cumva, naiv la inceput, esenta divina a universului. Dotat cu capacitati intelectuale exceptionale, fiul de taran autentic, Zian Boca termina Liceul Avram Iancu ca sef de promotie. Dintr-un impuls ce vesteste cumva viitoarea sa menire, Zian sadeste in curtea liceului un gorun care exista si astazi si caruia I se spune- Gorunul lui Zian.
Paradoxal insa, viitorul sfant avea o inclinatie deosebita catre ceea ce numim – stiinte pozitive- fizica, matematica, biologia. Zian cerceteaza lumea si cu aceste instrumente dar la capatul cercetarii gaseste intotdeauna mintea infinit creatoare a lui Dumnezeu. Artist plastic exceptional si muzician, parintele Arsenie alege pana la urma Academia teologica din Sibiu unde se remarca deja prin atitudinea sa ascetica care ii si atrage porecla: Sfantul. O porecla care se va dovedi profetica.
Marea revelatie care il va transforma pe Zian Boca in viitorul parinte Arsenie se va petrece in 1939, pe muntele Athos.
In urma acestei revelatii de pe muntele Athos, Arsenie Boca e inzestrat de Dumnezeu cu darul inainte vederii, adica parintele devine clarvazator. Din acest moment parintele capata darul citirii viitorului.
De pe muntele Athos, Arsenie ajunge la Chisinau intr-un moment de cumpana pentru Romania. Astfel, asista la drama sutelor de mii de basarabeni care fugeau din fata “armatei rosii si fara Dumnezeu”. In acele vremuri blestemate, parintele Arsenie are convingerea ca l-a vazut pe Iisus, intrupat intr-un barbat imbracat modest, care se uita la oameni cu atata tristete si jale cum nu mai vazuse parintele niciodata. Intr-un gest de milostenie, Arsenie a vrut sa ii dea acestui om, codrul sau de paine. Numai ca atunci cand a vrut sa ii intinda bucata de paine, omul acesta disparuse ca prin farmec. L-a numit “omul durerilor” si a ramas cu convingerea ca acel barbat fusese chiar Iisus.
Tanarul Zian Boca ajunge pana la urma la manastirea Brancoveanu, de la Sambata de Sus. Dupa Pastele din 1940, diaconul Zian Boca este tuns in calugarie, primind numele de Arsenie. Din acest moment incepe sa se manifeste cu adevarat fenomenul Arsenie Boca – calugarul exemplar al Ortodoxiei.
Fiinta parintelui Arsenie Boca modifica textura universului, asa cum il intelegem noi. Alesii de pe langa el puteau vedea si ei cum fortele naturii, asa cum le stim noi, I se supuneau in mod miraculos.
Poate si de aceea multe dintre minunile parintelui Arsenie au ramas in sufletele si mintile oamenilor ca un lucru de taina. Nu s-a facut parada de ele si cumva, parintele a patruns in sufletul scepticilor drept un mit. Insa cateva dintre relatarile celor care au asistat la asemenea minuni, par deasupra oricarei banuieli. Vorba Sf Augustin- pentru cel care crede, am 1000 de argumente, pentru cel care nu crede, nu am nici unul. Singura inregistrate audio cu parintele Arsenie este un discurs despre fericire.
Se spune ca atunci cand parintele Arsenie se ruga pentru romani, ii curgeau lacrimi si intreaga multime plangea cu el. Iubirea de oameni si miracolele, cotidiene aproape pe care, prin credinta, parintele le savarsea i-au asezat aureola de sfant inca din timpul vietii. Cand Arsenie voia sa ocroteasca lumina lumanarii, nici o vijelie din lume nu o putea stinge.
Alt martor ales de parintele Arsenie a vazut cu ochii lui cum chiar ploaia si norii il ascultau. O icoana a Mantuitorului, pictata chiar de el, tine la distanta stihiile.

MINUNE la mormântul lui Arsenie Boca
Si cine stie cate alte minuni a mai savarsit parintele Arsenie, despre care nu o sa aflam niciodata, tocmai pentru ca atat cei vindecati cat si parintele au pastrat o pioasa tacere . Un caz despre care s-a aflat totusi este cel al unei fete paralitice care s-a ridicat in picioare si a mers.
Inca din anii 40, parintele Arsenie Boca a intrat in vizorul autoritatilor pentru ca devenise un lider spiritual puternic. Acuzatia ca ar fi colaborat cu legionarii, ostili guvernului Antonescu, a fost motivul pentru care acesta a devenit obiectiv al serviciilor secrete, inca de pe atunci. Sa nu mai vorbim despre dosarele pe care i le-a facut securitatea odata cu venirea comunistilor. Pe acestia ii deranja parintele din foarte multe puncte de vedere. Era purtatorul credintei stramosesti si, mai mult decat atat, cuvintele sale erau lege pentru credinciosi. De aceea a fost arestat de cateva ori si, poate cel mai grav lucru, i s-a interzis sa mai fie calugar.
Prima arestare s-a petrecut pe cand era la manastirea Sambata, cand tocmai isi construise chilerul din varful muntilor Fagarasului. Trimis la Canalul Dunare Marea Neagra, parintele se intoarce dupa un an si, pentru a fi protejat, este trimis de staretul manastirii peste munti, intr-un loc restras din Tara Hategului, la manastirea Prislop. Faptul ca oamenii continuau sa il caute pe parinte si acolo, i-a determinat pe securisti sa il aresteze inca odata. Eliberat in aprilie 1952, revine la Prislop, dar prigoana nu inceteaza. Este din nou arestat si anchetat la Timisoara, Jilava si Oradea. Pe cand indura calvarul sau personal in inchisoarile comuniste, parintele a fost o lumina pentru cei care l-au cunoscut acolo, dupa gratii. Chiar si pentru gardienii atei ai inchisorilor.
Din acea perioada intunecata provine relatarea unei minuni care se regaseste chiar in dosarul sau de la securitate. Nici macar ateii comunisti nu au putut ignora ceea ce s-a petrecut sub nasul lor.
Arsenie Boca era la munca silnica la canalul Dunare- Marea Neagra cand mama lui a murit. Relatarile celor care au participat la inmormantare vorbesc despre prezenta parintelui Arsenie la capataiul mamei sale. Pe de alta parte, din lagarul de munca nu se raportase nici o evadare. Mai mult decat atat, parintele pare sa fi fost in acelasi timp si in lagar si la inmormantare. Despre capacitatea lui de a se teleporta dintr-un loc in altul multa lume pastreza tacerea, fiind una dintre enigmele absolute ale existentei sale.




Vine PRĂPĂDUL. 
Profeţiile preoţilor români Justin Pârvu, Ilarion Argatu şi Arsenie Boca 
 Scapat din inchisorile comuniste dar ranit profund de faptul ca nu mai putea sluji si spovedi, parintele devine pictor de biserici. Harul sau se va transpune in fresca bisericii din Draganescu, jud. Giurgiu. Multe dintre cele zugravite aici pot fi interpretate drept profetii.
Chiar daca nu mai purta vesmintele calugariei, harul parintelui Arsenie, devenit zugrav de biserici, atragea ca un magnet cohorte de credinciosi. Retras, mai tarziu, intr-o casa la Sinaia, parintele incearca sa reinvie spiritul manastirii Prislop impreuna cu cateva maicute gonite si ele de comunisti din mamastirea hategana.
Tanjea grozav dupa viata monahala. Cand era calugar la Prislop, Arsenie si-a ales locul unde sa fie inmormantat. Celor apropiati le-a spus si ziua cand va pleca la cele vesnice. Totul s-a intamplat exact cum a prevazut. Pe 28 noiembrie 1989 moare la Sinaia iar trupul e ingropat acolo unde si-a dorit.
La nici o luna dupa moartea sa, i s-a mai implinit o profestie. Ceausescu avea sa cada sub gloante la Targoviste.
Disparitia fizica a lui Arsenie Boca nu a insemnat mare lucru pentru fenomenul Sfantul Arsenie Boca. Maicutele din Prislop si pelerinii care vin cu credinta la mormantul sau, simt prezenta parintelui acolo, printre ei. Mai mult, sirul minunilor pe care le-a savarsit din timpul vietii, nu a fost curmat de moarte. Se intamplă in fiecare zi cate ceva care sfideaza ratiunea. Recent, intr-o fotografia facuta la mormantul sau apare o silueta misterioasa. Ca si cand Sfantul ar fi vrut dea un semn ca este acolo si ca asculta rugaciunile fiecaruia.
Maicutele de la Prislop pastreaza astazi inca multe din tainele vizionare ale parintelui, respectand cu stictete regula tacerii. Aflandu-ne printre ele, in gradina Prislopului, am simtit cu adevarat ca de aici, din acest loc plin de lumina, parintele Arsenie vegheaza asupra neamului romanesc, asa cum, inca din viata, a facut-o, rugandu-se in flacari pentru mantuirea poporului mult incercat.


Semn rău pentru credincioşii din toată ţara. Izvorul părintelui Arsenie Boca, de la Sâmbăta de Sus, din Făgăraş, locul de reculegere a zecilor de mii de credincioşi, a secat. Localnicii pun acest lucru pe seama păcatelor pe care oamenii le fac tot mai des, dar mai cred că este şi un avertisment pentru toţi românii.
 La aproximativ un kilometru de Mănăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus, la poalele munţilor Făgăraş, se află izvorul binecuvântat de părintele Arsenie Boca. Cel supranumit Sfântul Ardealului obişnuia să stea de vorbă cu oamenii la locul numit “La izvor” şi să spovedească sau să-i sfătuiască pe cei care veneau în număr covârşitor din satele învecinate.

Părintele a vieţuit în Mănăstirea Brâncoveanu între anii 1940-1948, iar cei care l-au cunoscut spun că avea darul de a face minuni. În timp, izvorul a devenit loc de pelerinaj, mii de credincioşi venind aici anual pentru a lua apă în sticle, damigene şi chiar în butoaie, convinşi că apa este tămăduitoare.
Credincioşii dau vina pe păcate

“Este apă bună de leac. Am păstrat ani la rând o damigeană cu apă de aici şi nu s-a stricat”, ne-a povestit tanti Maria C., din oraşul Victoria. “Vin o dată pe săptămână şi iau apă pentru toată familia. O folosim la băut şi la gătit şi ţine bolile şi necazurile departe de noi. Uneori, stau câteva ore la coadă, pentru că vin multe autocare cu oameni din toată ţara şi toţi vor să ia apă de la izvor. Dar eu am răbdare”, a mai povestit femeia.

Biserica din Draganescu, judetul Giurgiu, nu este o simpla biserica de sat in apropiere de Bucuresti, ci un loc ce atrage anual ochii curiosilor si credinciosilor care vor sa vada cateva dintre cele mai neobisnuite fresce pictate intr-un lacas de cult din Romania.

Asta pentru ca in Biserica din Draganescu, timp de 20 de ani, preotul Arsenie Boca a lucrat si a pictat fresce pe care unii le-ar cataloga profetice.





Alaturi de fresca "Omului modern", in care omul, inconjurat de tehnologie si bunastare materiala, refuza sa vina in Imparatia Domnului si alege sa se ridice la ceruri intr-o racheta spatiala, si fresca in care este prezentata Canonizarea lui"Daniil Sihastrul", in Biserica Draganescu se afla una dintre imaginile care starnesc realmente semne de intrebare.

Intr-o fresca ce reprezinta o forma a apocalipsei, doua turnuri gemene sunt prezentate in pictura in flacari, aproape distruse, o imagine apropiata de cea a dezastrului din New York.

Biserica se delimiteaza insa de cuvintele "miracol" si "minune" si spune ca fresca poate fi interpretata in nenumarate feluri, insa nu poate fi considerata profetica.

"Este o imagine a apocalipsei ce poate fi interpretata, insa nu vrem sa vorbim despre miracole sau minuni, ne delimitam de astfel de lucruri care stim ca starnesc interesul.", a declarat pentru StirileProTV.ro parintele Bisericii Draganescu, Petcu Razvan Lucian.

Interesul pentru aceste fresce creste si mai mult mai ales cand aflam ca ele nu au fost pictate recent, ci in urma cu mai bine de 40 de ani.

Parintele Arsenie Boca a lucrat la aceste fresce intre 1968 si 1983.”, ne-a mai marturisit actualul preot al Bisericii Draganescu, adica intr-o perioada in care NASA dezvolta programul Apollo al rachetelor trimise pe Luna cu echipaj uman, insa cu multi ani inainte ca Daniil Sihastrul sa fie Canonizat, eveniment petrecut la inceputul anilo ’90, si cu multi ani inainte ca imaginea unor turnuri gemene in flacari sa tulbure privirile miliardelor de oameni de pe suprafata pamantului.

“Pictura nu defineste in detaliu caderea turnurilor gemene din New York. Este o simpla interpretare, e o imagine a apocalipsei”, ne mai spune preotul Lucian.

Daca parintele Arsenie Boca ar fi avut sau nu picture profetice este greu de spus. Biserica vorbeste doar despre “context teologic si interpretare religioasa”.

Dar tocmai aceasta libertate de interpretare lasa totusi o poarta deschisa catre mister pentru cei care cred ca in acele fresce se afla mai mult decat o simpla pictura.

Traditii si obiceiuri de Boboteaza

$
0
0
Boboteaza (Iordanul) - 6 ianuarie: la Boboteaza nu se spala rufe, apa sfintita luata acum are puteri miraculoase, ea nu se strica niciodata. La Boboteaza se sfintesc toate apele, iar preotul se duce la o apa unde va arunca crucea. Mai multi barbati se arunca in apa ca sa o aduca inapoi, iar cel care va scoate crucea din apa va avea noroc tot anul.

Iordanitul femeilor: in satele din nordul tarii, pe vremuri, femeile se adunau in grupuri mari acasa la cineva si duceau alimente si bautura. Dupa ce serveau masa, ele cantau si jucau toata noaptea. Dimineata ieseau pe strada si luau pe sus barbatii care apareau intamplator pe drum, ii luau cu forta la rau amenintandu-i cu aruncatul in apa. Tot acum, in unele regiuni, avea loc integrarea tinerelor neveste in comunitatea femeilor casatorite prin udarea cu apa din fantana sau dintr-un rau. In noaptea de Boboteaza, tinerele fete isi viseaza ursitul. Ele isi leaga pe inelar un fir rosu de matase si o bucatica de busuioc; busuioc se pune si sub perna. Fetele care cad pe gheata in ziua de Boboteaza pot fi sigure ca se vor marita in acel an.
Sfantul Ioan Botezatorul - 7 ianuarie: acest obicei, numit "Udatul Ionilor", are loc in Transilvania si Bucovina. In Bucovina, la portile tuturor care poarta acest nume se pune un brad impodobit, iar acesta da o petrecere cu lautari. In Transilvania cei care poarta acest nume sunt purtati cu mare alai prin sat pana la rau unde sunt botezati/ purificati.
Boboteaza

In suita celor 12 sarbatori importante crestine se numara si Boboteaza (Botezul Domnului), tinuta in fiecare an, in ziua a sasea a lunii ianuarie. Sarbatoarea este menita sa reaminteasca cele petrecute la apa Iordanului, inainte ca Iisus sa paseasca in viata publica, la implinirea varstei de aproximativ 30 de ani. Intrucat in aceasta zi Iisus s-a prezentat pentru prima data in lume, sarbatoarea se mai numeste si Epifanie, Teofanie, Aratarea Domnului. Inca din sec. 3, poate si mai inainte, este semnalat inceputul acesteia. Cert este ca in "Constitutiile Apostolice" Boboteaza figura deja printre sarbatorile crestine, alaturi de Craciun si de Pasti.

In Iordan botezandu-Te Tu, Doamne...

Boboteaza mai este cunoscuta si sub numele de Epifanie, Teofanie, Aratarea Domnului, Descoperirea Cuvantului Intrupat

Sarbatorita inca de la inceput in ziua de 6 ianuarie, multa vreme impreuna cu Craciunul (lucru ramas pana astazi in practica Bisericii otodoxe ruse, a Bisericii Armene si a celorlalte biserici necalcedoniene), Boboteaza mai este cunoscuta si sub numele de Epifanie, Teofanie, Aratarea Domnului, Descoperirea Cuvantului Intrupat.
Evenimentul Botezului este descris de catre toti evanghelistii. Matei ne relateaza ca Iisus a venit din Galileea la raul Iordan unde boteza Ioan Botezatorul, cerand sa fie si el botezat. Ioan i-a zis: "Eu am trebuinta sa fiu botezat de tine si tu vii la mine" (Matei 3, 14), iar la raspunsul lui Iisus ca asa se cuvine, a fost botezat in cele din urma de catre Ioan. Boboteaza (Botezul Domnului) este o manifestare a celor trei Persoane ale Treimii: Fiul se boteaza in Iordan de catre Ioan, Spiritul Sfant se coboara asupra lui Iisus in chip de porumbel, iar Tatal din cer Il declara ca fiind Fiul sau.
Boboteaza (6 Ianuarie) si cu Sf. Ioan (7 Ianuarie) aproape ca formeaza una si aceeasi sarbatoare. In ajun, preotul sfinteste casele cu apa care a fost sfintita in dimineata aceea dupa Liturghie. Oamenii tin post negru pana ce vine preotul si beau din aceasta apa sfintita. Preotul este precedat de copii imbracati in camasi albe, sunand din clopotei si deschizand calea preotului, strigand Kira Leisa, adica pronuntarea romaneasca a grecescului Kyrie Eleison (Doamne miluieste). Pe langa Troparul Bobotezei, copii canta colinde speciale care descriu minunea care a avut loc la Iordan (Botezul lui Iisus). In ziua aceasta, in afara de preot, nimeni nu se duce colindand din casa in casa.
In ziua de Boboteaza, dupa liturghie, preotul impreuna cu enoriasii fac o procesiune spre un lac, rau sau vreun izvor, pentru slujba Sfintirii Apelor. Cand Troparul Bobotezei incepe, vanatorii si padurarii satului impusca peste ape ca sa alunge duhurile necurate. Astazi, acest obicei a pastrat doar semnificatia festiva a unui foc de artificii, fiind lipsit de simbolism. Daca este frig, se pregateste o cruce de ghiata, pentru a marca locul slujbei si la sfarsit preotul arunca in apa o cruce de lemn, iar feciorii satului se arunca sa o scoata, chiar daca este ger. Se crede ca in ziua aceasta toate apele pamantului sunt sfintite; de aceea femeile nu spala rufe pentru urmatoarele opt zile pana la sfarsitul praznicului.

Aghiasma, apa sfintita

$
0
0
 Aghiasma este apa sfintita de preot in cadrul slujbei Sfestaniei si in ziua de Boboteaza. In functie de slujba savarsita pentru sfintirea acestei ape, aghiasma poate fi de doua feluri: aghiasma mica, atunci cand se savarseste slujba numita "Sfintirea cea mica a apei", si aghiasma mare, cand se savarseste "Sfintirea cea mare a apei", in ziua de Boboteaza.
"Pravila bisericeasca" ne invata urmatoarele: "Aghiasma, apa sfintita prin slujba bisericeasca, se face cand preotul cheama asupra ei puterea Duhului Sfant, pentru ca ea sa aiba puterea de a sfinti viata oamenilor si a naturii inconjuratoare, pentru ca ele sa capete binecuvantarea Domnului. Apa este simbolul curatirii sufletesti, a promovarii si a sfintirii vietii. La Botezul Domnului, se face aghiasma mare; aceasta se ia inainte de anafora; se da si celor ce sunt opriti de la Impartasanie, ca intarire spre nadejdea pocaintei, a mangaierii si indreptarii lor pentru viitor (Constitutiile Apostolice VIII, 29)."
Fiind folosita numai in cantitati mici, aghiasma nu trebuie sa fie inmultita; o sticla de aghiasma mare este suficienta pentru un an de zile, ea fiind folosita mai rar decat cea mica; in ce priveste aghiasma mica, slujba pentru sfintirea acesteia poate fi savarsita oricand in an, atat in biserica, cat si in casele credinciosilor; cand facem sfestanie in casa, preotul poate sfinti o cantitate mai mare de apa, in functie de dorinta si nevoile fiecaruia.
Aghiasma nu se strica niciodata; ea nu se strica insa decat datorita prezentei in ea a harului lui Dumnezeu, iar nu a altor motive precum intrarea in contact a apei cu argintul (dezinfectant) sau pentru asocierea ei cu busuiocul (superstitie). Daca aghiasma capata insa un miros neplacut, din pricina vasului in care a fost pastrata, si nu mai poate fi folosita, aceasta se varsa intr-o apa curgatoare curata sau la radacina unui copac.
Aghiasma adunata la un loc din mai multi ani sau de la mai multe biserici si manastiri nu este mai puternica decat aghiasma sfintita la oricare biserica de rand. Harul lui Dumnezeu si darurile Duhului Sfant nu se aduna matematic, dupa mintea noastra, ci se daruiesc fiecaruia din mila lui Dumnezeu, rodind dupa masura credintei fiecaruia. Astfel, unul care bea aghiasma de la biserica de care apartine poate fi mai folosit decat unul care bea aghiasma adunata de la mai multe manastiri.
Aghiasma se pastreaza curata si proaspata vreme indelungata, fara a da semne de invechire sau alterare. Desi acest lucru este unul dintre cele mai mici semne ale prezentei harului in aceasta apa sfintita, el ar fi de ajuns singur sa-l nasca intru credinta pe cel necredincios.
Aghiasma mica, apa sfintita la Sfestanie
Sfintirea cea mica a apei se savarseste oricand este nevoie, in biserica sau in casele credinciosilor. In biserica, ghiasma mica se sfinteste la inceputul fiecarei luni calendaristice, iar pe la casele credinciosilor, oricand este nevoie, mai ales in zile in care se tine post (de obicei, miercuri sau vineri); sunt alese zile de post deoarece rugaciunea unita cu postul este mai puternica. Aghiasma mica se sfinteste si in ziua de praznuire a Izvorului Tamaduirii.
Aghiasma, aceasta apa sfintita prin unirea ei cu harul Duhului Sfant, in urma rugaciunilor rostite de preot, are multe feluri de lucrari duhovnicesti. Astfel, dupa cum spune chiar rugaciunea rostita in cadrul slujbei de sfintire, aghiasma are puterea de a alunga duhurile necurate din casele crestinilor si de a curati mintea de gandurile cele rele de peste zi.
Cu aceasta apa sfintita, preotii stropesc spre sfintire credinciosii, biserica si casele acestora. Unii preoti obisnuiesc sa binecuvinteze cu aghiasma credinciosii, dupa sfintele slujbe. In vechime, mai ales pe la sate, preotii stropeau casele si curtile credinciosilor la inceputul fiecarei luni. "Cu aghiasma se stropesc: casa si lucrurile din ea, curtea si gradina, masinile, vitele, ogoarele, viile si livezile, pentru a le feri Dumnezeu de rele."
La randul sau, fiecare credincios poate stropi cu aghiasma casa in care locuieste, periodic sau chiar zilnic. Parintii duhovnici marturisesc faptul ca toti aceia care beau aghiasma cu credinta primesc binecuvantare, har si sfintenie.
Pe usa bisericii din Manastirea Frasinei, am gasim scris: "Aghiasma mica se poate bea zilnic, dupa anafura, daca dupa miezul noptii nu s-a mai baut si nu s-a mai mancat nimic. Pentru cei bolnavi este de mare folos sa guste aghiasma si sa-si stropeasca cu ea partile trupesti aflate in suferinta. Elevii si studentii pot lua aghiasma mica si sa-si stropeasca cu ea fruntea si hainele, spre a le lumina Dumnezeu mintea. Femeile nu pot lua aghiasma in perioada de necuratie trupeasca lunara. Cei casatoriti nu pot lua aghiasma daca s-au aflat trupeste in acea zi. Aghiasma mica luata cu rugaciune si cu multa cuviinta alunga duhurile rele, mintea o curateste de gandurile rele si o indrepteaza spre rugaciune."
In cartea liturgica numita "Molitfelnic", inainte de slujba de sfintire mica a apei, aflam urmatorul indemn: "Stiut sa fie ca prea bun obicei este si folositor de suflet sa se faca in biserici, in manastiri si in case, Sfintirea Apei la toate zilele dintai ale lunii si a stropi pe oameni in manastiri si in chilii, asemenea si in casele mirenilor si toate ale lor. Aceasta apa sfintita pe care Duhul Sfant prin rugaciunile preotilor o sfinteste, multe feluri de lucrari are, precum insasi ectenia sfintirii si rugaciunea marturisesc; ca prin stropirea ei, duhurile cele viclene din tot locul se gonesc si se iarta de pacatele cele mici de peste toate zilele, adica nalucirile diavolesti, gandurile cele rele; iar mintea se curateste de lucrurile cele spurcate si indreptata spre rugaciune se face; aduce dar paza, inmultirea castigului si indestulare; bolile goneste si da sanatate trupeasca si sufleteasca. Si mai in scurt sa zicem: toti cei ce o primesc cu credinta, iau sfintenie si binecuvantare. Pentru aceasta dar, datori sunteti si voi, preotilor, sa va invatati enoriasii vostri ca sa o primeasca pe ea cu credinta, spre marele lor folos."
Aghiasma mare, apa sfintita la Boboteaza
Slujba numita "Sfintirea cea mare a apei" se savarseste de doua ori pe an, iar nu o singura data, dupa cum se stie in popor: mai intai, ea este savarsita in ajunul Bobotezei, cu aceasta aghiasma mare stropindu-se casele credinciosilor, iar mai apoi, in ziua de Boboteaza (6 ianuarie), aceasta din urma fiind luate de credinciosi acasa, pentru nevoile de peste an.
Sfintirea cea mare a apei, savarsita de preoti in ziua in care Mantuitorul Iisus Hristos a sfintit firea apelor, botezandu-Se in raul Iordan, este oficiata numai in biserica sau langa o apa curgatoare curata. In cadrul acestei slujbe, spre deosebire de cea in care se sfinteste aghiasma mica, apa este sfintita printr-o dubla invocare a Duhului Sfant. Astfel, aghiasma mare are o putere sfintitoare deosebit de mare, ea purtand in sine darurile minunate ale Duhului Sfant cu mult mai mult decat aghiasma cea mica.
Fiind sfintita numai la inceputul anului, aghiasma mare este pastrata cu multa grija in Sfantul Altar, ea fiind folosita de preot la multe rugaciuni savarsite peste an: aghiasma mare este folosita in slujba Botezului, la sfintirea bisericilor, a antimiselor si a Sfantului si Marelui Mir; cu ea se stropesc si obiectele liturgice si icoanele ce urmeaza a fi sfintite; cu ea se stropesc demonizatii si cei vrajiti, atunci cand li se citesc rugaciunile de dezlegare si molitfele; ea se foloseste si la unele dintre rugaciunile din Molitfelnic, precum cele de deochi si de curatire a fantanii, holdelor etc.
In zilele de Boboteaza, fiecare crestin este dator sa ia acasa aghiasma mare si sa o pastreze intr-un loc deosebit si curat. Cu aceasta ocazie, credinciosii beau aghiasma mare vreme de opt zile, incepand din ziua Bobotezei si incheind in ziua de odovanie a praznicului (14 ianuarie); numai in aceasta perioada se poate bea aghiasma mare fara post si spovedanie.
Dupa data de 14 ianuarie, aghiasma mare "se ia numai cu post si cu spovedanie, intotdeuna inainte de anfura, cu binecuvantarea preotului duhovnic". Unii preoti obisnuiesc sa dea aghiasma mare, dupa post si spovedanie, acelora care nu au binecuvantarea de a se impartasi cu Sfintele Taine. Cu binecuvantarea duhovnicului, postind macar in ajun, aghiasma mare se poate bea si in zilele de sarbatoare.
Cu aghiasma mare se pot stropi si casa, curtea, gradina, vitele, ogoarele si livezile, spre a fi pazite de lucrarile necurate ale diavolului (doar de Boboteaza sau periodic). De asemenea, cu pocainta si cu binecuvantarea duhovnicului, aghiasma mare se poate lua si in cazuri de boli grele. Fiind incarcata cu darurile dumnezeiesti ale Duhului Sfant, aghiasma mare a savarsit adesea minuni, tamaduind bolnavi, aparand de rele si izbavind din primejdii pe cei credinciosi.

Sfânta Împărtășanie

$
0
0



 Sfanta Impartasanie este de mare folos omului, daca se impartaseste cu adevarat cu credinta, cu pregatire si cu dezlegarea duhovnicului. Ca cel ce se apropie cu nevrednicie, osanda isi ia, ca foc este care arde pe cei nevrednici - ai vazut ce spune in rugaciunile dinainte de impartasanie.
- Cine se poate imparatsi ?
- Cine are viata curata, neprihanita; cine are stiinta gandului sau curata, cine nu are impedimente canonice si este dezlegat de duhovnic, poate sa se impartaseasca, iar cine nu este marturisit si dezlegat de duhovnic si n-a facut canonul dat, nici nu se poate apropia de impartasanie. Ca si o data in an de se va impartasi, ca Iuda este, care o data s-a impartasit si a intrat satana in el si l-a vandut pe Domnul.
Daca nu-i vrednic cineva, nici o data pe an sa nu se impartaseasca. Ai vazut ce zice in Cuvantul 53, Sfantul Ioan Gura de Aur : " ... Si voi preotilor, care dati Preacuratele Taine, nu mica munca zace asupra voastra, daca stiti pe cineva nevrednic, de-l veti impartasi cu aceste preainfricosatoare si preasfinte si dumnezeiesti Taine.
Si daca te temi tu, o perotule, ca cel ce vine la tine este sachelar, adica general, sau ipat, adica prefect, sau voievod sau cel ce este cu coroana pe cap, adica imparat, si te temi ca se va supara ca nu-i dai Impartasania, daca te temi tu, adu-l la mine ! Tot trupul meu il voi da sa-l arda, mai inainte de a da Trupul cel Preasfant si Preacurat celui nevrednic. Tot sangele meu il voi varsa mai inainte de a da Sangele, atat de infricosat si Preasfant la cel ce nu-i vrednic ".
Iar daca s-a curatit si s-a pregatit dupa randuiala canonica a Bisericii lui Hristos prin marturisire, si a facut canonul cuvenit, sa se apropie cu frica si cutremur.
- Ce ne puteti spune de impartasania copiilor pana la varsta de sapte ani? Necesita spovedanie ?
- Copiii cei nevinovati pana la varsta de cinci ani, este bine sa-i impartasiti,
daca se poate, si in fiecare Dumimica. Iar copiii de 6 - 7 ani mai ales acum, este bine sa fie spovediti si apoi impartasiti, ca astazi copiii vad si aud multe sminteli, in casa, la televizor si peste tot, nefiind supravegheati de parinti.
La fel si despre cei batrani si bolnavi zice Sfantul Simeon al Tesalonicului : " Cei batrani si bolnavi, care nu au impedimente canonice, este bine sa se impartaseasca mai des si in sarbatorile mari ".
Totdeauna, inainte de a te impartasi, dupa ce ti-ai facut metaniile, dupa ce ai parasit pacatul si ti-ai facut canonul dat de preot, inainte de a te impartasi trei zile cel putin n-ai voie sa bei vin nici sa mananci de dulce sau cu untdelemn. Iar in afara postului, fara spovedanie, fara canon si fara o saptamana de post sau macar trei zile nu te poti impartasi. Cel putin trei zile inainte de a te impartasi sa nu mananci cu untdelemn si sa nu bei vin; numai mancare uscata. Asa este randuiala cu Sfanta Impartasanie, fratilor.
- Spuneti-ne ceva despre impartasania calugarilor, despre deasa impartasanie.
- Calugarii din manastiri, daca au duhovnic bun, sa se spovedeasca cat mai des. La noi spovedania, cum vedeti, e o data pe saptamana, vinerea. Da, am calugari foarte treji, care vin de doua-trei ori pe saptamana la marturisire : " Parinte, n-am fost la Utrenie; parinte, am ramas in urma cu canonul; parinte, am mancat inainte de masa ", sau te miri ce. Daca il mustra constiinta, el vine, ii pui mana pe cap, il dezlegi si se usureaza.
Asa ca si calugarii batarni si bolnavi se pot impartasi o data pe saptamana; ceilalti, daca le da voie duhovnicul, se pot impartasi, cel mai rar, la patruzeci de zile, cel mai potrivit, o data pe luna.
- Dar avem vreun temei la Sfintii Parinti pentru impartasania la patruzeci de zile ?
- Da, avem la Sfantul Simeon al tesalonicului. El zice ca o data la patruzeci de zile fiecare sa se pregateasca si sa se impartaseasca, daca n-are vreo oprire canonica. Este pacat care te opreste douazeci de ani de la impartasanie.
In caz de moarte, daca vezi ca omul este gata, ii dai impartasania. Nu-l mai poti opri in caz de moarte; iar daca nu moare si mai traieste, face in continuare canonul dat. Asa sa stiti.
- Se poate impartasi cineva fara sa se spovedeasca ?
-Nu. Niciodata. Si in caz de moarte si de altceva, nu. Intai spovedania si apoi sa se impartaseasca.
- Dar de cate feluri este Sfanta Impartasanie ? In cate feluri ne putem
impartasi ?
- Impartasirea cu Preacuratele Taine este cea mai infricosata, cea mai buna si cea mai sfanta. A te impartasi cu Trupul si Sangele Domnului, zice Mantuitorul : Cine mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu, intru Mine petrece si Eu intru dansul.

CELE CINCI FELURI DE IMPARTASIRI
Ne putem impartasi cu adevarat in cinci feluri, in Biserica lui Hristos.
Prima impartasire si cea mai importanta este cea cu Trupul si Sangele Domnului. A doua cale de impartasire, dupa Marele Vasile, este impartasirea duhovniceasca pe calea rugaciunii celei ganditoare a inimii. Poti sa vii in biserica si chiar daca esti oprit de preot sa te impartasesti pe cativa ani, te poti impartasi de o mie de ori pe zi si mai mult, pe alta cale, pe calea rugaciunii. Daca vii in biserica si zici rugaciunea " Doamne Iisuse Hristoae, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul ", cu toata inima, de cate ori ai suspinat dupa numele lui Iisus, de atatea ori te-ai impartasit, ca si cel ce a luat cu lingurita Sfintele Taine.
Aceasta este impartasirea pe calea rugaciunii celei ganditoare a inimii, cu care omul poate reusi sa se impartaseasca de multe ori pe zi, nu numai o data, cu aceeasi putere cu care se impartaseste si cel cu lingurita din Sfantul Potir.
Al treilea fel de impartasire este pe calea lucrarii poruncilor lui Hristos. Mantuitorul a spus sa postim, ne-a aratat cum sa postim; a zis sa ne rugam, ne-a aratat cum sa ne rugam; a spus sa primim pe cel strain, sa adapam pe cel insetat, sa hranim pe cel flamand, sa cercetam pe cei inchisi si sa iertam pe cei ce ne gresesc.
Cand facem aceste porunci, ne impartasim pe calea lucrarii poruncilor lui Hristos. Acesta este al treilea fel de impartasire. Si cu aceasta te poti impartasi de multe ori pe zi, de cate ori ai lucrat poruncile lui Hristos.
Auzi ce spune dumnezeiescul Maxim in Filocalie : " Hristos sta ascuns in poruncile Sale. Cine face o porunca il primeste pe Hristos. Si nu numai pe Hristos, ci toata Sfanta Treime ". Si auzi ce spune Scriptura : Cel ce Ma iubeste pe Mine si are poruncile Mele, si le pazeste pe ele, Eu si Tatal vom veni si lacas la dansul vom face.
Clar ! Nu numai Fiul, ci si Tatal vine. Si unde-i Tatal si fiul pe toata Sfanta TReime o primeste acela care lucreaza poruncile lui Dumnezeu, macar de ar fi oprit de la Sfanta Impartasanie de vreun preot. Intelegeti ? Acesta-i al treilea chip de impartasire pe cale lucrarii poruncilor.
A patra impartasire este prin auz. Cum ? Eu sunt oprit de preot pe atatia ani de la impartasire, fie ca sunt femeie sau barbat. Dar merg la biserica si ascult cu evlavie Sfanta Liturghie, Apostolul, Evanghelia, Heruvicul, Axionul, si predica preotului. Daca ascult cu evlavie cuvantul Domnului, de cate ori am luat un inteles duhovnicesc prin auz, de atatea ori m-am impartasit cu Hristos.
Aceasta este impartasirea prin urechi, al patrulea fel de impartasire. Si Apostolul spune clar : Credinta vine prin auz si auzul prin cuvantul lui Dumnezeu. Tu primesti cu lingurita pe Hristos; eu il primesc prin urechi, cand ascult cu evlavie Sfanta Liturghie, cantarile si predica preotului. Si ma impartasesc de mii de ori pe zi, fara sa stii tu.
Tu poate, daca nu te-ai pregatit bine, spre osanda primesti Sfanta Impartasanie. iar eu, daca stau cu credinta, ca vamesul, in Biserica si ascult cu evlavie slujba, ma impartasesc prin urechi. Acesta este al patrulea fel de impartasire.
Al cincilea fel de impartasire este pe calea miridelor, a particelelor ce se scot pentru noi la Sfanta Liturghie. De aceea nu putem pune la Sfanta Liturghie pe cei betivi, pe cei ce injura, pe cei ce traiesc necununati, pe sectari, pe cei ce se sinucid. Pentru ca acea particica care se scoate, reprezinta fata acelui suflet.
Aceste particele se sfintesc la Sfanta Epicleza, prin invocarea Duhului Sfant si, la sfarsitul slujbei, dupa ce s-a pus in potir partea cu Iisus, si se zic cuvintele : " Plinirea paharului credintei Duhului Sfant ", apoi se pun si particelele ce se scot pentru credinciosi. In dumnezeiescul Sange din Sfantul Potir este Trupul si Sangele lui Hristos viu.
Din prescura a patra se scot particele pentru vii, din a cincea pentru morti si le trage in Sfantul Potir. Din aceste particele ca faina, ce s-au adapat cu dumnezeiescul Sange in Potir, atatea mii si milioane de suflete au primit impartasirea si comuniunea direct cu Iisus Hristos, cu Trupul si Sangele Lui.
Acestea patru din urma sunt cai de impartasire, pe calea lucrarii faptelor bune, dar nu inlocuieste pe cea dintai. Numai o impartasire temporara si in caz de ceva, tot trebuie sa se impartaseasca cu Trupul si Sangele Domnului, cu Preacuratele Taine.
Iata asa ne putem impartasi in cinci feluri in Biserica Universala.
- Daca un neoprotestant se impartaseste pe cele patru cai, dar nu se impartaseste cu Trupul si Sangele Mantuitorului, poate avea nadejde de mantuire ?
- Nu ! Nu are nici o valoare, pentru ca este rupt de Biserica lui Hristos si nu are Darul preotiei. Acela ii sectar, om ratacit. Asa-i, mai baiete ! Nu putem noi schimba ceea ce a intemeiat Hristos pentru toata lumea. El a zis : Luati, mancati, acesta este Trupul Meu; beti dintru acesta toti, acesta este sangele Meu ... ( Ioan 6,53 )
De ce v-am spus despre Sfanta Impartasanie ? Este bine sa va pregatiti, mama. Fratiile voastre de la tara, macar in posturi si macar o data la patruzeci de zile sa va impartasiti.

Sfântul Ioan Botezătorul

$
0
0



În fiecare an, pe 7 ianuarie, sărbătorim Soborul Sfântului Ioan Botezătorul, zi în care îl cinstim pe cel care l-a botezat pe Hristos in Iordan. Sfantul Ioan Botezatorul s-a nascut in cetatea Orini, in familia preotului Zaharia. Elisabeta, mama sa, era descendenta a semintiei lui Aaron. Nasterea prorocului Ioan s-a petrecut cu sase luni inaintea nasterii lui Iisus. Nasterea sa a fost vestita de catre ingerul Gavriil lui Zaharia, in timp ce acesta slujea la templu. Pentru ca nu va da crezare celor vestite de ingerul Gavriil, Zaharia va ramane mut pana la punerea numelui fiului sau.
Cum ajunge sa-L cunoasca Sfantul Ioan Botezatorul pe Hristos?
Potrivit Sfintei Scripturi, Ioan Botezatorul a saltat in pantecele maicii sale, in momentul in care Elisabeta se intalneste cu Fecioara Maria atunci cand aceasta Il purta in pantece pe Domnul. Desi a saltat in pantece, Ioan afirma ca "nu-L stia pe Domnul” (Ioan 1, 31). Aceasta marturisire a lui Ioan este adevarata, caci el nu putea cunoaste din proprie experienta ca Cel purtat in pantecele Mariei este Fiul lui Dumnezeu. Parintele Dumitru Staniloae, comentand acest episod, spune ca Ioan "a simtit venind din Acela o lumina, sau de la Duhul Sfant din El, care l-a facut sa salte de bucurie. Sunt cunostinte care apar in noi in chip tainic, fara niciun efort al nostru de a le
castiga”.
Raspunsul la intrebarea "Cum ajunge sa-L cunoasca Sfantul Ioan Botezatorul pe Hristos?", il gasim la Evanghelistul Ioan (In 1, 34), care reda marturia Botezatorului: "Cel ce m-a trimis pe mine sa botez cu apa, Acela mi-a spus: Peste care vei vedea Duhul pogorandu-Se si ramanand peste El, Acesta este Cel ce boteaza cu Duhul Sfant. Si am vazut si marturisit ca El este Fiul lui Dumnezeu" (In 1, 33-34). Parintele Dumitru Staniloae, talcuieste acest eveniment astfel: "Dumnezeu il poate face pe om sa auda in forma omeneasca ceea ce vrea El sa-i spuna, si sa vada in forma in care vad ochii omenesti vointa Sa dintr-un anumit moment. Ioan a fost proroc cand Dumnezeu i-a spus cum va cunoaste pe Fiul Sau intrupat, si a fost apostol cand a vazut pe Duhul Sfant pogorat peste Hristos si a auzit glasul Tatalui cu privire la El. Cum putea vorbi omeneste Fiul lui Dumnezeu intrupat, asa si Tatal Lui a putut "vorbi" sau face pe Ioan sa-L auda vorbind. Se arata si in aceasta ca omul este dupa chipul lui Dumnezeu".

Misiunea Sfantului Ioan Botezatorul
Sfantul Ioan Botezatorul a inceput sa predice in al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu, pe cand Pontiu Pilat era procuratorul Iudeii (Luca 3, 1-2). El a avut menirea de a pregati poporul pentru primirea lui Mesia si de a-L descoperi pe Acesta si a-L face cunoscut lui Israel. Mesajul principal pe care el il transmitea era: "Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor!".
Ioan Botezatorul model al smereniei
In conditiile in care, omul cazut in pacat nu mai doreste sa se afirme decat pe sine, se vrea atotputernic si suveran peste tot si toate, Sfantul Ioan Botezatorul, cel care L-a botezat pe Hristos, afirma despre sine: "Nu sunt vrednic, ca plecandu-ma, sa-I dezleg cureaua incaltamintei” (In 1, 27). Desi
afirma de doua ori: "Iata Mielul lui Dumnezeu: Cel ce ridica pacatul lumii”, iar dupa botezul Domnului in Iordan: "Am vazut Duhul coborandu-Se din cer ca un porumbel si a ramas peste El", marturiseste: "Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca." Pare nefiresc ca un om sa doreasca sa se micsoreze, cu scopul ca aproapele sau sa sporeasca. Firesc ii este omului cazut din har, sa doreasca a creste si a se imbogati pe seama si in dauna celorlalti. Semenii trebuie sa existe pentru un om cazut in pacat, doar sa-l admire si sa-i slujeasca.

Ioan Botezatorul ne poate fi tuturor indreptar spre a birui mandria. Trebuie sa retinem ca avem capacitatea de a iesi din noi si a ne jertfi pentru aproapele nostru.

Intelesul duhovnicesc al imbracamintei si hranei Sfantului Ioan Boteazatorul
Din Evanghelia dupa Marcu, aflam ca Sfantul Ioan Botezatorul era imbracat in haina din par de camila, incins cu o curea de piele si ca se hranea cu lacuste si miere salbatica.

Camila poate simboliza atat curatia, cat si necuratia. Daca in Vechiul Testament ea putea fi privita ca un animal curat pentru ca era rumegator, ea putea fi vazuta si ca necurata, daca tinem seama ca avea copita despicata. Daca ramanem la prima semnificatie, cea de animal curat, camila simbolizeaza poporul ales, in timp ce necuratia prefigura neamurile pagane.

Faptul ca Ioan purta o haina din par de camila, semnifica chemarea evreilor si a paganilor la Hristos.

Cureaua, provenita de la un animal mort, semnifica prin incingerea cu ea, omorarea patimilor.

Cat priveste hrana sa, trebuie sa stim ca albinele si lacustele erau considerate a fi curate in Vechiul Testament, semn ca Ioan se hranea doar cu cele placute Domnului.

Moartea Sfantului Ioan Botezatorul
Din Evanghelie cunoastem ca Irod, la un ospat prilejuit de sarbatorirea zilei de nastere, a taiat capul Sfantului Ioan Botezatorul, la cererea Irodiadei. In acea vreme, Sfantul Ioan era intemnitat in castelul lui Irod de la Maherus. Ioan il mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era sotia fratelui sau. In ura ei de moarte, Irodiada a sfatuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase si placuse oaspetilor si indeosebi lui Irod, sa ceara de la acesta capul Botezatorului ca rasplata.

Sarbatorile inchinate Sfantului Ioan Botezatorul
Biserica a inchinat lui Ioan sase sarbatori: zamislirea lui (23 septembrie), nasterea (24 iunie), soborul lui (7 ianuarie), taierea capului (29 august), prima si a doua aflare a capului lui (24 februarie) si a treia aflare a capului sau (25 mai).

La multi ani celor ce poarta numele Sfantului Ioan Botezatorul.

Sfanta Taina a Cununiei

$
0
0
Cununia este Taina în care, unui bărbat si unei femei ce se unesc liber în
căsătorie, li se da prin preot harul Sfântului Duh. Cei doi devin prin această Taină un singur trup. Căsătoria ca legătura pe viață între un bărbat și o femeie, se întemeiază pe faptul că numai împreună alcătuiesc umanitatea completă.
Săvârșitorul Tainei este episcopul sau preotul. Primitorii sunt doi crestini ortodocsi de sex diferit, care nu se afla intr-un grad de rudenie apropiat. Cei care urmeaza sa se casatoreasaca trebuie sa dovedeasca preotului ca au botez valid si ca au indeplinit conditiile pe care le prevede statul pentru incheierea casatoriei civile.
Cand este indicat sa fie savarsita Taina Casatoriei in Biserica?
In vechime, Căsătoria se savarsea dupa Liturghia de duminica. La acest eveniment, participa intreaga comunitate. Astazi, cununiile sunt savarsite sambata. Practica din prezent este necanonica, pentru ca petrecerile tin pana duminica dimineata, lucru care nu mai face posibila participarea credinciosilor la Liturghia de duminica. Indicat este ca ele sa fie savarsite duminica.
Implinirea a 25, 50 si 70 de ani de casatorie
Exista o randuiala bisericeasca la implinirea a 25, 50 si 70 de ani de casatorie. Implinirea a 25 de ani de impreuna vieţuire este numita "cununia de argint“, cea de la implinirea a 50 de ani de casatorie poarta numele de "cununie de aur“, iar la implinirea varstei de 75 de ani de casatorie, este numita "cununie de platina“. Termenul de "cununie” nu ar trebui sa mai fie prezent, pentru ca in aceste cazuri se savarseste o slujba de multumire, care nu are legatura cu Taina Cununiei.
Cand admite Biserica desfacerea casatoriei?
Biserica admite desfacerea casatoriei doar in doua situatii: a) cand ambii soti au hotarat sa intre in monahism; b) pe motiv de adulter.
Câte casatorii sunt permise?
Biserica Ortodoxa ingaduie cu pogoramant trei casatorii. Biserica face acest lucru pentru a nu lasa pe cei care au divortat si traiesc impreuna, sa vietuiasca in pacat, fara binecuvantarea lui Dumnezeu. A patra casatorie este oprita cu desavarsire in Biserica Ortodoxă.
Cand se oficiaza a doua căsătorie?
A doua casatorie se oficiaza in cazul in care cei doi miri au mai fost casatoriti. In cazul in care unul dintre miri nu a mai fost casatorit, se tine seama de randuiala primei casatorii.

Apocalipsa din perspectiva Bisericii

$
0
0

La o analiză mai atentă a Evangheliei după Ioan, se poate observa că elementele ei fundamentale îşi au sursa în retrospectiva meditativă a evanghelistului asupra evenimentelor trăite de el.
În cazul Apocalipsei după Ioan, dimpotrivă, este evident că ea se bazează pe viziuni. Aici nu mai este vorba de extrapolările unor experiențe de viaţă.

Forma în care sunt redate aceste viziuni indică şi ea – cu condiţia ca cititorul să fie familiarizat cu lupta ce se dă în jurul puterii de discernământ în legătură cu propriile imagini exterioare ş.a.m.d. – că ele vin de la un nivel mai înalt decât cel la care aşteptările exterioare pot lua forma unor imagini fantastice. În aceste viziuni nu se găseşte nici o influenţă personală. Şi sursa lor este clar indicată, chiar dacă în cazul unor astfel de experienţe aceasta nu constituie o garanţie în sine: „Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care l-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile cari au să se întâmple în curând. Şi le-a făcut-o cunoscut, trimeţând prin îngerul Său la robul Său Ioan...".
Teologia protestantă modernă nu este, în general, deosebit de interesată de această scriere apocaliptică. Această teologie, prin metodele sale exterioare nu a reuşit, sau a reuşit doar parţial să o descifreze, dat fiind că „modul” de apariţie al unor astfel de viziuni, precum şi simbolistica legată de ele, sunt străine de experienţa acestor teologi. În Biserica catolică există anumite reprezentări legate de Apocalipsă, dar adevărul este că oamenii nu sunt foarte familiarizaţi cu această scriere; ea pare a fi prea departe de mulţumirea de sine a multor oameni si biserici din zilele noastre. În schimb bisericile libere evanghelice şi sectele se inspiră direct din Apocalipsă*. Ele interpretează textul profetic strict raţional, deci tot printr-o metodă insuficientă în sine, în sensul prevestirii unei perioade a dezastrelor ce se vor abate asupra lumii, şi se consideră fiecare ca fiind singurii aleşi, sau cel puţin cel mai direct aleşi. *cuvântul Apocalipsă vine din limba greacă şi înseamnă „descoperire”, „revelaţie”, şi nici într-un caz dezastru, catastrofă.
În capitolul despre praznicul Rusaliilor s-au făcut deja câteva referiri la transferul de sensuri de la faptele individuale ale lui Iisus la evenimente desfăşurate pe scară largă.
Dacă după Evanghelii vom analiza şi Apocalipsa integrativ, cum se sugerează în „Introducere...”, vom descoperi multe aspecte neaşteptate, pe care nu le vom găsi sub această formă în literatura scrisă pe marginea Apocalipsei:
Cronologia prezentă în Apocalipsă este similară celei a vieţii lui Iisus. Cu toate acestea, este vorba, în mod evident despre un curs al evenimentelor pe pământ, respectiv legate de oameni, şi în cosmos; chiar şi o interpretare oricât de iniţiată, chiar mistică, nu face decât să confirme că nu este vorba de simple imagini menite să sprijine dezvoltarea sau „iniţierea” oamenilor ca indivizi, deşi în contextul deja menţionatelor paralele cu Evangheliile, ele pot fi desigur utile şi fiecărui individ în parte. Treapta propriu-zisa a apocalipticii este mai degrabă o înţelegere profundă care extinde semnificaţia întâmplărilor arhetipale din viaţa lui Iisus Hristos, de acum două mii de ani, asupra dezvoltării omenirii şi a pământului în univers, marcată şi ea de stadii arhetipale. În această conştientizare este inclus şi aspectul universal al lui Hristos, în contrast cu rolul Său ca fiu al omului la începutul unei noi ere. Din această perspectivă la rândul ei se pot trage concluzii privind cele întâmplate la scară redusă acum cca. 2000 de ani.
Apocalipsa însă este de o complexitate incomparabil mai mare decât descrierile din Evanghelii. Prin urmare ea nu este o simplă proiectare asupra destinelor lumii a celor trăite de Ioan în timpul vieţii lui Iisus.
În „elementul" ei specific, Apocalipsa descrie o întâmplare care se desfăşoară în mai multe dimensiuni, respectiv nivele ale fiinţei. O cronologie exactă a acesteia se întâlneşte doar în plan secundar. Deja de aici se poate vedea limpede că multe aluzii la evenimente istorice pot fi considerate în cel mai bun caz ecouri ale acestor viziuni, şi pot fi în parte de-a dreptul derutante.
Un alt punct de vedere pertinent este cel al lui R. Steiner care consideră stările de conştientizare ale omenirii vizualizate în Apocalipsă ca fiind parţial posibil de anticipat de către anumiţi discipoli spirituali din prezent. Vezi R. Steiner în „Apocalipsa după Ioan” – ciclu de conferinţe, 1908.
În acelaşi fel ca şi Otto Hanish,întemeietorul „Mazdaznan"– mişcare de reformă a modului de viaţă, de orientare zarathustriană, şi Oberdörffer a descoperit în aceste viziuni paralele cu anumite evoluţii fiziologice, de ex. în sistemul nervos al omului. „Die Apokalypse", Dt. Mazdaznan Bewegung, Gablonzer Str.7, D-76185 Karlsruhe („Apocalipsa", mişcarea Mazdaznan în Germania).
O interpretare esoterică pe capitole a încercat de exemplu Arthur Schult: „Apocalipsa după Ioan ca revelaţie a Hristosului cosmic”, şi „Naşterea lumilor şi Apocalipsa după Ioan”. Bineînţeles acestea sunt abordări prin cunoaştere, la care s-ar putea face multe observaţii.

O adnotare suplimentară în legătură cu profeţiile mai vechi: amestecarea interpretărilor Apocalipsei după Ioan cu profeţia Vechiului Testament nu ajută mult la clarificarea lor. Chiar dacă în unele locuri apar imagini înrudite, ar trebui mai întâi comparate afirmaţiile vechilor profeţi cu evenimentele istorice de dinaintea lui Hristos şi cu cronologia lor corespunzătoare. Abia atunci se va evidenţia faptul că aceşti profeţi vorbeau, aproape fără excepţie, despre evenimente care aveau să se întâmple atât în perioada pre-creştină cât şi în cea din timpul lui Hristos: de ex. despre prizonieratul babilonian şi reîntoarcerea evreilor, cât şi despre războaiele care au urmat în ţară, despre o victorie în acele vremuri a evreilor etc., precum şi despre venirea lui Mesia respectiv a lui Hristos (în privinţa lui Mesia vezi capitolele despre Vechiul Testament).In extrem de puţine locuri transpare câte ceva care poate fi înţeles ca referire la vremurile noastre respectiv la ceea ce este descris în Apocalipsa după Ioan (de ex. Isaia 24; 25; 27; 66:15; Daniel 7:9-28).
Apocalipsa după Ioan 5:6 a fost interpretată în cadrul teologiei tradiţionale (creştine) ca viziune fundamentală: Mielul, care părea junghiatşi care totuşi stătea în picioare în faţa scaunului de domnie. În perspectiva ecleziastică, Biserica era considerată ca fiind primul loc unde se transpune în faptă noul. În rest, teologii au tratat Apocalipsa lui Ioan în corelaţie cu o încredere de "sfârşit al lumii" (escatologică) într-o "Împărăţie" a lui Dumnezeu ce avea să vină, în special în legătură cu predicile corespunzătoare din anii de învăţător ai lui Iisus. Lucrarea lui Dumnezeu, începută cu Iisus, rămasă neisprăvită, continuă să se dezvolte până la împlinire; cf. Filipeni 1:6. În acest context s-a întâmplat ca începutul unui "cer nou şi al unui pământ nou" (Apocalipsa lui Ioan 21) să fi fost presupus deja odată cu răstignirea şi învierea lui Iisus - urmat de presupunerea unei dezvoltări continue din acel moment. Însă Apocalipsa lui Ioan vorbeşte despre o răsturnare, o transformare care - oricât de simbolic interpretată - lasă să se întrevadă o magnitudine nemaiîntâlnită până atunci. Contradicţia aparentă între ceva care de fapt există deja şi ceva care urmează să devină abia mai târziu realitate, se va rezolva cu adevărat abia atunci când acea conştiinţă arătată de Iisus atunci când rosteşte, nu o dată "Dar vine ceasul, şi acum a şi venit…"(Evanghelia după Ioan 4 şi 5) va fi înţeleasă şi interiorizată pe cale meditativă: această contradicţie constă în afirmaţia că ceva este real, existent pe plan spiritual, dar se va împlini şi va deveni realitate abia mai târziu şi în planul real, perceptibil.



Cum să abordăm profeţiile.


În acest punct este oportun să facem câteva observaţii generale în legătură cu modul de abordare a profeţiilor, nu doar a Apocalipsei lui Ioan, ci şi a altor „apocalipse”, de cele mai multe ori mai scurte, din literatura apocrifă a primelor secole, dar şi a viziunilor apocaliptice moderne a proorocilor moderni şi contemporani, acestea din urmă de multe ori cu un caracter „mixt”. În afară de acestea aici ar intra şi diversele „proorociri” individuale. Etapele arhaice propriu-zise ale Apocalipsei lui Ioan sunt tot atât de inevitabile precum diversele stadii de dezvoltare ale unui embrion, respectiv ale unei fiinţe vii, sau anumite etape în dezvoltarea unui mistic ş.a.m.d. Modul în care sunt traversate aceste etape, dacă se va învăţa mult din cel mai mărunt lucru pentru a se evita astfel o anume asprime exterioară, sau trebuie să se aibă loc dezastre mai mari, depinde numai de oameni. La o analiză a evenimentelor concrete, exterioare în lume, se observă aceeaşi regularitate, indiferent dacă se iau în considerare destinele individuale ale oamenilor sau contextele mai ample.
Detaliile ne-arhetipale şi deci mai puţin fundamentale în viziunile despre viitor sunt „programe” mentale, care pe baza trăirilor şi evenimentelor ce le preced, se dezvoltă până într-atât încât pare că vor avea drept urmare anumite evenimente viitoare, care pot fi delimitate tot mai clar după natura lor, precum şi în timp şi spaţiu. Dacă însă programele mentale originale individuale sau de grup se schimbă ca efect al eforturilor umane, atunci şi detalii privind viitorul se vor modifica, în măsura în care ele depăşesc necesităţile imaginilor arhetipale. Acesta este motivul pentru care viziunile seschimbă odată cu trecerea timpului. Acest lucru este valabil mai ales în cazul acelor oameni care nu au perspectivele complexe pe care le are Apostolul Ioan în Apocalipsa sa; viziunile acestora pot fi, în funcţie de împrejurări, foarte curând depăşite. În orice caz, având în vedere inerţia umană, spectrul posibilităţilor în acest sens este destul de redus.
Vizionarii pot fie percepe vagi impulsuri, acestea fiind, în funcţie de împrejurări, cele mai corecte, fie pot vedea posibilităţi clare în formă simbolică, sau chiar evenimente reale exacte. Detaliile exacte ale acestora din urmă, vag conturate, sunt însă uneori sugerate de subconştient, nemaivorbind de simplele proiectări ale experienţelor trecute asupra viitorului, de percepţiile adesea înşelătoare, sau de interpretări absolut eronate.
Alte contradicţii în astfel de „viziuni despre viitor” reflectă în mod evident scenarii prestabilite pentru viitor, în mare parte contradictorii (* vezi şi trimiterea de la sfârşitul capitolului despre „Cele şapte urgii”). Acestea constituie la nivelul psihic al omenirii, „posibilităţi reale, necristalizate încă”, la apariţia cărora au contribuit diverse percepţii şi închipuiri. Fiecare om, conştient sau nu, participă la acest proces decizional în ceea ce priveşte viitorul.
Lumea este pe de o parte un organism conştient, liber, şi nimeni nu are căderea să Îi spună lui Dumnezeu cum să trateze această parte a fiinţei Sale, respectiv a creaţiei Sale. Pe de altă parte, şi omul la rândul său este liber să aleagă soluţii mereu mai bune, la fel cum, de exemplu, celulelor corpului său i se poate atribui o gamă considerabilă de variaţie a funcţiilor – acestea nefiind dictate de conştiinţa umană, dar putând fi influenţate pozitiv printr-o găndire pozitivă.
Astfel, prin intermediul unor gânduri şi rugăciuni cu putere transformatoare, prin dragoste şi credinţă în Dumnezeu, prin fapte generoase şi har se poate face şi primi în schimb mai mult decât preferă să considere cei cu o atitudine fatalistă.
Atât convingerea anumitor mistici, conform căreia totul există dinainte la un nivel superior, dincolo de timp şi spaţiu, precum şi nivelul percepţiei umane cum că fiecare decizie corectă implică o luptă, sunt corecte, independent una de cealaltă. A le contrapune într-o analiză filozofică nu ar corespunde caracterului lor total diferit, iar rezultatul obţinut ar fi astfel fals.






Despre conţinuturile Apocalipsei lui Ioan: Cele şapte Biserici.


În primul capitol al Apocalipsei Ioan descrie prima viziune de după Înălţarea la cer. „M-am întors să aud glasul”, sau mai evident în Capitolul 4„Suie-te aici...", „Numaidecât am fost răpit in Duhul” înseamnă că nu Hristos „coboară” la Ioan, ci Ioan poate „urca”, mare parte a timpului conştient, la nivelul celui care îi vorbeşte. Acesta este un aspect foarte important, şi nu unul simbolic. Cel care i se adresează este „Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu”, care a „fost mort” , şi ţine „ cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor”, Hristos cel reunit cu Dumnezeu. Prin aceasta el numeşte şi tema generală, multiplu variată care traversează întreaga Apocalipsă ca un fir călăuzitor: penetrarea diferitelor nivele părăsite, respectiv „întunecate” ale vieţii nu de către o lumină oarecare, ci de către „Lumina adevărată” în spiritul Evangheliei lui Ioan, de către Hristos. Iniţial, în contextul profeţiei repetate a revenirii lui Hristos, totul este aşezat ”pe nori”.
Hristos se arată în calitatea Sa de nucleu al „celor Şapte Biserici care sunt în Asia”, radiind lumină şi aducând cu Sine puterea deciziilor înţelepte. "Îmbrăcat cu o haină lungă pănă la picioare "–adică spiritul său străbate orice, chiar şi voinţa, care este exprimată prin picioare-; era "încins la piept cu un brâu din aur"–iubirea din inimă este legată şi de înţelepciune-. "Capul şi părul lui erau albe..."–prin această legătură cu iubirea este şi capul la rândul său, scânteietor-; "ochii Lui erau ca para focului"–ochii Lui ’învăluie lumea în lumină’-; "picioarele Lui erau ca arama aprinsă"–paşii Lui au şi un efect purificator către exterior-; "şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari"–Duhul este prezent şi în glasul Lui-. "În mâna dreaptă ţinea şapte stele"–El atrage cu mâna dreaptă care reprezintă viitorul, toate forţele, toate caracterele, iar acestea Îl urmează-; "Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri"–El aduce în lume adevărata putere de distingere şi diferenţierea.
Această viziune pare o analogie la viziunea Sfântului Ioan Botezătorul la începutul Evangheliei sale, cu porumbelul adevăratului Duh; cele şapte comunităţi corespund chemării ucenicilor – de ex. Ioan 1, Matei 4, 18:22.
Cele „şapte comunităţi” - şapte Biserici,Apocalipsa 2-3 – au existat în realitate. Ele întruchipau diverse probleme, caracteristici şi posibilităţi culturale pe care Hristos îi dă lui Ioan misiunea de a le scrie „Îngerilor” acestor Biserici fără menajamente. Termenul „înger” pare a se referi aici şi la conducătorii pământeşti ai acestor comunităţi, scrisorile adresate lor nefiind o chestiune pur transcedentală. În afară de aceasta, s-a pornit cu certitudine de la premisa că toate aceste biserici erau realmente conduse de îngeri. Dar în acelaşi timp termenul „înger” ar putea denota în plus şi faptul că aceste comunităţi creştine din cele şapte oraşe erau considerate ca reprezentând acele puteri pe care îngerii le întruchipează, şi care apar şi în alte părţi.
Pornind de la acestea, este posibil să existe o doză de adevăr în presupunerile nu foarte solid fundamentate ale orientărilor rosicruciene, teosofice, antroposofice conform cărora aceste comunităţi reprezintă culturi succesive. Transformarea în prezent a culturii occidentale într-o cultură mai blândă ce se înalţă la orizont este identificată fie cu trecerea de la cea de-a cincea comunitatea la cea de-a şasea, fie cu trecerea de la cea de-a şasea la cea de-a şaptea comunitate. Uneori se încearcă stabilirea unei relaţii cu reprezentările legate de o viitoare eră a „Vărsătorului” care – conform diverselor orientări astrologice şi New Age – ar începe cam între 1961 şi aproximativ 2000, sau abia în 2242, respectiv după R. Steiner, va înflori abia în jurul anului 3500. În unele dintre aceste calcule se presupune însă şi existenţa unor „sub-ere” de câte 300-400 de ani. Dar, chiar dacă aceste cicluri cosmice sunt bazate pe realităţi, ceva important este totuşi trecut cu vederea aici.
Apocalipsa nu este centrată pe dezvoltarea ciclică prin „revenirea perpetuă a aceloraşi douăsprezece semne zodiacale”. Mult mai potrivită pentru natura Apocalipsei ar fi imaginea unei spirale în care totul se desfăşoară la nivele mereu mai înalte. Totuşi, „salturile cuantice” foarte pregnante ale dezvoltării omenirii şi a lumii în Apocalipsă nu pot fi văzute doar pe baza unei mişcări ciclice continuue, a mişcării de precesie a axei pământului şi a fenomenelor spirituale ce le însoţesc. Dacă se ia în considerare de exemplu istoria contemporană, se observă că au loc evoluţii tot mai rapide. Se poate resimţi aici intervenţia unei forţe superioare. Dacă se caută originea acestor schimbări în cicluri, pentru schimbările apocaliptice trebuie acceptată existenţa unui ciclu suplimentar, mai mare. Dar poate fi vorba şi de acele influenţe despre care vorbeşte Apocalipsa.
Dacă se iau considerare şi cercetările pănâ acum prea puţin luate în serios despre transformările cosmice din perioadele preistorice, cum ar calendare, descoperiri arheologice, mărturii scrise, legende ca cele ale lui H.J. Andersen ş.a., mecanica cerească şi prin urmare şi ritmurile erelor nu se mai prezintă ca fiind mereu constante. Este limpede că acestea pot fi anihilate, respectiv transformate prin influenţe radicale. Ciclurile temporale clasice ar fi avut astfel o importanţă şi mai redusă decât la primele cinci „comunităţi” – în acestea au văzut orientările teosofice etc, culturile Indiei, Persiei, Egiptului şi Caldeei, ale Greciei şi Romei ş.a.m.d., precum şi culturile occidentale de până acum.

Ingerii

$
0
0
Cine sunt îngerii?

Cuvântul “înger” derivă din grecescul “angelos” care înseamnă “mesager”. 

 După cum ne sugerează şi numele lor, îngerii au rolul de a intermedia relaţia omului cu Dumnezeu, transmiţând mesajele de la Divinitate către om şi invers, de la om către Dumnezeu. Dar ei nu sunt doar nişte simpli mesageri în înţelesul strict al cuvântului ; ei au sarcina şi de a ne ghida şi susţine pe lungul drum al vieţii.

Îngerii reflectă perfecţiunea divină: bunătate şi generozitate infinită, fiind capabili de o dragoste nelimitată şi beneficiind mereu de o mare fericire pe care doresc să o împărtăşească cu noi. Ei cunosc instantaneu consecinţele nenumărate ale unui principiu sau miile de faţete ale realităţii. Cunosc secretele naturii, stăpânesc legile care guvernează Universul, sunt păstrătorii unei ştiinţe foarte vaste şi a unei înţelepciuni infinite. Ei lucrează constant pentru binele omului, întotdeauna şi pretutindeni. Chiar dacă noi nu percepem prezenţa lor şi nu le acordăm nici un gând, îngerii veghează asupra noastră în orice clipă, ne ajută în momentele dificile şi ne apără de tot felul de pericole.
Îngerii se află pretutindeni: ei veghează asupra caselor, ne însoţesc în călătorii, sunt alături de persoanele care suferă şi care au nevoie de susţinere şi consolare în momentele de descurajare. Nefiind îngrădiţi de legile impuse de materie, ei se pot deplasa cu o viteză inimaginabilă pentru noi, care suntem constrânşi de legile spaţiului şi ale timpului ; este suficient să ne gândim la ei şi imediat sunt alături de noi, gata să ne ofere ajutorul lor preţios.

În întreg Universul, fiecare înger are atribuţii precise. Galaxiile, planetele, stelele sau, dacă vorbim de lumea în care trăim, oceanele, râurile, oraşele, naţiunile, sunt încredinţate supravegherii îngerilor. Pentru a-şi îndeplini misiunea pe care o au pe Pământ, ei se consacră foarte mult pentru ghidarea şi protecţia oamenilor.

Încă de la naştere, fiecare fiinţă umană este lăsată sub protecţia unui înger care are sarcina precisă de a o asista în orice moment al vieţii sale, fără s-o abandoneze niciodată. Fiecare persoană are deci propriul său înger păzitor, indiferent de rasă, cultură sau religia de care aparţine. Chiar şi persoanele care spun că sunt atee, materialiste convinse sau cele care refuză să creadă într-o altă dimensiune decât cea terestră, au un înger personal.

Dar ce face mai precis îngerul nostru păzitor? Probabil că n-o să ştim niciodată cu precizie în cursul vieţii noastre terestre. Nu ştim niciodată exact cât de mult veghează şi câte fac pentru noi proprii părinţi pe care îi cunoaştem şi îi percepem fizic, cum am putea şti precis câte fac îngerii care nu sunt vizibili ochilor noştri fizici? Dar, dintre numeroasele lucruri pe care le fac, putem enumera câteva dintre ele.

Îngerul nostru personal ne fereşte de pericolele care ne pândesc fără ca noi măcar să le bănuim ; ne îndeamnă să ne deschidem către ceea ce este bun şi să evităm răul ; are sarcina de a transmite mai departe rugăciunile noastre şi intervine neobosit pentru ca noi să primim întotdeauna dragostea divină.
  
Caracterul unitar al lumii il arata, in primul rand, originea fapturilor, toate fiind aduse la existenta, din nimic, de catre Dumnezeu.

Lumea, ca un ansamblu unitar si armonios al intregii creatii, consta din doua parti : lumea materiala si lumea spirituala.

Lumea ingerilor, creata de Dumnezeu, este exprimata prin cuvantul cer, din Scriptura : "La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul" (Fac, 1, 1).

Originea ingerilor

Ca si intreaga creatie, ingerii sunt creati de Dumnezeu, din nimic, nu din ceva preexistent si nici din fiinta lui Dumnezeu.

Invatatura Bisericii despre ingeri are la baza datele Sfintei Scrip­turi. Chiar daca referatul biblic despre creatie nu vorbeste in mod precis, determinat, despre crearea ingerilor, acest adevar este exprimat prin cuvintele : "La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul" (Fac, 1, 1). Cerul inseamna lumea spirituala a puterilor ceresti, a ingerilor, iar pamantul, lumea materiala.

Nu se aminteste, in mod expres, in referatul creatiei, crearea ingerilor, din cauza ca evreii erau inclinati spre idololatrie. Pentru originea ingerilor putem lua in considerare urmatoarele versete: "Numai Tu esti Domn si numai Tu ai facut cerurile, cerurile ce­rurilor si toata ostirea lor, pamantul si toate cele de pe el..." (Num., 9, 6) ; "Pentru ca in Acesta (Fiul) au fost facute toate, cele din ceruri si cele de pe pamant, cele vazute si cele nevazute, fie Tronuri, fie Domnii, fie Capetenii, fie Stapaniri. Toate s-au facut prin El si pentru El" (Col. 1,16).

Ostirea cereasca sau cele nevazute sunt lumea spirituala, iar Tronuri, Domnii etc. sunt cete ingeresti (I Petru, 3, 22 ; Efes., 1, 20-21).

Adevarul ca ingerii sunt creati de Dumnezeu si formeaza lumea du­hurilor netrupesti este exprimat de Biserica in Simbolul niceo-constantinopolitan, dupa care Dumnezeu este Creatorul "tuturor celor vazute si nevazute" (art. 1).

Despre timpul crearii ingerilor, Sfanta Scriptura nu ne spune nimic precis. Putem afirma ca in momentul caderii omului, nu numai ca existau duhu­rile, dar unele dintre ele nu mai erau in starea de la inceput, deci ca­zusera, ingerii existau si in ziua a patra, caci atunci cand s-au facut stelele, ei laudau pe Dumnezeu (Iov, 38, 7).

Existența ingerilor

Ca fiinte spirituale netrupesti, ingerii sunt in afara conditiilor si experientelor obisnuite prin care noi cunoastem existenta fiintelor si lu­crurilor.

In vechime, existenta ingerilor a fost tagaduita de saduchei (Fapte, 23, 8), iar in decursul timpului de catre socinienii si teologii protestanti rationalisti care socotesc ca ingerii sunt fiinte fictive sau personificari ale insusirilor dumnezeiesti si ca Mantuitorul Iisus Hristos si apostolii, vorbind despre ingeri, s-au acomodat credintelor iudeilor pe care aces­tia le-ar fi imprumutat de la pagani si in special de la babilonieni, pe cand se aflau in robie.

Existenta ingerilor este afirmata, insa, in mod clar, si in multe lo­curi din Sfanta Scriptura, de la prima ei carte pana la ultima. Astfel, dupa scoaterea din rai a primilor oameni, ingerii pazeau drumul spre pomul vietii (Fac, 3, 24), un inger a oprit pe Avraam de a jertfi pe fiul sau Isaac (Fac, 22, 11) ; Iacob vede in vis, la Betel, ingeri ai lui Dumnezeu suindu-se si coborand pe o scara intre cer si pamant (Fac, 28, 12-13) ; ingerul Domnului se arata lui Balaam (Num., 22, 22 urm.).

 Ingerii se inchina lui Dumnezeu (Deut., 32, 43). In toate aceste locuri, ingerii apar ca fiinte personale, deosebite de Dumnezeu si de oameni. Ingerii sunt superiori omului (Ps. 8, 6), dar au si ei anumite lipsuri si sunt marginiti (Iov, 4, 17-18).

In fata acestor dovezi, cuprinse cele mai multe in carti anterioare captivitatii babilonice, afirmatia ca iudeii au imprumutat credinta in in­geri de la paganii cu care au venit in contact si indeosebi de la babilo­nieni este cu totul neintemeiata. Dupa conceptiile religioase necrestine, panteista sau dualista, spiritele sau demonii sunt numai emanatii din divinitate, iar dupa invatatura Sfintei Scripturi, ingerii sunt creaturi ale lui Dumnezeu.

Incepand cu Evangheliile, toate cartile Noului Testament relateaza des­pre multe aparitii de ingeri ca despre fapte istorice. Ingerul Gavriil anunta preotului Zaharia nasterea Sfantului Ioan Botezatorul, (Luca, 1, 11-13) ; acelasi inger vesteste Sfintei Fecioare Maria nasterea ca om a Fiului lui Dumnezeu (Luca, 1, 28-32) ; un inger ii descopera lui Iosif intruparea  cea mai presus de fire a Fiului lui Dumnezeu si despre alte evenimente in lega­tura cu dumnezeiescul Prunc (Matei, 1, 20 ; 2, 13, 19) ; un inger se arata pastorilor de langa Betleem si corurile canta slava lui Dumnezeu la nas­terea Mantuitorului (Luca, 2, 9-13).

Ingerii slujesc lui Iisus dupa is­pita din pustie (Matei, 4, 11) si tot un inger Îl intareste in gradina din Ghetsimani (Luca, 22, 43). Ingerii vestesc femeilor mironosite invierea lui Hristos (Matei, 28, 2-8 ;  Marcu,  16,  5-8 ;  Luca, 24, 4-8 ;  Ioan, 20, 12) ; un inger se arata apostolilor la inaltare si le anunta a doua venire intru marire a Mantuitorului (Fapte, 1, 10, 11).

Explicand parabola neghinei, Mantuitorul pune pe ingeri pe acelasi plan al realitatii cu Fiul Omului, cu lumea, cu fiii imparatiei etc. (Matei, 13, 37-39). Adica, ingerii sunt fiinte tot asa de reale ca si celelalte fiinte si lucruri din textul parabolei. Ingerii vad neincetat fata Parin­telui ceresc si mijlocesc pentru oameni (Matei, 18, 10). Ei nu se con­funda nici cu Dumnezeu, nici cu oamenii, si nu cunosc toate pe care le cunoaste Dumnezeu (Marcu,  13,  32) ;  ei vor insoti pe Mantuitorul la a doua venire (Matei, 25, 31 ; Luca, 9, 26)

Natura ingerilor

Dupa natura lor, ingerii sunt duhuri curate, adica imateriale si ne­corporale, mult inferioare lui Dumnezeu, superioare omului, dar mar­ginite si nemuritoare; Sfanta Scriptura ii numeste duhuri: "Nu sunt oare toti (ingerii) duhuri slujitoare...?" (Evr., 1, 14). Fiind duhuri netrupesti, la ingeri nu se poate vorbi de sex ; (Fac, 6, 2), deci ei nu se casato­resc, nu se inmultesc (Matei, 22, 30) si nici nu pot sa moara (Luca, 20, 35-36).

Ingerii au "o fire rationala, spirituala, libera si schimbatoare in felul de a gandi sau de a voi, caci tot ceea ce este creat este schimbator. Numai ceea ce este necreat este neschimbator. Tot ceea ce este rational este si liber. Asadar, pentru ca ingerul are o fire rationala si spirituala este liber f iar pentru ca este creat si schimbator, are facultatea de a ramine si a progresa in bine sau de a se indrepta spre rau" (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 3 ; trad. rom., p. 80-81). Dar, odata cazuti, nu se mai pot pocai si indrepta. Numai omul are parte de pocainta din pricina slabiciunii trupului.

"Ingerii sunt - cum afirma sfantul Ioan Damaschin - lumini spirituale secundare,  care isi au luminarea din lumina primara fara de inceput. Nu au nevoie de limba si de auz, ci isi transmit unii altora propriile lor ganduri si hotarari fara sa rosteasca un cuvant." (Ibidem).

Fiind fiinte spirituale netrupesti, ingerii sunt nevazuti (Col. 1, 16). Totusi, dupa voia lui Dumnezeu si pentru indeplinirea slujbei lor, in­gerii pot sa ia forma omeneasca, de barbat sau tanar (II Regi, 6, 17 ; Fac, 32, 25), pot sa vorbeasca omeneste si sa manance, apar imbracati si uneori purtind aripi (Fac, 32, 25 ; Luca, 24, 4 ; Matei, 28, 3 ? Apoc, 14, 6 ; Isaia, 6, 2).

Desi sunt fiinte spirituale netrupesti, ingerii sunt circumscrisi, caci atunci cand sunt in cer nu sunt pe pamant si cand sunt trimisi de Dumnezeu pe pamant nu raman si in cer.


Cina cea de taina - misterele ascunse

$
0
0
„Cina cea de taină“ a lui Leonardo da Vinci este cea mai populară reprezentare artistică a ultimei cine a Mântuitorului. Marele pictor renascentist a reușit să zugrăvească momentul dramatic în care Iisus anunță că unul dintre apostoli îl
va vinde. Este însingurat și trist. Geniul lui Da Vinci nu numai că impresionează şi astăzi iubitorii de artă, dar generează şi interpretări, mai
mult sau mai puţin veridice. Convinşi că ascunde mistere încă neobservate, teologi, istorici, muzicieni, informaticieni şi scriitori au descoperit noi mesaje, simboluri şi coduri nedezlegate în compoziţia lui Da Vinci. Dacă vreţi să le studiaţi cu atenţie, pe viu, nu pe Internet sau în cine ştie ce copie kitsch, puteţi admira clona uimitor de reuşită care străjuieşte altarul Bisericii Evanghelice din Râşnov. 

Iisus copil, Iisus la marginea mesei 

Apropiindu-se data Paştelui (care la evrei înseamnă sărbătoarea comemorării ieşirii din robia egipteană), Iisus a vrut să cineze pentru ultima dată împreună cu ucenicii Săi. Ştia deja că Iuda Îl vînduse şi că aştepta doar momentul potrivit pentru a-L preda căpeteniilor iudeilor. Cina cea de Taină s-a săvîrşit în ziua de 13 nisan (6 aprilie) a anului 30. Scena cu Iisus înconjurat de cei 12 apostoli stînd la masă a fost zugrăvită de mulţi artişti de-a lungul timpului. Dar cea mai populară rămîne fresca lui Da Vinci, veche de peste 500 de ani. Înaintea ei, au existat şi altele. Fresca din catacomba Domitila (Roma) îl reprezintă pe Christos-Învăţător înconjurat de apostoli. Se află toţi în jurul unei mese, înveşmîntaţi în alb. Chipul lui Cristos arată un Mîntuitor foarte tînăr, iar discipolii au feţe de copii. Printre mozaicurile din Ravenna (secolul VI) există o altă Cină cea de Taină. Apostolii stau în spatele lui Iisus, în semicerc. Aici, Iisus este matur, cu barbă. În bisericile ortodoxe, Cina apare în numeroase icoane de lemn, iar în România, la Voroneţ, întîlnim o Cină în care Iisus este plasat nu în centru, ci la marginea mesei. 

Altfel de Cine, altfel de personaje 

Cina din cripta bazilicii San Isidoro din Leon, frescă aparţînd picturii romanice, ne arată nu numai personajele ştiute, ci şi alţi ucenici, cum ar fi Matia. Iuda primeşte pîinea din mîna lui Cristos, în timp ce, cu cealaltă mînă apucă un peşte din tavă, gest prin care îşi dovedeşte trădarea. Cea mai bogată în reprezentări ale Cinei cea de Taină este perioada Renaşterii. Domenico Ghirlandaio, din Florenţa, a pictat în 1480 o Cină în care Iuda e însoţit de o pisică, simbol al infidelităţii. În tabloul lui, pictorul olandez Dirk Bouts din Louvain (1467) înfăţişează personajele fără aureole de sfinţi, iar Iuda e pictat cu spatele. Cina cea de Taină a lui Juan de Juanes evocă momentul consacrării pîinii de către Isus, iar Iuda e surprins gata să plece. În ultimele secole, artiştii moderni au dat noi interpretări momentului Cinei. La bazilica Sagrada Familia, Cina cea de Taină apare sculptată cu forme viguroase, de influenţă cubistă, pe faţada Patimilor. Este opera sculptorului J. M. Subirachs. Controversatul Dali a pictat şi el Cina cea de taină (1955), într-o ambianţă futuristă. 

De ce Iisus n-are picioare? 

Peste miile de variante ale Cinei cea de Taină din toate timpurile, cea a lui Da Vinci a rămas cea mai cunoscută, dorită, copiată şi interpretată. Are 460×880 cm. Pictura murală se găseşte în fosta sală de mese a bisericii dominicane Santa Maria delle Grazie din Milano. A fost realizată între 1495–1498, în tempera şi ulei pe ipsos. După puţin timp, vopseaua a început să se desprindă. În cursul secolelor, pictura a fost de mai multe ori restaurată, rezultatele fiind mai degrabă negative, culorile întunecându-se. Călugării dominicani au distrus peretele inferior, deschizînd o uşă chiar la mijloc, eliminând astfel picioarele lui Iisus. Ultima restaurare, începută în 1948 şi terminată la 28 mai 1999, a reînnoit pigmentul colorant milimetru cu milimetru. În august 1943, în urma unui bombardament aerian, tavanul încăperii s-a prăbuşit, dar pictura a rămas ca prin minune intactă, protejată doar de cîţiva saci cu nisip. În 1980, împreună cu biserica şi cu mănăstirea dominicană, opera lui Leonardo a devenit patrimoniu UNESCO. E vizitată din 15 în 15 minute de cîte 25 de vizitatori. Pe an, sunt cam 320.000, de 3-4 ori mai puţini decât numărul cererilor. 

Litere care nu se văd 

Cina lui Da Vinci este deosebită pentru că, pentru prima oară, personajele sînt zugrăvite cu emoţiile fireşti din momentul cînd au aflat de la Iisus că „Unul dintre voi mă va trăda“. Ca şi pe Gioconda, mulţi pictori au încercat să o reproducă, dar fără a reuşi să egaleze geniul originalului. Cina a ajuns şi în producţia industrială, pe oglinzi, mouse-pad-uri, feţe de pernă, brelocuri. E cusută pe goblenuri. E folosită în reclame şi caricaturi. Există şi o formaţie canadiană cu acest nume. Dar, mai presus de toate, Cina cea de Taină e studiată şi răstălmăcită în fel şi chip. Mulţi cred că Da Vinci, autor a peste 600 de invenţii, ar fi introdus cu bună ştiinţă în pictură mai multe mesaje codate. Niciun detaliu nu pare să fie întîmplător. Eroii cărţii lui Dan Brown poartă un dialog despre „Cina cea de taină“, ajungînd la concluzii care, dacă ar fi adevărate, ar zdruncina din temelie creştinismul. Astfel, de cîţiva ani ne macină gîndurile ideea că personajul din dreapta lui Iisus, cu un chip feminin, este Maria Magdalena cu care Mîntuitorul ar fi avut o legătură intimă. Între ei, linia umerilor desenează un „M“, de la numele femeii. Tot între ei, ar fi un „V“, simbolul Sfîntului Graal. Iar dacă imaginea femeii am muta-o la dreapta, Maria Magdalena ar sta cu capul pe Iisus, într-un gest tandru. 

Un prunc la Cină 

O legendă spune că Leonardo ar fi folosit acelaşi bărbat drept model pentru pictarea chipurilor lui Iisus şi Iuda, cele două personaje semănînd foarte mult. În cartea „The Bible Fraud“ a australianului Tony Bushby, se vorbeşte despre fratele geamăn al lui Iisus. Unii spun că în tablou n-ar fi Ioan, dar nici Maria Magdalena, ci fratele lui Iisus, asemănarea dintre ei fiind izbitoare. Că Iisus ar fi avut legături matrimoniale cu Maria Magdalena pare să susţină şi experimentul italianului Slavisa Pesci. Informaticianul a obţinut întîi imaginea în oglindă a picturii. Apoi a suprapus-o peste original. Se pare că ceea ce a obţinut a dat naştere unor noi ciudăţenii şi scandaluri. Prin întrepătrunderea celor două imagini, se obţine silueta unei femei stînd în picioare, cu un prunc în braţe. Mai apare şi un cavaler templier (Da Vinci făcea parte din Ordinul Opus Dei, conform unor dosare secrete din Arhivele Naţionale Franceze). Imaginea este neclară, de aici şi acuzaţia că marea descoperire ar fi pură speculaţie. Suprapunînd parţial cele două picturi, Pesci a descoperit la marginea mesei chipul lui Da Vinci însuşi. 


O pictură melodioasă 

Dacă nu ascunde secrete codate, atunci pictura ascunde sigur compoziţii muzicale. Aceasta este ultima descoperire a compozitorul italian Giovanni Maria Pala. El a arătat că, dacă aşezăm pe un portativ mîinile apostolilor şi ale lui Iisus, precum şi pîinile de pe masă, exact la înălţimile la care sînt poziţionate în tablou faţă de o linie orizontală imaginară, vom obţine o melodie de 40 de secunde. Notele cîntate de la dreapta la stînga, cum scria Da Vinci, formează o compoziţie completă, solemnă, în tempo lent, subliniind tragismul scenei biblice. Fiindcă apostolii sînt grupaţi cîte 3, atunci, muzica se cîntă în măsura de 3/4, aşa cum se cînta cea mai mare parte a muzicii din secolul XV. Dar de ce ar fi „ascuns“ Leonardo această partitură în tablou şi ce mesaj transmite melodia, nu s-a explicat încă. 

Zodiacul lui Da Vinci 

Un post de televiziune german a prezentat o altă teorie năucitoare despre tabloul lui Da Vinci. Autorii susţin că în „Cina cea de Taină“, sub chipurile apostolilor se ascund cele 12 zodii. Iisus ar fi semnul Balanţei, fiindcă stă cu braţele depărtate. Toma, cu degetul în sus, mimează o înţepătură, deci e semnul Scorpionului. Gheorghe e pregătit să apuce prada, fiind zodia Leului. Filip are braţele întoarse spre trup, ca un Rac. Matei e Săgetătorul, dar fără arc. Simon Zilotul e Berbecul fiindcă ţine degetele în formă de cerc, simbolul începutului de an zodiacal. Ioan este zodia Fecioarei, Petru este Capricorn fiindcă mîna lui stîngă pare să semene cu botul unei capre, Iuda nu e nicio zodie, Taurul e Tadeu cu degetele ridicate precum coarnele taurului. Andrei simbolizează Peştii după cum ţine mîinile astfel încît să sugereze un peştişor cu înnotătoare. Iar zodia Gemeni e reprezentată de Iacob Alfeu, frate cu Iacob. Specialiştii au observat că, dată fiind precizia cu care au fost aşezate personajele, aproape matematică, nu e de mirare că apar atîtea interpretări, care mai de care mai aiuristice. Oricît de multe ar fi, sîntem în Săptămîna Patimilor, iar joi ne vom aminti de adevărata Cină cea de Taină. Nu cea din tablourile pictorilor, ci cea din inimile noastre. 

Cina de la Rîşnov 

• Biserica Evanghelică din Rîşnov adăposteşte două replici ale Cinei celei de Taină. Una este pictată la 1500, pe peretele din stînga altarului. A fost descoperită acum cîţiva ani, cu ocazia lucrărilor de restaurare. Din păcate, pictura murală este în prezent puternic deteriorată, neputîndu-se descifra detaliile operei contemporane cu Da Vinci. Însă altarul, construit în 1682, este decorat cu o clonă a celebrei lucrări a lui Da Vinci, realizată de pictorul Eduard Mores în 1929. Biserica poartă hramul Sfîntului Matei, este cea mai veche ctitorie a Basarabilor din Transilvania, a fost amintită în documente prima oară la 1394 şi are forma unei bazilici romane, fiind fortificată ulterior în stil gotic. 

A treia în lume 
• „Cina cea de taină“ a lui Leonardo da Vinci este estimată la 510 milioane de dolari. Principalul motiv pentru care n-a fost vîndută sau furată pînă acum este acela că nu poate fi mutată. Este a treia din topul celor mai scumpe lucrări artistice din lume, după Capela Sixtină (789 milioane de dolari) şi Gioconda (642 milioane dolari).

Botezul

$
0
0
Botezul este Taina prin care credinciosul, prin întreita cufundare a trupului în apă şi chemarea lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, moare pentru
această viaţă trupească păcătoasă şi renaşte de la Duhul Sfânt într-o viaţă duhovnicească şi sfântă. „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu" (Ioan 3, 5).

Când şi cum îşi are începutul Botezul ?Mai întâi: „Ioan a botezat cu botezul pocăinţei, spunând poporului să creadă în Cel ce avea să vină după el, adică în Iisus Hristos" (Fapte 19, 4). Apoi, Iisus Hristos a sfinţit prin pilda Sa botezul primit de la Ioan. în cele din urmă, după înviere, El le-a dat apostolilor Săi poruncă solemnă: „... mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh..." (Matei 28, 19).

Care este principalul act în lucrarea sfinţitoare a Botezului ?
Intreita cufundare în apă în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Ce le este de trebuinţă acelora care doresc să se boteze ?
Pocăinţa şi credinţa. De aceea se şi rosteşte, înaintea Botezului, Simbolul de credinţă. „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt" (Fapte 2, 38). „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui..." (Marcu 16, 16).

Atunci cum de se botează pruncii ?
Pentru credinţa părinţilor şi a naşilor care, prin aceasta, se obligă să-i înveţe şi pe ei credinţa atunci când vor fi mai mari.

Cum se poate dovedi din Sfânta Scriptură că pruncii trebuie botezaţi ?
in perioada Vechiului Testament, tăierea împrejur era săvârşită la prunci după opt zile, iar în Noul Testament, Botezul a luat locul tăierii împrejur; prin urmare, trebuie să fie botezaţi şi pruncii.

De unde ştim că Botezul a luat locul tăierii împrejur ?
Din următoarele cuvinte ale apostolului către credincioşi: „... aţi şi fost tăiaţi împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos... îngropaţi fiind împreună cu El prin botez..." (Coloseni 2, 11, 12).

De ce este nevoie de naşi la Botez ?
Pentru a da chezăşie în faţa Bisericii despre credinţa celui botezat. Prin Botez, naşii îl primesc pe prunc în grija lor până la întărirea lui în credinţă (Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia bisericească).

De ce îi este de trebuinţă celui ce se botează să facă lepădările ?
Pentru izgonirea diavolulului de la el care, încă de la păcatul adamic, a primit asupra oamenilor trecere şi oarecare înrâurire asupra lor, ca asupra unor slujitori şi robi ai săi.
Sfântul Apostol Pavel spune că toţi oamenii care sunt în afara harului, umblă „... potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stă-pânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării..." (Efeseni 2, 2).

In ce constă puterea lepădării?
In numele lui Iisus Hristos, chemat prin rugăciune şi credinţă. Iisus Hristos a dat credincioşilor această făgăduinţă: „... în numele Meu demoni vor izgoni" (Marcu 16, 17).

Ce putere are întrebuinţarea acum şi cu alte prilejuri a semnului Crucii ?
Aşa cum este numele lui Iisus Hristos Cel răstignit rostit cu credinţă, tot astfel este şi semnul Crucii făcut cu credinţă prin mişcarea mâinilor sau în alt fel.
Sfântul Chiril al Ierusalimului scrie: „Să nu ne ruşinăm a-L mărturisi pe Cel răstignit, pecetluindu-ne cu îndrăzneală cu mâna pe frunte. Să facem semnul Crucii în toate împrejurările: peste pâine când o mâncăm, peste pahar când bem, atunci când intrăm şi ieşim; cei ce se culcă şi cei ce se scoală, cei ce sunt în călătorii şi cei ce se odihnesc. Căci mare pază este semnul Crucii, primită în dar şi neostenitoare pentru cei credincioşi, şi spaimă pentru duhurile rele se arată aceasta" (Sfântul Chirii al Ierusalimului, Cateheze).

Când a început să se folosească semnul Crucii ?
Chiar din timpurile apostolice (Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia bisericească; Tertulian, Despre înviere).
Ce semnifică hainele albe în care sunt îmbrăcaţi cei care s-au botezat ?
Curăţia sufletească şi viaţa creştinească. De ce se foloseşte crucea la Botez ?
Ca semn învederat ce ne aduce aminte mereu de porunca Domnului, care spune: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Matei 16, 24).

Ce simbolizează mersul celui botezat în jurul cristelniţei cu lumânarea aprinsă ?
Bucuria duhovnicească, unită cu luminarea duhovnicească.

Ce se înţelege prin porunca mărturisirii; unui singur Botez din Simbolul de credinţă ?
Trebuie să înţelegem că Botezul nu se repetă.

De ce nu se repetă Botezul ?
Botezul este naştere duhovnicească şi, după cum omul se naşte o singură dată, aşa şi Botezul nu se face decât o dată.

Ce trebuie să credem despre aceia care păcătuiesc după Botez ?
Ei sunt vinovaţi pentru păcatele lor mai mult decât necreştinii, pentru că au avut de la Dumnezeu ajutor deosebit spre bine şi l-au lepădat. „Căci dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăşi se încurcă în acestea, ei sunt învinşi; li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi" (II Petru 2, 20).

Dar, după Botez, nu mai există mijloace de iertare pentru păcătoşi ?
Ba da, pocăinţa.

Cum alegem numele copiilor?

$
0
0
În a opta zi de la naştere, copilului i se dă nume; în a patruzecea zi, mama se duce la biserică pentru a i se face rugăciunile de curăţire şi pentru a fi îmbisericit pruncul botezat. (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Punerea numelui nu este un lucru atât de puţin însemnat cum cred oamenii
care ţin minte numele mai bine decât cunosc miezul lucrurilor şi legăturile dintre ele. Inţelepciu-nea omului întâi-zidit a fost pusă la încercare şi vădită prin aceea că a pus nume fiecărui suflet viu. Prin punerea numelor de către patriarhi s-a arătat nu o dată darul străvederii şi prorocirii, însuşi Dumnezeu, când a binevoit să-i dea lui Avraam o binecuvântare nouă, plină de înţeles, asupra urmaşilor lui, i-a dat ca pe o chezăşie, ca pe o pecete, ca pe un semn de taină al binecuvântării aceleia, un nume nou. Sfânta Biserică, ştiind că puţini sunt în stare să pună singuri nume purtătoare de binecuvântare, a rânduit minuna-tul obicei de a pune nume de Sfinţi, care prin harul acelor Sfinţi au întotdeauna înţeles bun şi pot aduce binecuvântare. Deosebit de bine este însă pentru acel prunc căruia i se dă nume de Sfânt nu numai după obicei, ci din credinţă şi din dragoste către Sfânt. (Sfântul Filaret al Moscovei)

La noi, numele au început să fie alese nu după Dumnezeu. După Dumnezeu, iată cum trebuie făcut. Alegeţi nume din calendare: fie al Sfântului zilei în care se naşte pruncul, fie al zilei când se botează, fie al uneia dintre cele trei zile care urmează Botezului. Atunci, lucrul se va face fără socoteli omeneşti, ci cum va da Dumnezeu, pentru că zilele de naştere sunt în mâinile Domnului.
Şi petrecerile de bucurie pentru naşterea pruncului au luat-o, de asemenea, razna. Dacă poţi, schimbă şi acest lucru. împarte săracilor şi nevoiaşilor ceea ce ai cheltui pe ospăţ - şi asta fără nici un fel de calcule. Ce săraci îţi va trimite Dumnezeu, acelora să le dai. Dumnezeu vede toate... (Sfântul Teofan

Zăvorâtul)
Naşterea pruncilor trebuie întâmpinată nu numai cu simţăminte de bucurie, ci şi cu gânduri evlavioase: acela de a căuta pentru ei un viitor fericit nu doar în reuşita lumească, ci şi în unirea fiinţării lor pământeşti cu cea cerească. Copiilor nu trebuie să li se pună nume la întâmplare ori superficial, după cum place sau nu place felul cum sună numele şi aşa mai departe, ci cu gândul la binecredincioşii strămoşi, ale căror suflete au puterea de a transmite o binecuvântare lucrătoare urmaşilor, iar şi mai bine cu gândul la Sfinţi, ale căror rugăciuni şi binecuvântări sunt, fără urmă de îndoială, binefăcătoare. (Sfântul Filaret al Moscovei)
Dacă ne vine greu să alegem numele legat de ziua naşterii pruncului, haideţi să ne uităm la a opta zi de la venirea lui pe lumea lui Dumnezeu. Să ne amintim că în vechime, în vremurile vechi-testamentare, tocmai în a opta zi se punea nume pruncilor, pentru că opt este numărul care simbolizează veşnicia - şi poate că la a opta zi vom găsi numele care se va dovedi sfânt şi profetic pentru copilul nostru. Dar dacă nici a opta zi nu ne va spune nimic? Atunci să ne uităm la ziua a patruzecea, fiindcă adeseori mamele, dacă pruncul este sănătos şi viaţa lui nu e în primejdie, în ziua a patruzecea merg la biserică sau cheamă acasă preotul ca să citească asupra lor rugăciunile de curăţire şi să poată merge iarăşi la spovedanie şi împărtăşanie, ca în această zi a patruzecea Dumnezeu să-l învredniceas că pe prunc de Lumina Cerească, de Lumina Botezului, să-l numere în ceata aleşilor Săi. Dar a patruzecea zi s-ar putea, de asemenea, să nu ne spună nimic - şi atunci ce e de făcut?
Să ştiţi că Ortodoxia nu este manualul de drept sovietic. Ortodoxia este mai largă decât toate manualele şi toate paragrafele, decât toate prescripţiile juridice, şi de aceea poate că aveţi deja un nume pregătit pentru prunc. Să presupunem că s-a născut un băiat, iar dumneavoastră aveţi deja dorinţa lăuntrică de a-l închina lui Dumnezeu şi ocrotirii Făcătorului de minuni Nicolae. Oare vă va osândi Domnul dacă îi veţi da pruncului, „împotriva graficului", acest nume, care în traducere din greceşte înseamnă „biruitor de popoare"? Bineînţeles că nu! Pentru că Ortodoxia este cunoscută cu inima, şi cu inima ni s-a dat să ne apropiem de Dumnezeu - cu inima şi cu mintea, nu doar cu mintea. Aşadar copilul poate fi numit şi la inspiraţie, după simţirea inimii, dintr-o cinstire deosebită pentru un anumit bineplăcut al lui Dumnezeu.



Iata sapte reguli de care ar fi bine sa tii cont inainte sa ii pui numele copilului tau:

Regula nr. 1
Prenumele trebuie sa se potriveasca cu numele de familie. Evita cacofoniile sau repetitiile: Cosmin Minulescu – min-min sau Ion Ionescu, sau Calin Mihalca– Mihalca Calin. Trebuie sa aiba o sonoritate placuta indiferent daca pronunti mai intai numele, apoi prenumele, sau invers.

Regula nr. 2
Fara initiale stanjenitoare. Corina Andreea Costache pare un nume dragut, asta doar pana cand observi ce acronim formeaza initialele… “Nu m-am gandit deloc la monograme cand i-am pus numele fetitei mele”, spune o mama.“Acum, fiica mea are 11 ani si monograma ei este LSD…”, adauga ea.



Regula nr. 3
Alege un nume usor de pronuntat. De exemplu, Mayra e un nume frumos si exotic, de care fetita ta o sa fie mandra cand va creste, dar exista riscul sa se plictiseasca la un moment dat sa-i corecteze pe cei din jurul ei “Ma cheama Mayra cu y, nu Maria!”. La fel si Eolande (de origine celtica, inseamna “floare violeta” ) sau Makeeda (origine africana, inseamna “acea frumoasa” ) – suna bine, recunoastem, dar sunt greu de pronuntat.

Regula nr. 4
Sa nu fie un nume mult prea popular. Nu ne referim doar la nume precum Andrei, Andreea sau Maria, ci si la nume mai exotice, dar care sunt “pe val” la un moment dat. “Nu vroiam pentru copilul meu un nume din top 10 cele mai populare nume, dar am taiat de pe lista si numele Pandora, care ne placea si mie si sotului, dupa nebunia din jurul filmului “Avatar”. Cred ca mii de parinti au pus fetitelor lor numele Pandora in 2010”, povesteste o mamica.

Regula nr. 5
Tine cont si de semnificatia numelui. De exemplu, Fabian suna frumos, dar vine din latina, unde “fabianus” inseamna crescator de fasole. Sergiu e un nume destul de des intalnit, dar semnificatia sa e neclara: vine din latina, unde “servare” inseamna a salva, dar poate veni si de la “servus”=servitor.

Regula nr. 6
Nu ii trece pe certificatul de nastere un nume deja diminutivat, precum Nicusor, Lenuta, Ginuta sau Auras. Lasa-i copilului posibilitatea ca atunci cand va creste mare, sa se poata prezenta si sa semneze cu un nume intreg, serios, nu cu o porecla draguta cu care nu ar avea nicio sansa sa candideze la presedintia tarii.

Regula nr. 7
Ai in vedere si posibilele porecle. Copiii sunt foarte inventivi si n-au nicio jena in a pune porecle care mai de care mai incomode, doar pentru a se distra pe seama asocierilor: Tristan cel trist, Elena balena, Alexia Lexy sexy sau Ana banana. Sau, ce rimeaza cu Denis?…

Dar asta n-ar trebui sa te opreasca sa alegi un nume care-ti place, fiindca poreclele bazate pe asocieri amuzante cu numele nu sunt singurele optiuni: porecle mai pot fi puse si pe seama caracteristicilor fizice (Grasu’, Aragaz cu patru ochi etc.), asa ca orice nume i-ai pune copilului tau, tot nu poti elimina complet riscul ca odorul tau sa se aleaga cu o porecla deloc magulitoare.
Unele nume sunt prea banale, altele prea sofisticate, unele sunt prea traditionale, altele prea moderne. La urma urmei, regulile de mai sus au rol pur consultativ, de a atrage atentia asupra anumitor aspecte, iar parintii sunt cei care au ultimul cuvant de spus in alegerea numelui. Asa ca… mult succes in gasirea numelui ideal pentru copilul vostru!

Minunile Sfantului Nectarie

$
0
0
Sfântul Nectarie Taumaturgul, adică Vindecătorul sau Cel ce tămăduieşte, este renumit pentru minunile pe care le făcea încă din timpul vieţii, cu rugăciunile sale fierbinţi, pentru toţi ce-i cereau ajutorul. După trecerea sa la cele veşnice, mormântul său a devenit loc de pelerinaj, iar înalţii ierarhi ai Bisericii lui Hristos, văzând minunile ce se săvârşeau acolo şi descoperind moaştele neatinse şi plăcut mirositoare au hotărât canonizarea Sfântului Nectarie. Acesta este pentru întreaga lume ortodoxă, pentru toată Biserica lui Hristos, ajutor trimis de la Dumnezeu pentru cei aflaţi în suferinţă, în nevoi, în boli de toate felurile. Pe lângă acatistul şi rugăciunea stăruitoare către Sfântul Nectarie, pe lângă pelerinaje la sfintele sale moaşte, lectura acestor minuni de netăgăduit ce s-au săvârşit, este un prilej de a cunoaşte mai multe despre Sfântul Nectarie Taumaturgul şi despre dragostea sa nemărginită pentru oamenii aflaţi în suferinţă.



Scrisoarea micului Anastasis

        Domnul Temistocle vindea tablouri, rame şi mărunţişuri în prăvălioara lui din Constantinopol. Ţinea mult la familia lui şi se chinuia să-şi vândă "nimicurile" pentru ca să umple cinci guri flămânde. Deschidea dis-de-dimineaţă, îşi făcea semnul crucii privind spre biserica Sfânta Sofia, atârna ramele în cuiele ce se găseau pe pereţii din afară, lângă uşa magazinaşului, ştergea praful ce se aşeza din gros pe picturi - prăvălioara se găsea pe o străduţă strâmtă, nepietruită - şi aşa îşi aştepta clienţii. Domnul Temistocle era un om bun, care simţea durerea celuilalt. Când intra vreun şcolărel să ia o bomboană, gândea în sinea lui: "Sărăcuţul, este galben ca ceara. Cine ştie ce mănâncă". Cunoştea bine faţa sărăciei, după cum cunoştea şi sufletul omului, cu bunele şi cu relele lui. Dintre toţi copilaşii de prin vecini, cel mai mult ţinea la un băieţel dulce şi cuviincios, pe nume Anastasis, care trăia singur singurel într-o cămăruţă, peste drum de casa lui. Sărăcuţul, cu noaptea în cap pleca şi cu noaptea în cap se întorcea. După faţa-i trasă şi după hăinuţele şi ghetuţele lui rupte se putea uşor vedea că abia dacă avea ce mânca.
Într-o dimineaţă de iarnă, domnul Temistocle se îndrepta spre prăvălioara lui. Era frig şi zloată şi mergea strângându-şi pe el paltonul, când îl vede pe micul Anastasis că se apropie pe trotuarul celălalt.
- Unde te duci, Anastasis? Ai alt drum astăzi? Nu te duci la lucru? Băieţelule, o sa răceşti. Nu eşti îmbrăcat gros.
- Mă duc la postă să duc nişte scrisori.
- Dă-mi-le mie. Trec eu acum pe la poştă. Hai, fugi înapoi la lucru, că o să răceşti afară.
- Vă mulţumesc mult, domnule, spuse micuţul dârdâind de frig.
Ce i-a venit domnului Temistocle, că s-a uitat pentru cine sunt scrisorile. Una era pentru un negustor, alta pentru o fabrica de tutun, a treia era... "CATRE DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS, ÎN CER". S-a oprit locului şi a început sa zâmbească.
- Săracul băieţel! Ia să văd ce cere... A deschis scrisoarea şi a citit:
"Hristoase al meu,
Hainele mi s-au rupt, pantofii mi s-au stricat şi mi-e frig.
Din ce-mi dă stăpânul nu-mi ajunge nici de mâncare.
N-am reuşit să trimit aproape nimic mamei mele, care este săracă.
Ce să mă fac acum? Cum ies eu din iarnă, Doamne?
Ajută-mă! Mă închin Ţie. Robul Tău, Anastasis."
- Comoară scumpă, spuse domnul Temistocle şi a plecat spre casă. A pregătit un pachet cu haine călduroase de iarnă - flaneluţe, un palton, pantofi, şosete de-ale copiilor lui - şi s-a dus apoi la poştă.
Peste două zile l-a şi văzut îmbrăcat în haine călduroase. Îi veneau numai bine. Ochii copilului străluceau de bucurie. Ba luase pe chip şi o adiere de lumină tainică, căci cine poate şti câte nu şi-au spus seara la rugăciune Domnul şi micuţul Său rob...

Domnul Temistocle s-a bucurat mult să-l vadă fericit pe acel băieţel, dar nu avea cum să-i treacă atunci prin gând că Anastasis va ajunge cândva Sfântul Nectarie făcătorul de minuni... De unde să fi putut bănui?...



Mama cu cei patru copii

      Satul Digheliotica se află la o oră de mers de Marea Egee. Este mai degrabă un cătun cu 20-25 de case ţărăneşti răsfirate. Într-una din aceste case locuia Gheorghia Apostolopoulos cu bărbatul ei Kostas şi cu cei patru copilaşi ai lor. Fiind o bună gospodină, se trezea dis-de-dimineaţă ca să pună casa în ordine, să-şi trezească apoi copilaşii şi să-i îngrijească. După aceea îngenunchea în faţa icoanelor împreună cu Olga, Evangheliţa, cu băieţelul şi cu fetiţa cea mică în braţe. Şi astfel îşi făceau cu toţii rugăciunea de dimineaţă. După rugăciune, mama îşi lua copilaşii lângă ea, îi privea în ochi cu dragoste şi picura în sufleţelele lor credinţa şi dragostea pentru Tatăl Ceresc şi pentru Sfinţii Lui. Celei mai mici îi vorbea într-o limbă pe care numai mamele ştiu să o grăiască şi luând cu degetele ei blânde mânuţa plinuţa a fetiţei, o învăţa să-şi facă cruce.
– Strânge aşa degeţelele, păpuşica mea... Întâi duci mâna la frunte, apoi jos pe burtică, sus la dreapta şi la stânga. Aşa, bravo, fetiţa mea!
Le dădea apoi să mănânce, îi săruta şi ieşea să meargă să-şi ajute bărbatul care muncea de cu noapte la câmp. La amiază se întorcea acasă sa-şi vadă copiii, să le pună din nou să mănânce şi iarăşi se ducea la câmp până cobora soarele şi începea să se întunece. Întorcându-se, trecea pe la bisericuţa satului, unde aprindea candelele şi se ruga, aducând mulţumire lui Dumnezeu. Gheorghia era o femeie săracă, însă, în căsuţa ei, ea era fericită. Slavă Domnului pentru toate!
Dar o boală cruntă ce a venit pe neaşteptate i-a făcut fericirea mii de fărâme. I-a apărut, ca din senin, o tumoare, iar durerile nu-i dădeau pic de linişte.
S-a dus în Eghio la doctor. Acesta însă, înţelegând cât de gravă era boala, i-a spus să meargă la Atena, la doctorii cei mari. Inima bietei femei s-a frânt. Copilaşilor le-a spus că are să meargă cu treburi la Atena. I-a luat din nou şi i-a aşezat în faţa icoanelor. Celei mai mici i-a spus să-şi facă semnul sfânt al Crucii iar pe cei mai mari i-a îndemnat să se roage, fiecare aşa cum a fost învăţat. I-a sărutat apoi pe rând şi a plecat cu ochii în lacrimi spre Spitalul Bombola din Atena. Acolo i-au făcut tot felul de analize. Doctorul din Eghio nu se înşelase... A fost operată o data şi apoi operată din nou. Au trimis-o la alt spital. În cele din urmă medicii i-au chemat bărbatul şi pe un văr de-al ei, ce se îngrijea şi el de bolnavă, şi le-au spus direct:

– Are o formă extrem de gravă de cancer. Luaţi-o ca să moară acasă.

Şi aşa s-a întors biata Gheorghia la căsuţa ei. Zăcea acum în pat pe jumătate moartă. Nu-i trebuia nici mâncare, nici nimic. Dar chipul ei palid încă mai era luminat de o rază de nădejde. Copilaşii îi stăteau tot timpul aproape, iar ea le spunea mereu cu voce stinsă:
– Hai să ne rugăm. Aşa, păpuşica mea, du mânuţa la frunte...
Şi copilaşii îngenuncheau în jurul ei, îşi îndreptau ochişorii spre icoane şi se rugau.
– Doamne Iisuse, fă-o bine pe mama noastră.
Dar ea se simţea din ce în ce mai rău. Trupul i se umpluse de umflături, iar gâtul i se strângea pe zi ce trecea. Abia i se mai auzea vocea.
– Rugăciune, copilaşii mei, rugăciune... reuşea cu greutate să rostească, dar raza de nădejde nu i se stingea de pe faţă.
Era o seară de noiembrie. Vântul intra în odaie, făcând flacăra candelei să tremure, gata să se stingă ca şi viaţa ei...
– Ru-gă-ciu-ne... mai rosti o dată stins, de aproape nu se auzi, după care adormi.
Copiii însă nu încetau să se roage, aplecaţi asupra trupului mamei lor.
– Dă Doamne să nu moară măicuţa. Ce-o să se aleagă de noi? Măicuţa noastră...
Nu peste mult timp, Gheorghia a deschis ochii. De această dată erau doi ochi fericiţi şi plini de viaţă.
– L-am văzut! rosti ea fără nici o greutate, ca atunci când era sănătoasă. L-am văzut pe Sfântul Nectarie, care mi-a spus că m-am făcut bine!
– Şi eu l-am văzut, mamă, pe Sfântul din icoană! spuse Evghenia.
– Kostas, Kostas! strigă către bărbatul ei. M-am făcut bine.
– Ba mie-mi pare că nu te-ai făcut bine deloc, îi răspunse el din patul unde se odihnea.
– M-am făcut bine, Kostas. Mi-e foame!
Acesta se scula anevoie din pat şi îşi privi cu mirare nevasta. Nu mai avea umflăturile cărnoase de pe faţă, ochii îi străluceau şi vorbea fără nici o greutate. Femeia se ridică atunci din pat, spunând:
– Doamne, m-am făcut bine. Slăvit să fie numele Tău!

A doua zi de dimineaţă, Gheorghia s-a plimbat timp de o oră, până la Eghio unde era doctorul ei. Acesta, cum a văzut-o, a rămas înmărmurit de mirare. Nu-şi putea crede ochilor.
– Te-ai făcut bine, Gheorghie, mergi acasă sănătoasă!
Au trecut trei ani din acea zi mare, şi de atunci şi până astăzi Gheorghia Apostolopoulos trăieşte şi împărăţeşte în casa ei, înconjurată de copilaşi, şi în fiecare seară aprinde candelele bisericuţei din sătuc, cântându-i Domnului imnuri de slavă.

Deshumarea morților

$
0
0
Din cauza lipsei de spațiu a cimitirelor am ajuns să dezgropăm morții. Astfel, într-un mormânt pot fi așezate mai multe persoane trecute la cele veșnice.
Dacă Biserica acceptă dezgroparea morților, ne întrebăm ce rol mai are “pecetluirea gropii”? (Pecetluirea gropii este actul prin care preotul însemnează groapa, după ce persoana decedată a fost depusa în ea, cu semnul sfintei cruci și rostește cuvintele: “Se pecetluiește aceasta groapă până la a Doua Venire a Domnului”).
S-a răspuns ca Biserica nu a oprit niciodată dezgroparea morților si ca “pecetluirea gropii” tine de traditia locala, el nefiind un ritual care sa faca parte din slujba înmormântării. In Molitfelnic, se face precizarea ca la groapa, preotul toarna peste trupul celui raposat, in chipul Sfintei Cruci, vin amestecat cu ulei, zicand: "Stropi-ma-vei cu isop si ma voi curati; spala-ma-vei si mai vartos decat zapada ma voi albi. Iar dupa ce este coborat cosciugul in groapa, preotul, luand pamant, arunca crucis deasupra, zicand: "Al Domnului este pamantul si plinirea lui, lumea si toti cei ce locuiesc in ea”.
Daca nu face parte din slujba inmormantarii, atunci de ce mai este ingaduit? De ce nu se renunta la el? Sa predomine mai mult credinta populara – ca fara “pecetluirea gropii” cel inmormantat devine strigoi?
Nu exista nicio dispozitie canonica pentru dezgroparea morților. Însă, si in vechime au fost cazuri cand s-a acceptat dezgroparea: cand cineva era recunoscut ca sfant, cand se facea mutarea osemintelor mortului, etc. Si mormantul Sfantului Voievod Stefan a fost deschis prima data in anul 1758 de catre Mitropolitul Iacov al Sucevei, in fata preotilor si monahilor si a doua oara, in anul 1856. Asa cunoastem ca Sfantul Voievod a fost inmormantat pe 13 bare de fier.
Cand este permisa dezgroparea?
Conform specialistilor, perioada de doi ani este suficienta pentru deplina descompunere a trupurilor. Dar trebuie sa se tina seama si de felul mormantului, de modul inmormantarii, etc. S-a impus conceptia ca nedescompunerea deplina a trupului s-ar datora blestemului sau pacatelor. Astfel, deshumarea a ajuns sa fie facuta si mai tarziu de doi ani.
Altii au luat in seama numarul trei. Asa se face ca sunt zone in care dezgroparea nu se face decat dupa implinirea celor trei ani.
Cedam multe. A venit vremea sa vorbim si de cedarea mormintelor. Altfel, se spune ca riscam sa avem mai mult spatiu dedicat mortilor, decat celor vii.
Nu vreau sa par invechit, dar imi doresc ca odihna celor raposati sa nu fie deranjata "pana la invierea de obste". Daca nu se va tine seama de aceasta dorinta a mea, macar sa se tina seama de cei doi ani de la inmormantare.

Cine sunt Sfintii

$
0
0

Sfinții sunt acele persoane care pe pământ s-au ostenit și s-au străduit să câștige împărăția cerească, trecând in viața de dincolo “întrămați cu credinta si nadejdea in Dumnezeu, incalziti de focul dragostei si invesmantati cu podoaba faptelor bune”, “persoane care au atins cele mai inalte culmi de traire crestina si de desavarsire morala…. Luceferi multluminosi  ai crestinatatii, mostenitori ai imparatiei ceresti,  locuitori  ai raiului,  flori nevestejite ale Biserici lui Hristos”. 

Sfantul biruieste cu tarie ispitele ce-l invaluiesc, dar, in acelasi timp, este “plin de bunatate,  pentru ca, iubind binele  si dorind mereu sa-l faca, el este insusi bun”, caracterizandu-se printr-o permanenta stare de pocainta si o continua biruinta a patimilor. Sfantul este “cel ce s-a eliberat de toate patimile: de lacomia de avere, de multa mancare,de voluptate, de comoditatea trupeasca, de orice fel de rautate, de manie, de mandrie, de pizma si dusmanie, omul care a ajuns la o adevarata stare de desavarsire, de infranare, rabdare, smerenie, iubire, la o stare de o permanenta vedere intelegatoare a lui Dumnezeusi de convorbire cu El in rugaciune. In el s-a acumulat o uriasa forta de respingere a oricarei ispite spre lacomie si interes egoist, de tinere la sine, o uriasa forta a renuntarii de sine, a bunatatii, a smereniei. El a topit in sine orice frica de moarte, de nesiguranta ce intretine in om toate formele si grijile de asigurare prin bunuri, prin apararea intereselor proprii, toate formele grijii de sine; caracteristica dominanta a Sfantului este ca face totul pentru altii. Asa au ajuns ei ca sunt vesnic vii si au dobandit inca de pe pamant viata vesnica, pentru ca Il au pe Hristos cel vesnic viu in ei, deci continua sa vietuiasca si dupa moarte”. 

In lumea celor adormiti, sfintii sunt cei care se roaga lui Dumnezeu pentru sanatatea, pacea, ferirea de orice rau a tuturor celor care pomenesc si slavesc pe pamant numele lor. Sfintii sunt aceia care fac legatura intre cer si pamant, intre Dumnezeu si credinciosi. Ei “se alatura ingerilor pentru ridicarea imnelor de slava Sfintei Treimi, ei sunt de fata la infricosata si fara de sange jertfa a Sfintei Impartasanii”.  

Ingerii si sfintii impreuna constituie “Biserica Cereasca”, triumfatoare, al carei cap este Hristos. Sfintii au ajuns la starea de indumnezeire, au devenit prin har “teofori”, purtatori de Dumnezeu si traitori in Hristos, dar in acelasi timp si “teofani”, aratatori ai trairii in Hristos, cu Hristos si pentru Hristos, astfel ca “viata si frumusetea divina iradiaza si se oglindeste in acelasi timp prin ei”. 

Sfintii pot fi numiti si “dumnezei dupa har”, caci puterea dumnezeiasca pe care au dobandit-o le-a umplut nu numai sufletul, ci faptura intreaga. 

 Sfintii sunt cei ce “si-au daltuit in ei chipul lui Hristos, ceea ce inseamna ca umanul a fost umplut si coplesit in sfinti de catre divin, incat chipurile sfintilor, inca de pe pamant, au in ele ceva din infatisarea lor in planul eternitatii eshatologice … In sfinti transpare viata eternal a veacului viitor”.

Profețiile sfinților

$
0
0
Să nu se creadă că Sfinții Bisericii au vorbit despre ghicitul viitorului numai din dorința de a nega orice carismă prezentă la alții. Ci au vorbit cunoscând îndeaproape problema.
Parintii nu au negat posibilitatea descoperirii unor evenimente viitoare prin darul lui Dumnezeu. Parintii cu viata sfanta au putut si pot primi de la Dumnezeu descoperirea unor fapte inainte ca ele sa aiba loc.
Nu multe sunt cazurile in care Dumnezeu daruieste slujitorilor sai sa cunoasca viitorul, si ele au loc numai in scopul de a ajuta mantuirii oamenilor sau de a anunta pedeapsa dumnezeiasca.
Criteriile dupa care se recunoaste o persoana care are harisma inainte-vederii sunt urmatoarele: persoana respectiva apartine Bisericii lui Hristos, recunoaste ca adevarate toate invataturile bisericesti, duce o viata de sfintenie, nu "prevede" nimic din ceea ce poate contrazice dogmele sau invataturile Sfintei Traditii. Pare ca Dumnezeu ar fi egoist si nu ar vrea sa ii faca partasi si pe altii acestei harisme. In realitate Dumnezeu nu poate incredinta acest mare dar decat
celor care stiu sa se foloseasca de el cu intelepciune. Darul inainte-vederii are rolul de a intari credinta oamenilor si de a-i calauzi pe calea mantuirii; Dumnezeu nu avea de ce sa incredinteze acest dar celor care stau departe de Biserica. Pentru ca darul inainte-vederii nu este bun in sine, ci este bun numai in masura in care este folosit pentru a ajuta mantuirii sufletelor.
Ne vom opri putin asupra catorva dintre profetiile Sfantului Cosma, marele dascal al Greciei. Spre sfarsitul secolului al XVIII-lea, principala problema a grecilor era eliberarea de sub asuprirea turceasca. Legat de aceasta asteptare inflacarata, plina de nadejde, Sfantul Cosma a facut cateva profetii.
"«Cand va veni lucrul dorit?» (eliberarea de sub turci - n.n.), l-au intrebat pe sfant in Tsaraplana Epirului. «Cand se vor amesteca acestia», a raspuns sfantul aratand spre cei doi copacei". (62; 197). Tot despre acest moment, aflandu-se in Epir, el a profetit: "Chinurile sunt inca multe. Aduceti-va aminte cuvintele mele: Rugati-va, lucrati si rabdati cu tarie. Pana ce se va inchide aceasta rana a platanului, tinutul vostru va fi in sclavie si nefericire". (62; 197). Si a mai precizat: "Lucrul dorit va veni cand doua pascalii vor cadea in acelasi impreuna" (62; 197).
Copaceii s-au amestecat in acelasi an in care s-a inchis rana platanului, in 1912, anul eliberarii Epirului. In acel an, praznicul Buneivestiri a cazut in aceeasi zi cu praznicul Invierii: odata cu Epirul au fost eliberate si alte regiuni ale Greciei continentale.
Profetiile sfantului au fost legate de subiecte variate: "Din scoli vor iesi lucruri pe care mintea voastra nu si le poate inchipui. Veti vedea in camp carute fara dobitoace alergand mai repede decat iepurele. Va veni vremea in care locul acesta va fi incins cu un fir. Va veni vremea cand oamenii vor vorbi dintr-o parte in alta - de pilda, de la Constantinopol in Rusia - ca si cum ar fi in camere apropiate. Veti vedea oameni zburand in cer ca niste pasari si aruncand foc in lume. Cati vor trai atunci vor alerga la morminte si vor striga: Iesiti voi, cei morti, sa intram noi, cei vii!" (62; 205).
Nu trebuie sa credem ca profetiile de mai sus sunt facute prin inspiratie dumnezeiasca doar prin faptul ca s-au implinit. Chiar si un om de stiinta al vremurilor respective ar fi putut spune ca, mai devreme sau mai tarziu, omul ar fi construit masini si avioane de razboi, ca ar fi inventat telefonul sau telegraful, (ar fi fost de ajuns sa vada planurile aparatelor de zbor facute de Leonardo da Vinci, si si-ar fi dat seama ca posibilitatea ca omul sa nu zboare cu ajutorul unei masinarii perfectionate ar fi fost extrem de mica). Iar pentru vicleanul diavol era la fel de simplu sa spuna aceleasi lucruri (nu o data diavolul s-a folosit de tehnica pentru a da credibilitate "profetiilor" sale; a se vedea cazul lui Maurice Berteax caruia un "clarvazator" i-a prezis - in anul 1874, cu 29 de ani inaintea efectuarii primului zbor cu avionul - ca va muri ucis de o masina zburatoare).
Sfantul Cosma nu a facut profetiile legate de descoperirile stiintifice in urma cercetarii stiintei. Le-a facut pentru ca asa l-a insuflat Dumnezeu. Daca s-ar fi folosit de stiinta, i-ar fi fost cu neputinta sa stie peste cati ani Epirul va scapa de sub jugul turcesc.
Una dintre cele mai interesante profetii ale Sfantului Cosma pare a avea legatura directa cu timpul in care traim: "Va veni vremea cand vor conduce lumea lucrurile necuvantatoare si neinsufletite" (62; 199). S-ar putea sa fie vorba tocmai de faptul ca multi oameni, crestini cu numele, sunt sclavi ai televizorului, in fata caruia isi petrec ore indelungate in fiecare zi; si daca pierd un episod dintr-o telenovela cad in deznadejde. S-ar putea ca in profetia sfantului sa fie vorba despre fanatismul celor care isi petrec ore intregi in spatiul virtual, fiind sclavii internetului, si in lumea reala nu sunt in stare sa se poarte normal nici macar cateva minute. S-ar putea sa fie vorba si de faptul ca jocurile pe calculator si desenele animate pline de violenta modeleaza universul copiilor, intinan- du-le curatia sufleteasca. "Oare putem spune ca internetul si televizorul conduc omenirea?", s-ar putea intreba cineva. Daca ne gandim ca nici televizorul si nici internetul nu sunt altceva decat lucruri facute de mintea omeneasca, nu am avea de ce sa ne speriem. Chiar daca s-ar putea ca, peste o vreme, sa fie creat un robot care sa poata conduce oamenii, totusi e putin probabil sa se ajunga la o asemenea situatie.
Profetia sfantului legata de "lucrurile necuvantatoare care vor conduce lumea" ar putea fi legata de televizor tocmai pentru ca oamenii se lasa modelati de exemplele pe care le ofera acesta: de la televizor oamenii invata sa vorbeasca, sa se imbrace, sa "iubeasca", sa se relaxeze. Televizorul este un manipulator ideal ale carui comenzi subtile sunt executate de catre oameni "in deplina libertate". Si chiar daca el transmite vorbele altora, el nu vorbeste.
Profetia ar putea fi legata de internet si pentru faptul ca, incetul cu incetul, viata umana este din ce in ce mai legata de operatiunile facute pe calculator. Si poate ca, peste ani si ani, cine va domina internetul va domina in mare masura viata oamenilor, prin controlul hranei, al mijloacelor de transport, al energiei electrice. Totusi, nu este locul sa insistam aici asupra acestei profetii. Ci vom trece la o alta profetie a sfantului Cosma:
"Raul va veni de la cei cititi (invatati, intelectuali)." (62; 200). Daca aceasta ar fi fost singura profetie a sfantului, atunci intelectualii (care s-ar fi simtit mustrati in mod direct de aceasta profetie) ar fi putut afirma despre sfant ca este un habotnic si un extremist (mass-media incearca sa ne convinga de faptul ca pentru crestini astfel de cuvinte ar trebui sa isi piarda incetul cu incetul conotatia negativa, fiind asemanatoare injuriilor care au fost adresate miilor de sfinti mucenici de catre calaii lor).
Una dintre cele mai clare dovezi care arata cata dreptate a avut sfantul este necredinta intelectualilor, sau mai bine zis reaua credinta a acestora. Ce sunt intelectualii? Sunt oameni care se evidentiaza prin nivelul lor intelectual. Nimic nu e rau in asta. Dar rau este ca, in cele mai multe cazuri, intelectualii sunt rupti de Biserica, intelectualii au propriul lor dumnezeu si propria lor credinta. Rau este ca intelectualii nu vor sa isi foloseasca talantii primiti de la Dumnezeu spre folosul lor duhovnicesc si spre ajutorul celorlalti, ci il folosesc in scopuri contrare.
Specifica intelectualilor a fost atitudinea de a fragmenta invatatura Bisericii si de a lua din ea numai ce le convine. Nu este greu sa recunoastem originea acestei atitudini in trasaturile de baza ale ereziilor primelor veacuri. Fara sa isi dea seama, intelectualii repeta demersul rationalist al marilor eretici (totusi, uneori sunt constienti de faptul ca ii urmeaza pe acestia: Carl Gustav Jung a semnat tratatul sau Sermones ad Mortuos cu pseudonimul Basilide, celebrul eretic gnostic - cf. (8; 140)).
Pe astfel de intelectuali (al caror tipar il recunostea in "inteleptul" si in acelasi timp ereticul Tolstoi) ii mustra Sfantul Ioan din Kronstdant cand spunea ca "Fiul lui Dumnezeu a venit pe pamant ca prin invatatura, minunile, pilda, patimirile si moartea Sa sa reaseze si sa mantuiasca neamul omenesc, sa-l lumineze, sa-l curete, sa-l innoiasca, sa il infrumuseteze cu toata virtutea si sa-l uneasca pe veci cu Sine; iar Lev Tolstoi, dimpreuna cu scriitorii asemeni lui, carora nu este numar, s-au aratat si traiesc pe pamant spre a intuneca, strica prin lipsa lor de Dumnezeu, prin necredinta si anarhia lor, o multime de oameni, care le urmeaza, le citesc scrierile hulitoare" (33; 35-36). "Da, nu este intelepciune la Lev Tolstoi, cel care a innebunit cu totul, ci este la Biserica pe care el o calca in picioare, este la apostoli si la evanghelisti si la toti Sfintii Parinti si Dascali ai lumii." (33; 41).
Iar celor care se indeletniceau cu intelepciunea cea desarta a acestei lumi, respingand adevarul, marele sfant le spunea: "Incetati a mai bea apa cea moarta a romanelor si a tuturor cartilor puturoasei intelepciuni lumesti, care s-au inmultit la nesfarsit. De nu veti asculta, veti ramane in veac invatati orbi, care nu cunosc calea si in pacatele voastre veti muri si veti mosteni intunericul vesnic. Va ajunge cat ati ras de adevarurile cele vesnice si vii; cu dragoste va chemam in sanul Bisericii - desteptati-va din trufia pacatului si din hipnoza patimilor pe care noi v-o punem, cu toata dreptatea, pe seama" (33; 41).
Intelectualii au avut o atitudine dualista in privinta profetiilor legate de viitor. Mai precis, au cautat sa nege valoarea profetiilor facute de sfintii Bisericii si sa cerce-teze cu atentie "profetiile" facute de "misticii" de alte credinte (consider incorecta folosirea termenului mistic in afara teritoriului ortodox; Dumnezeu nu poate fi vazut decat de catre cei carora li Se descopera El Insusi: fata de crestinii ortodocsi, "misticii" altor religii sunt orbi care au halucinatii vizuale).
Este adevarat ca au existat si false profetii puse pe seama sfintilor Bisericii, si la fel de adevarat este ca neimplinirea lor a generat confuzie in mintile celor slabi in credinta. Dar intelectualii nu au fost obiectivi in cautarea lor, nu au incercat sa afle care profetii erau autentice si care nu. Ei au vrut sa cerceteze profetii de pe un teren religios neutru. Aceasta este atitudinea impusa oricarui cercetator care aspira la faima internationala: impartialitatea. Daca tratezi lucrurile din perspectiva crestina, se considera ca ti-ai pierdut obiectivitatea: filtrul tau crestin a deformat realitatea.
Aceasta obiectivitate a cercetarii nu a tinut seama de un criteriu: ca lipsa perspectivei crestine poate fi de o mie de ori mai periculoasa decat impartialitatea. Ce au facut intelectualii (psihologi, sociologi, istorici ai religiilor, etc.)? Au incercat sa sondeze adevarurile religioase dupa propriile lor criterii. Ei au selectat criteriile de judecata a adevarului, de parca acest lucru ar fi stat in puterea lor.
Exista un adevar al cercetatorilor, al specialistilor. Dar el nu are nimic in comun Adevarul absolut, cu Dumnezeul cel Viu. Nu vom analiza pe larg atitudinea religioasa a intelectualilor. Ci vom observa ca linia pe care au mers ei in cunoasterea religioasa a fost urmata de catre marea masa de oameni, care s-a lasat calauzita de catre niste pastori orbi.
Ne vom opri atentia asupra unui singur aspect: cercetarile migaloase i-au facut pe intelectuali sa ajunga la concluzia ca profetii si profeti au existat in toate marile religii ale lumii. Impartialitatea stiintifica le-a fost cea mai buna bariera pentru a ajunge la adevar. Respingand invatatura crestina, ei au respins si darul discernamantului cu care Dumnezeu ii binecuvanteaza pe crestini. Impartialitatea, considerata piatra de temelie a cercetarii lor, a fost prapastia care i-a impiedicat sa deosebeasca intre falsele si adevaratele minuni, intre falsele si adevaratele profetii.
Interesul manifestat de intelectuali fata de minunile si profetiile existente in alte spatii religioase a fost molipsitor: ceilalti s-au grabit sa afle cat mai multe despre acest subiect, cu o foame care trada nu numai dorinta de cunoastere, ci si dorinta de senzational (combinata nu de putine ori cu dorinta de a acumula cat mai multe subiecte pentru discutii sterile; se observa o atitudine comuna cu cea a gospodinelor care "vaneaza" telenovele).
Vom atinge un punct extrem de important in problematica profetiilor contemporane: este vorba de tema cutremurelor, o tema careia i se acorda astazi din ce in ce mai multa atentie.
In Sfanta Scriptura exista cateva referiri la cutremure. La rastignirea Mantuitorului "pamantul s-a cutremurat si pietrele s-au despicat" (Matei 27; 51). Cand ingerul Domnului a pravalit piatra de la mormantul in care fusese pus trupul Mantuitorului, "s-a facut cutremur mare" (Matei 28; 2).
"La miezul noptii, Pavel si Sila, rugandu-se, laudau pe Dumnezeu in cantari, iar cei ce erau in temnita ii ascultau. Si deodata s-a facut cutremur mare, incat s-au zguduit temeliile temnitei si indata s-au deschis toate usile si legaturile tuturor s-au dezlegat" (Fapte 16; 25-26).
Putem vedea in aceste trei exemple o dovada a faptului ca acest fenomen, inclus in categoria fenomenelor naturale si considerat a nu avea decat cauze stiintifice, poate avea si altfel de cauze.
Crestinii stiu ca nimic nu se intampla fara rost, ca de fapt nu exista intamplare. Chiar daca de multe ori oamenii nu inteleg pentru ce au loc anumite cutremure sau inundatii, in toate se manifesta o randuiala dumnezeiasca. Si tocmai pentru ca este dumnezeiasca si nu omeneasca, oamenii nu o pot cerceta cu aceeasi curiozitate cu care cerceteaza lucrul mainilor lor. Sau, chiar daca o cerceteaza cu infumurare, ajung la concluzii gresite. Voia lui Dumnezeu se descopera numai celor smeriti, celor sporiti in virtute, celor care merg pe calea mantuirii. Ceilalti confunda cugetul lor cu cugetul lui Dumnezeu.
De ce exista psihoza cutremurelor? Pentru ca oamenii sunt constienti de faptul ca prefera pacatul virtutii, ca aleg raul in locul binelui. Si le este teama ca pedeapsa lui Dumnezeu va cadea asupra lor, cu aceeasi urgie cu care a cazut asupra celor din Sodoma si Gomora.
Pe unii oameni nu ii intereseaza nici referinta scripturistica la cutremurul de la rastignirea Mantuitorului (care a aratat ca intreaga creatie a simtit ecoul mortii lui Hristos), si nici referinta la cutremurul care a avut loc atunci cand ingerul a pravalit piatra de la mormant. Pe acei oameni nu ii intereseaza ca Hristos a Inviat, si ca fiecare dintre noi va invia, spre rasplata sau spre osanda. Pe acei oameni ii intereseaza numai profetiile Sfintei Scripturi legate de pedepsirea pacatosilor la sfarsitul lumii. Pentru ca, desi ei au ales calea pacatului, glasul constiintei ii mustra inca. Si chiar daca nu vor sa se indrepte, totusi se tem de pedeapsa pe care o merita.
Mantuitorul a fost intrebat de ucenici cand va veni sfarsitul lumii: "Spune noua cand vor fi acestea si care este semnul venirii Tale si al sfarsitului veacului? Raspunzand, Iisus le-a zis: Vedeti sa nu va amageasca cineva. Caci multi vor veni in numele Meu, zicand: Eu sunt Hristos, si pe multi ii vor amagi. Si veti auzi de razboaie si de zvonuri de razboaie; luati seama sa nu va speriati, caci trebuie sa fie toate, dar inca nu este sfarsitul. Caci se va ridica neam peste neam si imparatie peste imparatie si cutremure pe alocuri. Dar toate acestea sunt inceputul durerilor. Atunci va vor da pe voi spre asuprire si veti fi urati de toate neamurile pentru numele Meu." (Matei 24; 3-9). Prigoana suferita de Biserica in tarile comuniste, si in mod special in Imperiul Rusesc, ofera o imagine palida a prigoanei finale.
Pana la aceasta prigoana sangeroasa, chiar daca vor fi razboaie sau cutremure, ele nu vor fi clipele sfarsitului. Pe oameni nu ii sperie insa numai judecata finala, ii sperie si momentele care o vor preceda.
"Si in ceasul acela s-a facut cutremur mare si a zecea parte din cetate s-a prabusit si au pierit in cutremur sapte mii de oameni, iar ceilalti s-au infricosat si au dat slava Dumnezeului cerului." (Apoc. 6; 11-13). "S-a facut cutremur mare, asa cum nu a fost de cand este omul pe pamant, un cutremur atat de puternic" (Apocalipsa 6; 16-18).
Este clar ca, in cele din urma, sfarsitul lumii va veni. Dar crestinii nu au de ce sa il astepte cu spaima. Celor ce au crezut cu adevarat in Hristos, sfarsitul le va fi spre implinire, spre bucurie vesnica in dragostea lui Dumnezeu. Crestinii nu trebuie sa se teama ca vine sfarsitul, nu trebuie sa se molipseasca de disperarea sectantilor a caror propovaduire nu are in centru dobandirea raiului si unirea cu Hristos, ci spectacolul apocaliptic.
Totusi, cugetarea la sfarsitul lumii poate izgoni moleseala, poate alunga trandavia care vrea sa puna stapanire pe inimi. Pentru a aprinde ravna crestinilor pentru mantuire, Sfantul Cosma Etolianul spunea: "Cerul care se vede, pamantul si toate vor arde si lumea va muri. Cand vor face acestea? Hristosul meu spune ca acum ele se apropie repede, a ajuns cutitul la os. Se vor face dintr-o data, ar putea sa se faca si in noaptea asta. Oare n-au si inceput deja? Nu vedeti cum au pierit animalele voastre, recoltele voastre? Cum izvoarele si raurile s-au intors? Azi ne lipseste una, maine alta si Dumnezeu ni le da tot mai putin, iar noi, ca niste nesimtiti, nu ne gandim la ele. Va spun iarasi un lucru si va indemn: chiar daca cerul s-ar cobori jos si pamantul ar urca sus, chiar daca lumea intreaga va pieri, cum are sa piara azi-maine, sa nu va ingrijiti ce va face Dumnezeu. De va va arde trupul vostru, de vi-l va praji, daca va va lua lucrurile voastre, sa nu va ingrijiti: dati-le, ca nu sunt ale voastre. De suflet si de Hristos aveti nevoie. Chiar daca lumea intreaga ar cadea, nu v-ar putea lua acestea doua, numai daca nu le veti da de bunavoie. Acestea doua sa le paziti, ca sa nu se intample sa le pierdeti" (62;139-140).
Indemnandu-i pe crestini sa se roage, Sfantul Cosma ii sfatuia: "sa o facem mijlocitoare, ca sa mijloceasca la Hristos, pe Stapana noastra Nascatoare de Dumnezeu, fiindca Fiul ei e manios pe noi pentru prea multele noastre pacate si vrea sa ne piarda. Ce mai asteptam, fratilor? Azi-maine vine sfarsitul lumii, de aceea alergati sa va indreptati" (62; 113).
Au trecut mai mult de doua sute de ani de cand au fost rostite aceste cuvinte, si sfarsitul lumii nu a venit. Cei care insa au cugetat la sfarsitul lumii si si-au indreptat vietile prin pocainta, acum se bucura de desfatarile raiului. Iar cei care au ras de cuvintele Sfantului Cosma, si au ramas robi pacatului, au gustat deja din intunericul Apocalipsei.
Tot asa cum in primele secole ale Bisericii unii crestini asteptau sfarsitul lumii ca sfarsit al prigoanelor sangeroase pornite de catre imparatii pagani, si asteptarea sfarsitului le-a sporit ravna spre cele duhovnicesti, tot asa si astazi unii crestini pot cugeta la apropierea sfarsitului: cu atat mai mult cu cat lumea nu vrea sa mearga spre mai bine, ci spre mai rau.
Este adevarat si faptul ca inmultirea pacatului si imputinarea crestinilor care duc viata curata e un semn al apropierii sfarsitului. Un parinte cu viata sfanta a profetit ca, atunci cand nu va mai fi poteca de la un om la altul (adica atunci cand se va raci dragostea dintre oameni), va veni sfarsitul. Vedem astazi ca, desi s-au inmultit mijloacele de comunicare, ca desi prin internet si prin telefonia mobila oamenii isi trimit sute de mesaje, aceste mesaje exprima multa, foarte multa superficialitate. Si, chiar cand aceste mesaje contin declaratii de dragoste, e vorba de cele mai multe ori de o dragoste patimasa, de o dragoste carnala: dragostea curata e stalcita de tot felul de caricaturi.
In slujba sa, Sfantul Ierarh Nectarie din Eghina, marele facator de minuni, este numit sfant "al vremurilor de pe urma". Trebuie sa tinem seama si de acest fapt: ca lumea va exista atata vreme cat va exista Biserica. Si ca, atunci cand credinta se va imputina, va veni sfarsitul. Lumea nu are rost fara Biserica. Lumea care respinge, defaimeaza si prigoneste Biserica, pe fata sau pe ascuns, isi scrie singura condamnarea la moarte. Putem spune chiar ca o astfel de lume este sinucigasa.
De nimic altceva nu trebuie sa se ingrijeasca drept-credinciosii, decat de unirea cu Hristos. Cei uniti cu Hristos pregusta bucuriile raiului inca din viata pamanteasca si pe acestia, chiar daca sfarsitul lumii va veni, mai devreme sau mai tarziu, nu ii poate atinge nici disperarea si nici groaza apocaliptica. Cuvintele din Crez - "Astept Invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie..." nu arata nici disperare, nici frica. Cine rosteste Crezul are inima plina de nadejde in Dumnezeu, in Cel care poarta de grija tuturor celor care Il cinstesc.
Cei uniti cu Hristos nu se lasa molipsiti de psihoza cutremurelor. Ei stiu ca Dumnezeu are grija de fiecare in parte. Ei nu se tem de cutremure sau de alte necazuri, ci se tem numai sa nu pacatuiasca, sa nu se indeparteze de Dumnezeu.
Sfantul Ioan Gura de Aur rezuma foarte frumos filosofia crestina despre infruntarea necazurilor: "Nimic nu apleaca sufletul atat de mult spre iubirea de intelepciune ca necazul" (59; 58). Si mai spunea ca "darul de a suferi este mai mare decat darul de a invia mortii, pentru ca facand cineva minuni, ii ramane dator lui Dumnezeu, pe cand daca cineva sufera, acestuia Dumnezeu ii ramane dator." (59;265).
Chiar daca ar fi cutremure, crestinii adevarati nu au de ce sa se teama. Pentru ca stiu ca nici un cutremur nu poate avea loc fara ingaduinta dumnezeiasca.
Si daca sfarsitul lumii nu stie nimeni dintre oameni cand va avea loc, la fel este si cu cutremurele care il vor preceda. Acest lucru il stie numai Dumnezeu.
Iar profetii de ocazie, care anunta cu disperare cutremure numai pentru a a se afla vreme de cateva zile in atentia opiniei publice (si pentru a produce tulburarea care, transformandu-se in deznadejde, ii indeparteaza pe oameni de Dumnezeu), nu sunt decat apostoli ai diavolului.
Oamenii trebuie sa nu se lase speriati de zvonurile de cutremure. Oamenii trebuie sa inteleaga ca falsii profeti nu pot fi mesagerii lui Dumnezeu. Chiar daca afirma ca vorbele lor sunt inspirate de Dumnezeu, chiar daca afirma ca au primit misiunea sfanta de a-i chema pe oameni la pocainta. Din Sfanta Scriptura aflam ca diavolul incearca sa imite lucrarea lui Dumnezeu, pentru a castiga increderea oamenilor.
Chemarea la pocainta rostita de falsii profeti nu poate aduce roade duhovnicesti, chiar daca pare asemanatoare cu chemarea la pocainta pe care o rosteste Biserica.
Oamenii nu s-au invatat minte. Desi au fost mintiti in nenumarate randuri de tot soiul de falsi profeti, care au anuntat mari dezastre, cutremure, potop sau chiar sfarsitul lumii, totusi ei continua sa aiba incredere in acesti vizionari rataciti. Vina nu este numai a vizionarilor. Daca lumea nu i-ar asculta, poate ca ei s-ar retrage in varf de munte sau prin paduri, sa sperie ursii si lupii cu mesajul lor. Lumea ii asculta pentru ca se teme de sfarsit. Lumea ii asculta pentru ca se teme de pedeapsa pe care o cheama asupra ei, pacatuind.
Profetii de ocazie nu au de unde sa stie nici cand va veni sfarsitul, si nici cand vor veni marile cutremure. Chiar daca unele cutremure au fost anuntate cu putin timp inainte ca ele sa aiba loc, aceasta s-a datorat faptului ca miscarea placilor tectonice are loc inainte ca oamenii sa simta cutremurul. Stiind ce se intampla in adancurile pamantului, diavolul putea presupune data aproximativa la care oamenii vor simti cutremurul. Dar de cele mai multe ori s-a inselat. Ar fi fost normal ca oamenii sa nu mai dea crezare profetiilor pe care el le-a facut prin mesagerii sai. Si totusi nu a fost asa. Oamenii s-au incapatanat sa creada profetiile acestor vizionari. Ba, mai mult, atunci cand, pentru o scurta perioada de timp acestia au disparut din atentia mass-mediei, oamenii s-au dus sa ii caute. Chiar daca stiau ca pacatuiesc facand aceasta.
Cei care sunt curiosi sa afle care sunt profetiile vizionarilor ar trebui sa cunoasca modul in care profetii adevarati pot fi deosebiti de falsii profeti.
Cata vreme cineva se afla in afara Bisericii, deci este rupt de Trupul lui Hristos, nu poate primi semne de la Dumnezeu. Are Dumnezeu destui robi cu viata sfanta prin care poate chema poporul la pocainta, si nu are nevoie de suflete intinate cu noroiul ereziei sau al paganatatii.
Cata vreme cineva afirma despre sine ca este fiu al Bisericii, ca este urmas al Sfintilor facatori de minuni, si facandu-si reclama dovedeste iubire de sine, iarasi nu poate fi vas ales al lui Dumnezeu. Domnul nu intra cu forta in inimile oamenilor, si in inimile celor mandri nu are loc, oricat de insistent ar fi chemat. Hristos izgoneste mandria, nu o poate trece cu vederea. Pentru ca mandria este dovada credintei in propriile puteri si a lipsei de nadejde in puterea lui Dumnezeu.
Cata vreme cineva spune ca este crestin-ortodox, dar profetiile sale contrazic invatatura Bisericii, el este lup in piele de oaie.
Semnele deosebirii intre robii lui Dumnezeu si falsii profeti sunt clare. Daca oamenii ar tine cont de ele, nu ar mai risca sa cada in prapastie.
Falsii profeti incearca sa ii convinga pe oameni ca in Biserica nu mai exista sfinti, nu mai exista sfintenie, si de aceea Dumnezeu isi revarsa harul sau asupra celor care au o credinta diferita de cea ortodoxa.
Sa citeasca acesti potrivnici ai lui Dumnezeu despre zecile despre profetii pe care le-a facut parintele Porfirie, marele sfant grec al vremurilor noastre. Si sa isi dea seama ca in fata acestuia "vizionarii facatori de minuni" care stau departe de Biserica sunt ca niste cocosi in fata vulturului. Sa inteleaga acesti potrivnici ca, oricat de puternica ar fi lupta diavolului contra credintei ortodoxe, Biserica nu va putea fi ingenuncheata. Ortodoxia va avea pana la sfarsitul veacurilor marturisitorii ei pe care Dumnezeu ii va povatui pe calea sfinteniei.
Crestinii nu trebuie sa mearga la ghicitori sau sa citeasca despre profetiile falsilor vizionari, gandindu-se ca, dupa ce isi satisfac curiozitatea, se vor pocai de greseala lor. Nu trebuie facuta nici o concesie diavolului si curselor sale.
Sfantul Cosma Etolianul le spunea crestinilor din vremea sa: "Stii, fratele meu, cum te vrea Dumnezeu? Asa cum tu nu vrei ca femeia ta sa aiba legatura cu altul, asa si de la tine Dumnezeu vrea sa nu ai nici o parte cu diavolul. Esti multumit ca femeia ta sa desfraneze cu altul? - Nu. O data pe saptamana? - Nu. - De doua ori pe luna? - Nu. - O data pe an. - Nu. - O data la zece, cincisprezece ani? - Nu. Nu vrei ca altul sa iti sarute femeia? Asa si de la tine, fratele meu, Dumnezeu vrea sa nu ai nici o legatura cu diavolul" (62; 124).
Sa ii lumineze Dumnezeu pe cei care merg la ghicitori sau cred in profetiile falsilor vizionari sa se lepede de ratacirea lor, si sa nu mai cada in cursele intinse de diavol nici macar o data pe zi; si nici macar o data pe luna sau pe an.
Sa le dea puterea de a cauta adevarul in Biserica, si sa ii ajute sa mearga pe calea pe care au mers toti pacatosii care prin pocainta au devenit sfinti.

Călatoria în timp - secrete dezvăluite

$
0
0



Calatoria in timp sau cea in lumi paralele reprezinta doua puncte de atractie majore in viziunea oricarui om de stiinta. Chiar daca au fost elaborate diverse teorii despre ceea ce ar implica o calatorie in viitor, exista numerosi oameni care sustin ca prin diferite metode au reusit sa paraseasca timpul actual si au calatorit in viitor.


Timpul este o dimensiune a Universului si, datorita faptului ca nu este statica, putem inainte in ea cu usurinta. Profesorul Brian Cox, de la Universitatea din Manchester, sustine intr-una dintre lucrarile sale ca putem calatori in timp doar intr-o singura directie, adica spre viitor. Odata ajuns acolo, omul ar avea libertatea totala de miscare si ar putea sa se intalneasca pe sine sau chiar pe urmasii sai, dar singura problema este ca nu ar mai putea sa se intoarca in timpul din care face parte.


Calatoria in trecut

Aceasta este o teorie interesanta, dar sunt numerosi oameni care o contesta prin povestile lor. Unul dintre ei este procurorul de origine americana Andrew Basiago. El a facut o declaratie socanta prin care arata opiniei publice ca in timpul copilariei sale a participat voluntar la programul Pegasus. Serviciile secrete americane antrenau atat copii, cat si adulti pentru a-i trimite in diverse calatorii in trecut. Aparatul cu care se realizau calatoriile avea la baza un teleportator care fusese conceput dupa anumite schite pe care le lasase Tesla. Basiago sustine ca a fost trimis in mai multe misiuni, printre care si in 1863 la adunarea de la Gettysburg, sau in clipa in care Abraham Lincoln a fost asasinat.

Suedezul care a vizitat viitorul

Nordkvist sustine ca s-a trezit in viitor si era fata in fata cu persoana lui. Ei si-au comparat tatuajele si au vorbit pret de mai multe ore. Pentru a avea o dovada clara, Nordkvist a filmat cu telefonul mobil intreaga poveste. Mai multe detalii nu se cunosc despre calatoria lui Nordkvist in viitor, dar exista numeroase suspiciuni cu privire la veridicitatea povestii sale.

Sir Victor Goddard viziteaza viitorul

In cartea sa, Calatorii timpului: O noua perspectiva, JH Brennan spune o poveste ciudata despre cum maresalul Goddard are sansa sa vada viitorul. Goddard a fost trimis pentru a inspecta un aerodrom scos din functiune de langa Edinburgh, numit Drem. Se afla intr-o stare extrem de proasta, cladirile erau darapanate si pistele erau fisurate. Barbatul a decis sa zboare cu un aeroplan pentru a vedea din perspectiva lucrurile. O ploaie torentiala a inceput brusc si doar dupa cateva minute aeroplanul a inceput sa trepideze. Goddard a crezut ca se va prabusi, dar o minune s-a intamplat. Ploaia s-a oprit si atunci cand a privit in jos aerodromul era renovat, oameni in salopete albastre misunau in toate directiile si pe piste se aflau avioane de culoare galbena.

Patru ani mai tarziu, Goddard a reusit sa descifreze misterul intamplarii sale pentru ca a revenit la Drem si a constat ca totul fusese renovat asa cum vazuse in urma cu 4 ani.

Autostrada care duce spre trecut

In 1988, revista americana Strange publica un articol impresionant despre un anume LC, care a reusit sa calatoreasca in trecut. Dupa ce a luat masa cu partenerul sau de afaceri, LC s-a urcat in masina personala si s-a indreptat spre Louisiana pe autostrada 167. Era 20 octombrie 1969, in jurul orei 1:30, cand LC impreuna cu partenerul sau de afaceri s-au urcat in masina pentru a porni spre casele lor. Autostrada 167 era goala, traficul fiind practic inexistent. Dintr-o data cei doi au vazut pe marginea drumului o masina de culoare rosie care parea desprinsa dintr-o alta epoca. In masina se afla o femeie cu parul blond si un copil destul de mic. Cei doi barbati au incetinit si au intrebat-o pe femeie daca are nevoie de ajutor. Cei doi au repetat de mai multe ori cuvintele dar se parea ca femeia nu i-a auzit, cu toate ca i-a vazut.

Cei doi barbati au realizat ca ceva straniu se intampla, dar nu isi puteau explica ce anume. Pentru ca femeia nu le-a raspuns, acestia si-au continuat drumul spre casa. Dupa cativa kilometri au realizat ca intamplarea pe care tocmai o traisera nu era normala, fapt pentru care s-au intors in cautarea masinii. In locul unde o vazusera nu mai exista nicio masina si nici urme ca ar fi fost parcata acolo.

Amintiri dinaintea nașterii

$
0
0
Unii oameni isi pot aminti din experientele lor care au avut loc inainte de nasterea fizica pe pamint: locuri si oameni in formele lor spirituale. Unele amintiri pot fi vagi, iar altele foarte detaliate, cum este si cu amintirile din viata de zi cu zi.
Amintirile prenatale apar din ratiuni spirituale
Experientele prenatale, la fel ca si cele din apropierea mortii, pot fi dificil sau chiar imposibil de dovedit, unele poate din cauza ca nici nu pot fi explicate verbal. Nu exista nici o explicatie a faptului ca unii oameni au astfel de amintiri, dar se presupune ca ele apar din ratiuni de natura spirituala.
Aceste amintiri nu apar intotdeauna imediat dupa nastere. Pentru unii oameni, amintirile lor de dinainte de nastere apar tirziu, de-a lungul vietii, datorita diverselor evenimente care le declanseaza.

Persoane care vad in viitor pentru ca isi amintesc planurile prenatale
Exista persoane care si-au amintit de existenta lor in Rai inainte de nastere, pentru ca apoi sa se intoarca acolo cu ocazia experientelor din apropierea
mortii.
Pentru multi oameni, acest tip de amintiri apare ca un rezultat al unor stimuli externi sau ca urmare a unei meditatii adinci. Oricum, multi oameni diferiti, din diverse parti ale lumii, au avut de-a face cu amintirile lor individuale. Aceste similaritati au facut ca studiile asupra acestor fenomene sa fie foarte interesante.
In unele cazuri, indivizii dezvolta abilitatea sa vada in viitor, deoarece ei isi amintesc din planurile lor prenatale, asa cum le-au hotarit chiar ei.

Exemple de memorii prenatale
“Stateam incolacit in abdomenul ei…”
Iata cazul unui barbat care isi aminteste cum era in pintecul mamei sale:
Pare ridicol si nu am intentia sa mint sau sa exagerez povestind despre existenta mea de dinainte de nasterea fizica.
Imi amintesc ca eram in pintecele mamei mele si stiam exact unde sint si de ce sint acolo. Stateam incolacit in abdomenul ei si-mi aminteam experientele care s-au petrecut inainte de conceptia mea. Am devenit repede interesat de mecanismele din noul meu corp si tot cautam sa-mi misc miinile pentru a studia modul in care functioneaza mintea mea. Imi mai amintesc ghizii mei spirituali care-mi aratau parti din viata mea de dinainte de actuala conceptie. Mi-au fost aratate si lucruri care s-ar petrece in copilaria mea si chiar mai tirziu in viata. Aceasta este cel mai greu de crezut pentru oameni. Dupa nastere, imi amintesc ca ma gindeam cum o sa pot face toate acestea cind eu nici nu pot macar sa merg inca.

O femeie imbracata in alb a pus-o sa-si aleaga viitorii parinti
Karla M., din Germania, avea cam 3 ani si jumatate in 1982 cind i-a spus mamei sale despre un vis infricosator in care ea era sufocata intr-un incendiu care i-a cuprins casa. In vis, ea era o fata de 17 ani si avea alti parinti.
Dupa ce a murit ea a intilnit o femeie imbracata in alb care i-a aratat mai multi viitori posibili parinti. Ea a ales-o pe o tinara femeie blonda care lucra ca dactilografa. Femeia-inger i-a spus ca, in acest caz, mai trebuie sa astepte pina sa se renasca.
Facind cercetari in zona, mama Karlei, care intr-adevar in tinerete isi vopsise parul blond si a lucrat o scurta perioada ca dactilografa, a descoperit ca in acea perioada in zona avusese loc un incendiu in care o tinara de 17 ani murise. Micuta Karla nu avea de unde sa stie despre toate acestea.

Comunicarea prenatala este posibila
Tinarul Sam Becket povesteste cum, pe cind avea 8 ani, obisnuia sa vorbeasca cu un spirit prietenos, atunci cind era plictisit si nimeni nu-i dadea nici o atentie. Acesta a aparut brusc intr-o dupa amiaza ploioasa si plicticoasa zicindu-i pur si simplu: Hello! Sam l-a intrebat cine este si el i-a raspuns ca el este fiul sau care se numeste Mark. La vremea aceea, Sam avea un frate care se numea Mark, dar era foarte bolnav, suferea de distrofie musculara. Dupa moartea fratelui meu m-am gindit de multe ori ca, daca o sa am un fiu, acesta sa se numeasca asa. Si, intr-adevar, acum am un fiu pe care-l cheama Mark.

Baietelul care a murit ca soldat nu vroia sa se reintoarca pe pamint
Klaus Klamp, un baietel norvegian de doar 3 ani, a inceput din 1988 sa aiba tot mai des accese de teama, anxietate. Odata, brusc, fara nici un motiv anume, a inceput sa strige: Inima mea nu a mai mers, apoi am inceput sa cresc in burtica si din nou inima mea a stat!
La virsta de 4 ani, el i-a spus mamei sale ca tine minte ca a murit ca soldat. La inceput isi aminteste cum si-a pierdut toti colegii pentru ca apoi sa fie el insusi lovit de un glont, dar fara sa moara.
El a povestit cum si-a vazut inamicii apropiindu-se si a simtit o puternica durere, cind a fost lovit a doua oara, dupa care a murit.
De-abia pe la virsta de 7 ani, el si-a completat amintirile cu perioada care a urmat. A fost foarte greu pina a fost convins sa vorbeasca, dar tot mamei i-a spus cum un inger a venit dupa ce a murit si l-a luat la Dumnezeu, care este bunatatea in stare pura si lumina.

Klamp nu a vrut sa se reintoarca pe pamint si a opus mult timp rezistenta ingerilor care au incercat sa-l convinga ca este spre binele lui. Practic, spune el, acestia l-au impins spre pamint pentru ca sosise timpul sa lucreze din nou. Ingerii i-au spus: Stii ca atunci cind vei fi pe pamint vei fi ajutat. El ar fi vrut sa fie protejat dupa ce se intoarce, iar lumina cea puternica i-a spus: Pentru o viata mai buna trebuie sa-ti asumi responsabilitatea.
 

Viewing all 97 articles
Browse latest View live