Quantcast
Channel: Credinta ortodoxa
Viewing latest articles
Browse all 97 Browse latest View live
↧

Sfantul Duh

May 3, 2015, 5:50 am
$
0
0
Potrivit teologiei ortodoxe, care continua linia pnevmatologiei patristice, Sfantul Duh are un rol deosebit in
Revelatie si in Biserica: El duce la infaptuire lucrarea lui Dumnezeu in relatia dintre Dumnezeu si creatura Sa. El face creatura transparenta lui Dumnezeu, ii da "simtirea" lui Dumnezeu. Fara lucrarea Duhului, cuvantul Revelatiei nu s-ar arata sufletelor ca si Cuvant al lui Dumnezeu.
Desigur, nu trebuie sa uitam ca punctul culminant al Revelatiei este intruparea Fiului lui Dumnezeu. Dar Duhul Sfant este Cel care Il reveleaza pe Fiul lui Dumnezeu Care-si asuma umanitatea. Duhul Sfant Il reveleaza pe Cuvantul lui Dumnezeu inca inaintea intruparii, din vesnicie.
Fiul si Duhul, Cuvantul si Puterea lui Dumnezeu realizeaza impreuna Revelatia si lucrarea lui Dumnezeu in creatie. Realitatea fundamentala care explica rolul Sfantului Duh in Revelatie si in Biserica este locul Sau in Sfanta Treime.

1. Sfantul Duh in Treime
Dupa invatatura ortodoxa, Sfantul Duh purcede din Tatal si straluceste din Fiul. Aceasta invatatura si-a gasit formularea cea mai limpede la patriarhul Constantinopolului, Grigorie Cipriotul (1283-1289).
Potrivit acestei invataturi Sfantul Duh, stralucind din Fiul, Il lumineaza pe Acesta nu numai in fata Tatalui, dar si in fata noastra. Astfel, cu iradierea Lui care Il lumineaza pe Fiul, Duhul patrunde in constiinta noastra si intareste in ea capacitatea de a-l cunoaste pe Fiul, si prin el pe Tatal.
Dar, dupa Sfantul Grigorie Palama, Sfantul Duh, care purcede de la Tatal spre Fiul si straluceste din Fiul spre Tatal, nu il lumineaza numai pe Fiul in fata Tatalui, ci reprezinta si bucuria Tatalui pentru Fiul si bucuria Fiului pentru Tatal. In aceasta bucurie consta stralucirea Lui.
Asa cum, atunci cand straluceste din Fiul spre Tatal, Duhul aduce Tatalui stralucirea si bucuria Fiului, tot astfel El ne face sa stralucim ca niste fii, ne imbratiseaza cu bucuria si iubirea pentru Tatal.
Astfel, Duhul sadeste si intareste in noi capacitatea de a-L percepe pe Dumnezeu, o sensibilitate filiala. Aceasta sensibilitate ne apare ca simtirea noastra proprie, subiectiva. Totusi, ne dam seama ca in ea se gasesc imprimate sensibilitatea Duhului si cea a Fiului. Distingem in ea persona noastra, persona Duhului Sfant si persoana Fiului. Sensibilitatea formeaza un tot, dar persoanele sunt distincte.
Duhul nu aduce deci in noi o lumina teoretica, ci o lumina care imbratiseaza inima noastra pentru Fiul si pentru Tatal. Faptul ca Duhul aduce lumina lui Dumnezeu in noi Mantuitorul il exprima in acesti termeni: "Nu voi veti vorbi, ci Duhul Tatalui vostru va vorbi in voi" (Mt.20,20). Iar Apostolul Pavel scrie: "Tot astfel Duhul vine in ajutorul slabiciunii noastre, caci noi nu stim sa ne rugam asa cum trebuie, ci Duhul insusi se roaga pentru noi cu suspine negraite" (Rom.8,26). Intemeindu-se pe aceste expresii si pe invatatura despre Duhul Care purcede din Tatal si straluceste prin Fiul, astfel ca in acelasi timp si Fiul straluceste in lumina Duhului, Parintii au considerat pe Sfantul Duh drept Persoana Care aduce in suflete energia divina, Care devine in acestea capacitatea de a-L cunoaste si de a-L iubi pe Dumnezeu. Sfantul Grigorie Palama este cel ce a precizat formularea dogmatica a acestei conceptii. "In primele opt secole, remarca Paul Evdokimov, am asistat la un ciclu hristologic care a facut loc in secolul al IX-lea unui ciclu pnevmatologic. Prin calea isihasta, acesta din urma isi atinge punctul culminant in secolul al XI V-lea si isi gaseste armatura dogmatica in invatatura Sfantului Grigorie Palama si in definitiile Sinoadelor de la Constantinopol. Adagiul patristic: "Dumnezeu s-a facut om ca omul sa se poata face dumnezeu" pune "indumnezeirea" fiintei umane drept scop al iconomiei mantuirii. El primeste o aprofundare decisiva in lumina teologiei Sfantului Duh si a invataturii energiilor divine" ."Palamismul desavarseste marea elaborare pnevmatologica a Evului Mediu bizantin caci, dupa Palama, "energia necreata este inseparabila de Duhul Sfant"".
Aceasta nu inseamna ca energia divina este proprie numai Duhului, ci ca Duhul este Cel care o introduce in creatie si ii da toata eficacitatea Sa.
Duhul primeste de la Tatal aceeasi energie necreata ca si Fiul, dar nu exista nici o confuzie intre cele trei Persoane: Duhul primeste aceasta energie in felul Sau propriu, tot asa cum El poseda fiinta divina in felul Sau propriu. In toate privintele Duhul Sfant isi pastreaza rolul de a Treia Persoana in Treime. Si in nici un chip El nu poate deveni a Doua, pentru ca Treimea nu se poate reduce la o dualitate si pentru ca fiecare Persoana isi pastreaza in Treime rolul Sau distinct. Cea de a treia Persoana le confirma pe celelalte doua in distinctia lor, nelasandu-le sa se confunde intr-una singura, asa cum se intampla in anumite sistematizari ale filioquismului.
Sfantul Atanasie scrie: "Domnul a spus ca Duhul este "Duhul Adevarului" indicind prin aceasta faptul ca in El Treimea isi gaseste desavarsirea" . Numai cei Trei intr-o reciprocitate neintrerupta fiecare unic si in acelasi timp implicandu-i pe ceilalti fara a-i confunda, reprezinta desavarsirea existentei si a relatiei. Trebuie sa existe un al Treilea pentru a depasi dualitatea fara sa existe confuzie a celor Doi. Daca n-ar exista decat Doua Persoane, Ele ar risca fie sa se confunde, fie sa se separe total. Numai o a Treia Persoana poate asigura comuniunea de bucurie a celorlalte Doua.
Sfantul Duh face imposibila o relatie impersonala in Dumnezeu, asa cum tot El face imposibila o atare relatie intre oameni. Cea de-a Treia Persoana inseamna orientarea Celei Dintai catre Cea de-a Doua, ca si orientarea diferita a Celei de-a Doua catre Cea Dintai. Daca, nascandu-l pe Fiul, Tatal aseaza in fata Acestuia, in loc de nimic, o Persoana Care ii este egala, purcezan-du-L din Sine pe Sfantul Duh, El nu aseaza pe cineva in loc de nimic, ci pe cineva prin care El insusi se orienteaza catre Fiul, adica spre o Persoana care exista. Si, prin aceasta a Treia Persoana nu se manifesta numai bucuria Celei Dintai fata de Cea de-a Doua, ci si bucuria Celei de-a Doua catre cea Dintai, pentru ca Aceasta este obarsia sau principiul care face sa existe tot ceea ce exista. Dar Cea de-a Treia nu este numai un semn al bucuriei Tatalui fata de Fiul. O bucurie neimpartasita nu ar fi o adevarata bucurie. Cea de-a Treia ingaduie Fiului sa transforme bucuria primita de la Tatal in bucurie fata de Tatal.
Si aceasta nu este numai o bucurie proprie Tatalui si Fiului, ea apartine deopotriva Duhului Sfant Care poarta aceasta bucurie de la Unul la AltuL De aceea, Sfantul Grigorie Palama scrie: "Astfel Duhul Sfant este bucuria dinainte de veci a Tatalui si a Fiului, in care Acestia impreuna se bucura. Aceasta bucurie este trimisa de Acestia Doi celor care sunt vrednici de ea... dar existenta Sa (personala) vine numai de la Tatal". O bucurie care ea insasi ar fi impersonala i-ar lasa pe Cei Doi inca separati. Bucuria desavarsita dintre Cei Doi cere prezenta unui al Treilea Care sa depaseasca orice preocupare de sine si sa permita celorlalti Doi sa depaseasca nu numai separatia solitara dar si dualitatea inchisa.
Fiecare lucrare este realizata de Cei Trei: este bucuria si stralucirea comuna. Dar fiecare Persoana infaptuieste lucrarea comuna in modul care ii este propriu.
Sfantul Duh duce la bun sfarsit fiecare energie sau lucrare divina si, in acest sens, se spune ca El o desavarseste. Dar El nu ar putea sa o duca la capat si sa o desavarseasca, daca nu ar primi-o de la Tatal si nu ar arata-o prin Fiul, sau daca Fiul nu ar arata-o prin Duhul. In Duhul fiecare lucrare isi atinge scopul sau pentru ca desavarsita comuniune in Dumnezeu, care exista nu numai in fiinta comuna dar si in fiecare lucrare, se manifesta si se infaptuieste in Cea de-a Treia Persoana.
Se intelege acum ca Duhul joaca un rol deosebit de important in raportul pe care Dumnezeu il stabileste cu creatia Sa si in lucrarea Sa de mantuire a acesteia.
Duhul este bucuria lui Dumnezeu revarsan-du-se asupra creatiei pentru a asigura o orientare innoita a creatiei catre Creatorul sau, depasirea separatiei dintre Dumnezeu si creatia Sa si deci realizarea deplina a acesteia. Concentrata in Sfantul Duh, bucuria lui Dumnezeu se revarsa datorita Lui in inimile noastre, astfel ca suntem introdusi in insasi bucuria Treimii.
2. Sfantul Duh in Revelatie
Introducand energia divina in profunzimea creatiei, Sfantul Duh suscita, in acelasi timp si in masura in care aceasta energie vine in intregime de la Hristos, o sensibilitatea pentru Dumnezeu, pentru prezenta si actiunea divina in viata umana si in lume. "Fara Duhul, scrie Sfantul Atanasie, suntem straini de Dumnezeu si departe de El iar prin impartasirea de Duhul suntem legati de Dumnezeire. Deci, a fi noi in Tatal nu e al nostru, ci al Duhului Care este in noi si ramane in noi, cat il pastram in noi prin marturisirea (credintei)". In Sfantul Duh, si prin acesta in Hristos,, Dumnezeu indumnezeieste creatura, pentru ca Duhul o face transparenta lui Dumnezeu. "in El (Duhul) -noteaza mai departe Sfantul Atanasie - Cuvantul slaveste creatura si, indumnezeind-o, o infatiseaza Tatalui. De aceea, Cel care uneste creatura cu Cuvantul, nu poate fi El insusi o creatura".
Aceasta sensibilitate este mai intai capacitatea pe care o primeste sufletul de a-L percepe pe Dumnezeu dincolo de toate. Dar cel care devine sensibil fata de Dumnezeu devine astfel si fata de semenii sai: el il vede in acestia pe Dumnezeu si ii vede pe ei in Dumnezeu. Aceasta sensibilitate fata de Dumnezeu il face deci pe om in intregime omenesc. Prima treapta a acestei sensibilitati e credinta. Pe masura ce aceasta se dezvolta, intuitia realitatii transcendente si totodata atotprezente a lui Dumnezeu nu inceteaza sa sporeasca in om. Cel care are aceasta sensibilitate il vede pe Dumnezeu pretutindeni, in toate lucrurile. Sadita in suflet de catre Duhul, aceasta sensibilitate este deopotriva a Duhului Sfant si a omului. Acest sentiment de a fi totdeauna si pretutindeni in prezenta lui Dumnezeu indeamna la o rugaciunea neincetata.
Aceasta sensibilitate este in acelasi timp o afectiune profunda si un sentiment acut de responsabilitate fata de Dumnezeu. Parintii greci au numit-o aisthesis toii noos sau "simtirea mintii"
Responsabilitatea poate sa ia forma fricii, a ascultarii fata de o misiune, a obligatiei de a evita pacatul, de a duce o viata curata. Toata aceasta gama de sentimente este produsa de Duhul Sfant. In fiinta umana, faptura neinsemnata, responsabilitatea fata de Dumnezeu pe care o suscita Duhul ia forma adoratiei, daca este iubire curata, ori pe cea a fricii si cutremurului, daca se asociaza constiintei pacatului, ori pe cea a unei misiuni interioare daca descopere obligatia absoluta de a implini vointa lui Dumnezeu. Numai Duhul poate sa trezeasca in noi raspunsul la iubirea si chemarea Tatalui, pe care Duhul insusi ni-l aduce. Numai Duhul poate da acestui raspuns incandescenta si bucurie. Numai Duhul ne poate face sa participam la sensibilitatea si la responsabilitatea Fiului fata de Tatal.
Toate aceste atitudini apar la cei care primesc Revelatia. Daca, in primele etape ale Revelatiei, Duhul lui Dumnezeu i-a uimit pe oameni prin manifestari de putere, prin mijlocirea unor acte exterioare extraordinare, odata cu profetii actiunea Sa se exprima mai degraba prin forta spirituala si morala data lor ca si celorlalti oameni de catre Dumnezeu. Iar acest dar implica colaborarea omului, efortul sau de a aprofunda relatia cu Dumnezeu, pentru a indeplini misiunea care i-a fost incredintata, pentru a duce o viata conforma cu vointa divina.
Salasluirea si lucrarea in sufletul omenesc caracterizeaza pe Duhul Sfant fiindca, prin natura sa, sufletul este pregatit pentru aceasta lucrare a Duhului. Ca expresie a ipostasului uman, sufletul este o imagine a Logosului divin iar prin atractia pe care el o simte in mod natural spre Dumnezeul personal si spre persoanele umane, el are in sine inca de la inceput pe Duhul lui Dumnezeu. Slabind aceasta tendinta spre relatia cu Persoana suprema si cu celelalte persoane umane, pacatul a pus sufletul intr-o stare contrara naturii sale. Salasluirea Duhului restabileste si intareste sufletul in capacitatea sa de relatie cu Dumnezeu si aproapele; prin aceasta el il restaureaza in starea conforma naturii sale - pros tb ek physeos kallos -cum spune Sfantul Vasile cel Mare.
Tocmai pentru ca reprezinta desavarsirea relatiei dintre persoana Fiului si cea a Tatalui, Sfantul Duh are capacitatea de a intari relatia subiectului uman, ca si chip al Fiului dumnezeiesc, cu Dumnezeu si cu fiecare subiect personal in parte.
Astfel, sufletul devine transparent lui Dumnezeu si Dumnezeu devine transparent pentru suflet. Sfintenia este starea de transparenta a Duhului devenita interioritate a sufletului, in timp ce transparenta sufletului devine interioritate a lui Dumnezeu. Numai unind subiectivitatea sa cu subiectivitatea Duhului, Sfant prin fiinta Sa, se poate omul sfinti pe sine. Unit cu Duhul, sufletul devine transparent, Ii vede pe Fiul si pe Tatal, face ca Dumnezeu sa straluceasca prin el. Ca al Treilea, Duhul il deschide pe om lui Dumnezeu si pe om omului, pentru ca El insusi este capacitatea suprema a deschiderii, pentru ca El este legatura de iubire dintre Tatal si Fiul. Chiar inaintea intruparii, Sfantul Duh stralucea in Cuvantul. Totusi, abia in Hristos se realizeaza deplina intoarcere a Duhului Sfant in fiinta umana. Fiind ipostasul care si-a insusit natura umana, Hristos poarta in insasi umanitatea Sa pe Duhul Sfant in toata plenitudinea Sa. in intruparea Fiului, Duhul se afla unit in mod ipostatic cu Acesta asa cum este din vesnicie. Ca om, Hristos L-a primit astfel pe Duhul pentru totdeauna, asa cum L-au primit patriarhii, regii si profetii lui Israel. Dar El L-a primit pe Duhul in intregime asa cum nu L-au primit acestia. Duhul ca ipostas Se odihneste in permanenta asupra Fiului inca
de la intruparea Acestuia. Ceea ce se descopera la Botez, cand Duhul apare intre Tatal si Fiul intrupat, unindu-I intr-un anume fel si miscandu-se de la Unul la Celalalt. Tatal le arata tuturor pe Fiul intrupat asupra Caruia coboara Duhul sub chipul unui porumbel: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit intru Care am binevoit". intruparea Fiului permite aceasta manifestare. Ca om, Fiul raspunde in numele nostru iubirii Tatalui printr-o iubire ascultatoare pana la jertfa Crucii; acest raspuns permanent El l-a dat in Duhul Care ramane intre El si Tatal. Ca om, Hristos a ridicat la treapta cea mai inalta sensibilitatea umana fata de Tatal si responsabilitatea fata de toti oamenii. De aceea, El ridica la cea mai inalta treapta si rugaciunea pe care o adreseaza Tatalui pentru toti fratii Sai intru umanitate si pentru intreaga creatie. De aici vine si faptul ca El primeste ca om cea mai inalta putere din partea Tatalui: puterea supranaturala a iubirii, putere capabila sa transforme sufletele si sa depaseasca limitele naturii.
Totusi, aceasta putere deplina asupra sufletelor prin care El le face sensibile fata de Dumnezeu si provoaca, fara a distruge legile naturii, efecte care nu provin din aceasta, Hristos o arata numai in momentul invierii Sale si mai ales al inaltarii Sale, cand natura Sa umana, in intregime indumnezeita, devine pe deplin transparenta pentru Tatal si pentru oameni, atunci cand El realizeaza si ca om, in mod integral, capacitatea Sa de comuniune cu Tatal si cu oamenii.
Domnul fagaduieste Apostolilor ca Duhul Sfant ii va umple si pe ei cu puterea Sa: "Cand Duhul Sfant va veni peste voi veti primi putere" (F. Ap. 1,8). Fara puterea Duhului, adica fara Cincizecime, Biserica nu ar fi ajuns la existenta concreta si nu ar fi durat. Revelatia nu s-ar fi impus ca o evidenta. "Cuvantul si predica mea, scrie Pavel corintenilor, nu au stat in cuvintele convingatoare ale intelepciunii omenesti, ci in adeverirea Duhului si a puterii, pentru ca credinta voastra sa fie intemeiata nu pe intelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu" (I Cor.2, 4-5. cf. I Tes.1,5).
Se poate deci considera ca Duhul este implicat pretutindeni unde Scriptura evoca puterea cu care s-a raspandit Evanghelia. Caci Vestea cea Buna "este pentru cel ce crede in puterea lui Dumnezeu" (I Cor. 1,16). Ca imparatie a lui Dumnezeu in mers, Biserica incepe cu patrunderea in suflete a acestei Evanghelii a puterii, apoi dureaza si se dezvolta prin ea: "Caci imparatia lui Dumnezeu nu sta in cuvant ci in putere" (I Cor.4,20). Sfantul Duh coborat la Rusalii nu intemeiaza numai Biserica, dar ramane in ea cu undele energiilor Sale necreate, nevazute dar lucratoare.
Subliniind faptul ca imparatia lui Dumnezeu consta din putere, Scriptura a indicat prin aceasta ca Duhul si puterea Lui se manifesta in Biserica. Biserica este revelatia lui Dumnezeu in Hristos a Carui eficacitate se prelungeste prin Duhul si puterea Lui. Ea continua Revelatia in Hristos, nu ca o sporire a continutului sau, ci ca o actualizare in Duhul a prezentei lucratoare a lui Hristos care S-a revelat deplin prin faptele si cuvintele Sale si prin cele ale Apostolilor.
Prin Duhul luam cunostinta de unitatea noastra cu Hristos si dintre noi ca Trup al lui Hristos. Prin experienta si puterea Duhului, Hristos ne devine transparent. Tot prin Duhul Sfant Dumnezeu mentine lumea, actioneaza in ea si, prin tainele Bisericii, o conduce spre telos-ul sau, spre desavarsirea ei. Prin Duhul Sfant El isi infaptuieste planul de mantuire si de indumnezeire a lumii. Prin Duhul Sfant oamenii primesc Revelatia lui Dumnezeu si Dumnezeu poate lucra prin ei. in apele vii care izvorasc din Duhul Sfant Biserica isi adapa radacinile si membrii sai primesc putere, credinta, sporire in sfintenie. Prin Duhul Sfant se actualizeaza si se dezvolta comuniunea celor care isi pun in Hristos toata credinta lor.
Astfel, asa cum in Sfanta Treime Duhul Sfant arata ca Tatal si Fiul sunt Persoane distincte dar de o singura fiinta, unite prin iubire, tot astfel Duhul Sfant ne consacra pe noi ca persoane distincte zidindu-ne ca Biserica, unindu-ne prin bucuria unei comuniuni depline. Prin Duhul Sfant intram in iubirea Tatalui si a Fiului, simtim, chiar in distinctie, intreg focul iubirii Tatalui fata de Fiul Sau si fata de noi in masura in care suntem uniti cu Fiul. Duhul Sfant este focul - foc distinct, ipostatic - care iradiaza din Fiul devenit Fratele nostru, foc care arde in noi devenind propria noastra iubire filiala fata de Tatal. Prin Sfantul Duh "ne simtim uniti in Hristos si orientati catre Tatal, si astfel alcatuim Biserica: Ubi Spiritus Sanctus, ibi Ecclesia ("Acolo unde este Duhul Sfant, acolo este Biserica") spunea Sfantul Irineu, si acest adagiu, continua acelasi Sfant Parinte, poate fi rasturnat: Ubi Ecclesia, ibi Spiritus Sanctus ("Acolo unde este Biserica, acolo este Duhul Sfant"). Dar Sfantul Irineu precizeaza: "Acolo unde este Duhul Sfant, acolo este Biserica si acolo unde este Biserica, acolo este Adevarul". As spune ca adevarul este plenitudinea realitatii. Si plenitudinea realitatii este Dumnezeu facut om, este comuniunea cu El.
Astfel este Biserica. Experienta deplinei comuniuni personale ne-a devenit posibila prin intrupare. Nu exista comuniune decat cu o persoana, iar Persoana desavarsita Care se face pe deplin accesibila in misterul ei infinit - pastrandu-si totodata aceasta taina - este Dumnezeu intrupat, Hristos. Nu exista viata adevarata, bucurie adevarata decat in comuniunea noastra cu Hristos si in El, adica in Biserica.
Dar Hristos nu poate face sa iradieze in noi aceasta comuniune decat pentru ca traieste El insusi in comuniunea infinita, desavarsita a Persoanelor Treimii. Dandu-ne Duhul Sfant, Hristos ne da Duhul acestei desavarsite comuniuni trinitare.
Omul agonizeaza cand este lipsit de orice comuniune cu un alt om. Dar comuniunea dintre persoanele umane agonizeaza atunci cand ea nu-si gaseste izvorul si fundamentul in Dumnezeu, Persoana infinita sau mai degraba Unitate infinita de Persoane divine.
Relatia dintre persoana si persoana este singura cale a realitatii si tainei. Numai aceasta adancire plina de iubire a unei persoane in alta ofera viata si bucuria. Dar nu putem avea revelatia celuilalt ca profunzime izvoratoare, ca sursa a unei vieti nesfarsite, decat daca Duhul Sfant ni-l arata pe celalalt in Dumnezeu, in taina Dumnezeului personal care se reveleaza. Singura Persoana din care tasneste inepuizabil viata si lumina este cea a lui Hristos. Experientele mistice pe care le cauta astazi multi tineri in yoga sau in metafizica hindusa sunt destinate esecului daca nu ajung la comuniunea personala cu Hristos, la inepuizabila. profunzime si caldura a Persoanei Sale divino-umane. Doar in Persoana divino-umana a lui
Hristos, cunoscuta datorita focului Duhului, persoana umana se salveaza de iadul singuratatii. Pentru ca nu poate fi vorba de comuniune plenara si inepuizabila decat impreuna cu Persoana lui Hristos si numai in Iisus. Hristos gasim Duhul unei comuniuni neincetate dintre oameni, gasim Biserica.
Pentru toate aceste motive, Duhul Sfant este Persoana care face din om un rug aprins, Care ne umple de lumina lui Hristos daca incercam fara incetare sa traim in Hristos avand mereu in gandul nostru pe Iisus. 
↧
Search

De ce Iisus si nu Isus?

May 3, 2015, 5:55 am
$
0
0
Există foarte multe comentarii şi păreri pro şi contra faptului că numele Mântuitorului ar fi corect Iisus sau Isus. Pe de altă parte se mai face afirmaţia că Isus înseamnă măgar. Alţii sunt de părerea că nu are importanţă cum scrii, principalul este căci crezi în Iisus Hristos. Nu ştiu dacă în limba greacă Isus înseamnă măgar. Noi ca şi creştini trebuie să ne străduim să pronunţăm numele Lui cât mai corect, deoarece El este Dumnezeu adevărat şi  Om adevărat. Tot El ne spune: “Că adevăr vă grăiesc: Înainte de a trece cerul şi pământul, nici o iotă sau cirtă (iota şi cirta fiind mici semne grafice din alfabetul limbilor biblice, adică cele mai mici amănunte) din lege nu va trece până ce toate se vor împlini” (MATEI 5, 18).
Analizând prologul Evangheliei de la Luca, constatăm că el scrie următoarele: “Pentru că mulţi au încercat să alcătuiască o istorisire a faptelor ce s-au adeverit printre noi, aşa cum ni le-au predat cei care dintru-nceput le-au văzut şi au fost slujitori ai Cuvântului, tot astfel şi eu, după ce pe toate le-am urmărit de la-nceput cu de-amănuntul (autorul îşi întocmeşte scrierea pe baza unei minuţioase documentări, folosind atât izvoarele scrise: Evangheliile după Matei şi Marcu, cât şi pe cele orale: martorii oculari ai evenimentelor relatate), m-am gândit că e bine să ţi le scriu pe rând, Preaputernice Teofile (Teofil, nobil din Roma, proaspăt convertit sau pe cale de convertire, este destinatarul prim şi direct al Evangheliei a treia – ca şi ceva mai târziu, al scrierii Faptele Apostolilor – “Preaputernice” – fiind o formulă foarte corectă de adresare, echivalentă cu cea de “Excelenţă”.), pentru ca tu să cunoşti temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit” (LUCA 1, 1-4).Evanghelia a treia a fost scrisă în limba greacă. Practic toate cele patru Evanghelii au fost scrise în limba greacă, cu excepţia Evangheliei după Matei, care a scris prima dată în limba aramaică, limbă vorbită la vremea aceea de evrei, iar în limba greacă a tradus cuvinte din Septuaginta (detalii despre Septuaginta se găsesc scriind pe google: BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ PE ÎNŢELESUL TUTUROR). Septuaginta este prima versiune grecească a Vechiului Testament.
În limba ebraică numele lui Iisus Hristos se scrie: IEŞUA MESIA, Ieşua = Mântuitor, Mesia = Unsul Domnului. Aceleaşi cuvinte cu această semnificaţie, la modul cel mai corect, traduse din limba greacă, după Septuaginta sunt: Iisus (nu Isus) = Mântuitor şi Hristos = Cel Uns sau Unsul Domnului.
Toate acestea fiind relatate, Biserica Ortodoxă (cea mult hulită şi batjocorită de mulţi adversari), scrie corect Iisus, nu Isus. Chiar dacă Isus nu înseamnă măgar, acest cuvânt scris cu un singur I, poate să nu însemne MÂNTUITOR şi atunci când scrii cu un singur I, poţi să-I negi calitatea Sa de Mântuitor.
Vă dau următoarele exemple vechi-testamentare: Limba ebraică devine la evrei o limbă moartă şi este înlocuită cu aramaica. Textul ebraic este alcătuit numai din consoane şi putea fi citit numai de rabini. Pentru pronunţarea unui cuvânt, vocalele erau intercalate de cititorul însuşi, iar aceasta se făcea prin tradiţia orală transmisă de la dascăl la învăţăcel. Cu vremea însă, această tradiţie s-a tot subţiat, aşa încât noile generaţii nu mai erau sigure şi astfel s-a născut nevoia de a inventa semnele vocalice care să fie intercalate în sistemul consonantic, operă întreprinsă de către MASOREŢI (de la ebraicul MASORA = TRADIŢIE, în secolele VIII-X d.Hr.; ultima versiune fiind realizată în jurul anului 900 d. Hr. de către Ben Aşer şi Ben Neftali, a primit aprobarea autorităţilor rabinice şi s-a constituit în ceea ce înseamnă până astăzi TEXTUL MASORETIC al VECHIULUI TESTAMENT. În DEUTERONOM 8, 3, cuvântul DBR trebuie citit DABAR şi înseamnă CUVÂNT sau dacă se citeşte DEBER înseamnă CIUMĂ. Iată cele două modalităţi de traducere a versetului: - SEPTUAGINTA: -”Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”; - TEXTUL MASORETIC: -”Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot ce iese din gura lui Dumnezeu”; - fără vocale, s-au atribuite arbitrar vocalele, acest verset s-ar mai putea traduce:“Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu toată CIUMA ce iese din gura lui Dumnezeu”, ori astfel de traducere, ar fi de toată comedia.
Tot aşa şi Isus, fără a doua vocală “i”, ar putea să însemne “măgar”. Nu spun că înseamnă, dar în Evanghelii, care s-au scris în limba greacă, corect este Iisus şi atunci se traduce corect: MÂNTUITOR.
CONCLUZIE: Fără să mai facem speculaţii, să scriem şi să pronunţăm corect: Iisus, nu Isus. Iisus se traduce corect: Mântuitor. Biserica Ortodoxă fiind o Biserică drept credincioasă, nu modifică nici o cirtă, nici o iotă din lege, aşa cum ne-a poruncit Hristos.Învăţătura dogmatică a Bisericii trebuie – după cuvintele Mântuitorului respectată în cele mai mici amănunte. Dacă neglijăm cele mai mici amănunte şi învăţăm aşa pe oameni, foarte uşor le vom neglija şi pe cele mai mari.
Fiecare este liber să pronunţe şi să scrie numele lui Iisus Hristos cum vrea, dar pe propria sa răspundere. Biserica Ortodoxă îşi învaţă credincioşii ca să scrie şi să pronunţe corect numele Domnului: Iisus Hristos. Speculaţiile contra acestui nume, vin dintr-un duh de mândrie şi nu uitaţi: Mândria l-a izgonit pe Lucifer cu ceata lui din cer şi pe Adam şi Eva din rai.
↧
↧

Înălțarea Domnului

May 20, 2015, 10:14 pm
$
0
0
Înălțarea Domnului este prăznuita la 40 de zile dupa Înviere, în Joia din săptămâna a VI-a, dupa Paști. Este cunoscută în popor și sub denumirea de Ispas. În aceasta zi creștinii se saluta cu "Hristos S-a înălțat!"și "Adevarat S-a inaltat!". IPS Bartolomeu Anania afirma ca noi folosim acest salut fie din nestiinta, fie din exces de evlavie, deoarece el nu este atestat de Biserica. Si marturiseste ca noi sarbatorim Pastile cu asertiunea "Hristos a inviat!", la care ni se raspunde cu confirmarea "Adevarat, a inviat!", pentru ca Invierea nu a avut martori, ea a fost receptata cu indoieli si necredinta. In vreme ce Inaltarea Domnului a avut martori, ea a fost o despartire izvoritoare de lumina, deoarece ucenicii s-au intors in Ierusalim "cu bucurie mare". Din acest motiv in cartile noastre de slujba nu exista o salutare similara cu aceea de la Sfintele Pasti.
Hristos S-a inaltat la cer de pe Muntele Maslinilor, in vazul Apostolilor si a doi ingeri. Ingerii le-au vorbit ucenicilor despre a doua venire a lui Hristos, ca acestia sa nu se lase coplesiti de durerea despartirii.
Din Sfanta Scriptura aflam ca Mantuitorul Si-a ridicat mainile, binecuvantandu-i pe ucenici, iar pe cand ii binecuvanta S-a inaltat la cer (Luca 24, 51), in timp ce un nor L-a facut nevazut pentru ochii lor (F.A. 1,9). Adeseori Dumnezeu le-a vorbit oamenilor din nor, fenomen prin care se manifesta energiile divine, menite sa reveleze prezenta Divinitatii, dar sa o si ascunda.

Înălțarea Domnului sărbătorită în vechime odată cu Rusaliile
Cea mai veche mențiune despre sărbătoarea Înălțării Domnului o găsim la Eusebiu din Cezareea, în lucrarea "Despre sarbatoarea Pastilor", compusa in anul 332. Din aceasta lucrare reiese ca Inaltarea Domnului era sarbatorita in acea vreme odata cu Rusaliile, la 50 de zile de la Invierea lui Hristos. Spre sfarsitul secolului al IV lea, inceputul secolului V, sarbatoarea Inaltarii s-a despartit de cea a Pogorarii Sfantului Duh (Rusaliile), fiind praznuita in a 40-a zi dupa Inviere, data care va ramane stabilita pentru totdeauna in calendarul bisericesc.
Înălțarea Domnului - deplina îndumnezeire a firii umane asumate
Înălțarea lui Hristos întru slava și șederea Sa de-a dreapta Tatalui este chipul deplinei indumnezeiri a umanitatii Lui. Prin toate actele Sale, intrupare, moarte, inviere El a indumnezeit treptat firea omeneasca pe care a asumat-o, dar prin Inaltare a transfigurat-o pe deplin. Datorita transfigurarii supreme a trupului Sau, Hristos poate deveni interior celor care cred in El. Inaltarea Domnului nu inseamna retragerea Sa din creatie, pentru ca El continua sa fie prezent si lucrator prin Sfantul Duh.
Inaltarea cu trupul la cer este o marturie a faptului ca omul a fost creat pentru vesnicie, caci Fiul nu Se infatiseaza Tatalui numai ca Dumnezeu, ci si ca Om.
Hristos prin Inaltarea Sa, nu arata doar unde trebuie sa ajunga omul, ci se face cale si putere, ca omul sa ajunga la aceasta stare. El sade pe tronul dumnezeiesc al slavei, dar si locuieste in inima celor ce-L iubesc. Asa putem intelege paradoxul: Hristos este inaltat si in drum spre inaltare cu fiecare dintre noi.
Înălțarea Domnului - Ziua EroilorPrin hotararile Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane din anii 1999 si 2001, sarbatoarea Inaltarii Domnului a fost consacrata ca Zi a Eroilor si sarbatoare nationala bisericeasca. In aceasta zi, in toate bisericile din tara si strainatate se face pomenirea tuturor eroilor romani cazuti de-a lungul veacurilor pe toate campurile de lupta pentru credinta, libertate, dreptate si pentru apararea tarii si intregirea neamului.
 
Înălțarea Domnului în iconografie
In primul registru din icoana Inaltarii Domnului este reprezentat Mantuitorul intr-o mandorla, simbol al slavei dumnezeiesti. Sta asezat pe un curcubeu si binecuvinteaza cu mana dreapta, iar in stanga tine Sfanta Evanghelie.

In afara mandorlei sunt doi ingeri, care zboara cu bratele intinse, atingand cu mainile lor marginea exterioara a mandorlei. Ingerii sunt prezenti nu pentru a sustine mandorla, caci Hristos Se inalta prin propria putere dumnezeiasca, ci ca semn de cinstire.

Reprezentarea Domnului purtat de ingeri este si o icoana profetica a Celei de-a doua veniri, cand va avea loc sfarsitul chipului acestei lumi si judecata tuturor: "Barbati galileieni, de ce stati privind la cer? Acest Iisus care S-a inaltat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-ati vazut mergand la cer" (Fapte 1, 11).

In cel de-al doilea registru se afla Maica Domnului, care priveste in fata si are mainile inaltate in rugaciune. De o parte si de alta se afla Apostolii, iar langa Fecioara Maria stau Pavel in dreapta si Petru in stanga. In spatele Maicii Domnului sunt doi ingeri in vesminte albe, care tin in mana dreapta un toiag, iar cu stanga Il arata pe Hristos inaltandu-Se.

Chiar daca Sfanta Scriptura nu aminteste de prezenta Fecioarei la Inaltarea Domnului, ea este afirmata de cantarile Bisericii: "Bucura-te, Nascatoare de Dumnezeu, Maica lui Hristos Dumnezeu, ca vazand astazi pe Cel ce L-ai nascut inaltandu-Se de pe pamant, impreuna cu ingerii L-ai marit" (Cantarea a 9-a a canonului).

Desi nici Pavel nu a fost prezent la Inaltarea Domnului, El este reprezentat alaturi de ceilalti Apostoli in icoana Inaltarii. Motivul? Cu putin timp inainte de Inaltarea Sa, Hristos ii indemnase pe ucenicii Sai sa propovaduiasca pretutindeni Evanghelia, iar Pavel a fost "vas ales, ca sa poarte numele Meu inaintea neamurilor si a regilor si a fiilor lui Israel" (Fapte 9, 15).
↧

Traditii si obiceiuri de Sfantul Ilie

August 1, 2015, 12:58 am
$
0
0
Sfântul Ilie este ziua de celebrare a zeului solar la data 20 iulie, considerată
a fi mijlocul sezonului pastoral.  Sfântul Ilie este o divinitate populară care a preluat numele și data celebrării de la un sfânt creștin - Sfantul Prooroc Ilie. În Panteonul romaânesc Sfântul Ilie este o divinitate a Soarelui și a focului, identificată cu Helios din mitologia greaca și cu Gebeleizis din mitologia geto-dacă.

Ca divinitate solară și meteorologică, Sfântul Ilie provoacă tunete, trăznete, ploi torențiale și incendii, leagă și dezleagă ploile, hotărăște unde și când să bată grindina.

În perioada sa pământeană Ilie a săvârșit păcate, cel mai mare fiind uciderea parintilor sai la indemnul diavolului, păcate pe care le-a ispasit in moduri diferite si din aceasta cauza Dumnezeu l-a iertat, l-a trecut in randul sfintilor si l-a urcat la cer intr-o trasura cu roti de foc trasa de doi sau de patru cai albi inaripati. In cer, Sfântul Ilie cutreiera norii, fulgera si trasneste dracii cu biciul sau de foc pentru a-i pedepsi pentru raul pe care i l-au pricinuit. Si, pentru ca dracii inspaimantati se ascund pe pamant prin arbori, pe sub streasina caselor, in turlele bisericilor si chiar in trupul unor animale, Sfântul Ilie trasneste naprasnic pentru a nu-i scapa nici unul dintre ei.

Ca divinitate populara a Soarelui si a focului, Sfântul Ilie este atestat prin numeroase traditii, mai ales in mediile pastoresti.

In ajunul acestei zile, fetele se duceau noaptea pe ogoarele semanate cu canepa (canepisti), se dezbracau si, goale, se tavaleau prin cultura, apoi se imbracau si se intorceau acasa. Daca, in noaptea dinspre Sant-Ilie, visau canepa verde era semn ca se vor marita cu flacai tineri si frumosi iar daca visau canepa uscata se zicea ca se vor marita cu oameni batrani.

In dimineata acestei zile se culegeau plante de leac, in special busuiocul, ce erau puse la uscat in podurile caselor, sub stresini sau in camari. Tot acum se culegeau si plantele intrebuintate la vraji si farmece.
Femeile duceau in aceasta zi busuioc la biserica pentru a fi sfintit dupa care, intoarse acasa, il puneau pe foc iar cenusa rezultata o foloseau in scopuri terapeutice atunci cand copiii lor faceau bube in gura.

Nu era voie sa se consume mere pana la 20 iulie si nici nu era voie ca aceste fructe sa se bata unul de altul, pentru a nu bate grindina, obicei pastrat si astazi. In aceasta zi, merele (fructele lui Sfântul Ilie) se duc la biserica pentru a fi sfintite, crezandu-se ca numai in acest mod ele vor deveni mere de aur pe lumea cealalta.
 
De Sfantul Ilie, romanii isi aminteau si de sufletele mortilor, in special de sufletele copiilor morti. Femeile chemau copii straini sub un mar, pe care il scuturau ca sa dea de pomana merele cazute. Astfel, se considera ca mortii se veselesc.


Scenariul ritual de renovare a timpului, specific tuturor marilor sarbatori calendaristice, cuprinde si practici de pomenire a mortilor. Bisericile sunt pline, acum, cu bucate pentru pomenirea mortilor (Mosii de Sfântul Ilie), iar la casele gospodarilor se organizeaza praznice mari.

Se credea si se mai crede si astazi ca daca tuna de Sfântul Ilie, toate alunele vor seca iar fructele din livezi vor avea viermi.

Acum, la sate, apicultorii recoltau mierea de albine, operatie numita "retezatul stupilor". Recoltarea mierii se facea numai de catre barbati curati trupeste si sufleteste, imbracati in haine de sarbatoare, ajutati de catre un copil, femeile neavand voie sa intre in stupina. Dupa recoltarea mierii, cei din casa, impreuna cu rudele si vecinii invitati la acest moment festiv, gustau din mierea noua si se cinsteau cu tuica indulcita cu miere. Masa festiva avea menirea de a asigura belsugul apicultorilor si de a apara stupii de furtul manei si se transforma intr-o adevarata petrecere cu cantec si joc. Era nevoie de multa atentie, ca la aceasta masa sa nu fie prezenti cei ce stiau sa faca farmece si vraji, caci mierea furata in astfel de zile mari "e mai cu putere la farmecele si vrajile lor".


Sfântul Ilie marcheaza miezul verii pastorale, data cand le era permis ciobanilor sa coboare in sate, pentru prima data dupa urcarea oilor la stana. Cu aceasta ocazie, ciobanii tineri sau chiar cei maturi aduceau in dar iubitelor sau sotiilor lor furci de lemn pentru tors, lucrate cu multa migala.

În vechime, se obișnuia ca in aceasta zi sa se organizeze intalniri ale comunitatilor satesti de pe ambii versanti ai Carpatilor (numite nedei), se organizau targuri de Sfântul Ilie, iarmaroace si balciuri, unele pastrate pana in zilele noastre. In cadrul acestor manifestari, ce durau mai multe zile si erau considerate a fi bune prilejuri de cunoastere pentru tineri, atmosfera era insufletita de muzica si se facea comert cu produse pastorale, instrumentar casnic, unelte si produse agricole.

Pentru tinutul sucevean este demn de amintit renumitul balci de Sfântul Ilie de la Falticeni, balci care, din anul 1814, in urma hrisovului lui Scarlat Vodă Calimah, era al doilea ca marime din Europa, dupa cel de la Leipzig. Cu două-trei saptamani inainte de 20 iulie, pe strazile Falticeniului incepea sa se adune mozaic de lume si se auzeau strigatele si chemarile negustorilor rostite in polona, rusa, letona, ceha, germana, maghiara, turca sau araba. La balciul organizat cu aceasta ocazie ("Comedia din deal") veneau artisti de circ - acrobati, iluzionisti, inghititori de sabii, motociclisti ce evoluau la zidul si globul curajului - soseau parcuri de animale salbatice, erau montate scrancioburi de diverse forme si marimi, erau aduse teatre de papusi, roata norocului si multe alte atractii pentru curiosii adunati "pe deal". Treptat, iarmarocul de la Falticeni, ca de altfel multe alte manifestari traditionale, si-a pierdut importanta, astazi incercandu-se revigorarea lui in cadrul Festivalului folcloric "Sezatoarea". 

Sfantul Ilie
- nu se lucreaza de teama pagubelor (traznete, ploaie, grindina).
- il cinstesc mai ales cojocarii, stuparii - se reteaza stupii, se duc faguri si mere la biserica spre binecuvantare si se impart de pomana.
- se culeg in zori plante de leac stropite cu sange de cocos taiat deasupra lor.
- se duc berbecii la berbecar.
- daca tuna vor fi merele si alunele viermanoase; daca ploua, va ploua 20 de zile.
- se tine "Targul de fete de pe Muntele Gaina" din jud. Alba.
  
20 iulie - Covasna
Nedeea mocăneasca "Sfântul Ilie la romani" - la care participa si un grup de traditii populare din județul Sibiu.

20 iulie - Sacele 
"Targul feciorilor de la Sacele" - manifestare traditionala ce se organizeaza anual de Sfantul Ilie

Sacele - Sarbatoarea mocanilor de Sfântul Ilie - sambata si duminica in preajma zilei de Sf. Ilie, in Poiana Angelescu

20 iulie - Polovragi
"Nedeea de la Polovragi" - manifestare etnofolclorica si targ anual.

20 iulie - Falticeni
"Sezatoarea" - spectacol folcloric ce se organizeaza de ziua Sfantului Ilie.

20 iulie - Bezdead, Gaesti
Targuri anuale ce se organizeaza de ziua Sfantului Ilie.

NEDÉIE  = Petrecere campeneasca populara de origine pastorala organizata de obicei cu prilejul unei sarbatori sau al unui hram.
↧

Inmormantarea si pomenirea mortilor

August 1, 2015, 1:17 am
$
0
0








  Există foarte multe tradiții legate de înmormântare și pomenirea ulterioară a morților la români. Am încercat mai jos sa adun cele mai uzuale astfel de tradiții și obiceiuri.

                                             INMORMANTAREA
    Biserica Ortodoxa ne invata ca moartea este despartirea sufletului de trup.
Sfanta Scriptura (Biblia) arata ca atunci cand "omul merge la locasul sau de veci", trupul trebuie "sa se intoarca la pamant cuma a fost, iar sufletul sa se intoarca la Dumnezeu Care l-a dat" (Eccleziastul 12, 5-7). Bogat sau sarac, rege sau rob, intelept ori analfabet, toti parasim aceasta viata intr-o zi si ne prezentam inaintea lui Dumnezeu Care ne va judeca, randuindu-ne rasplata cuvenita. Dar, legatura celor morti cu cei vii nu inceteaza, ci ea se mentine prin rugaciune neincetata pe care Biserica o face pentru sufletele raposatilor, pastrand comuniunea de iubire si nadajduind in invierea tuturor la sfarsitul veacurilor
    Cand un crestin a murit, rudele acestuia de multe ori trec prin momente de deruta, intrucat apar pareri si traditii diferite in legatura cu datinile ce inconjoara ceremonia inmormantarii.
    Pentru a evita atat confuziile, dar si superstitiile si datinile fara sens ori care nu au legatura cu credinta crestina ortodoxa, am insemnat cele ce urmeaza, folosind lucrarile mentionate in bibliografia de la sfarsit, incercand astfel sa sprijinim familia decedatului.
    Nu ne vom ocupa aici de problemele socio-administrative care angajeaza alte institutii (Oficiul starii civile, medicul specialist in eliberarea documentului de constatare a decesului, administratia cimitirului etc.), ci numai de aspectele in care Biserica si slujitorii sai sunt implicati.
    Povatuirile au mai mult caracter practic, intrucat nu ne-am propus - si nici nu este cazul - o abordare teologica a mortii si ceremonialului inmormantarii.

Ce trebuie sa facem?
    Moartea unuia dintre crestini, este, fireste, prilej de indurerare si de intristare. Cand se intampla decesul, familia trebuie sa anunte preotul parohiei din care decedatul face parte, solicitand slujitorului bisericesc toate informatiile necesare. Preotul este cea mai autorizata persoana la care membrii familiei trebuie sa apeleze. Astfel si preotul isi ia masurile cuvenite pentru a implini cum se cuvine slujbele de pomenire si inmormantare. De la biserica se vor solicita doliul, un sfesnic, lumanari, tamaie, carbune pentru ars tamaia, toiagul (o lumanare mare de ceara curata in forma de colac), o cruce (de obicei din ceara), o icoana. De asemenea, se fixeaza cu preotul data si ora inmormantarii si orele potrivite pentru slujbele de seara, premergatoare inmormantarii (cina sau stalpii). Clopotarul bisericii, la soroacele cunoscute, va trage clopotul bisericii, "pentru a vesti si celorlalti membri ai parohiei ca unul dintre ei a plecat pe calea vesniciei, indemnandu-i sa se roage pentru acesta".
    Trupul mortului este spalat (scaldat) cu apa curata, care aminteste de apa Botezului prin care cel raposat a devenit membru al Bisericii, este imbracat apoi cu haine noi si curate (inchipuind vesmantul ce nou al nestricaciunii, cu care vom invia la ziua Judecatii) si este pus in sicriu, cu privirea spre rasarit (intrucat de acolo va veni Hristos la invierea tuturor).
    Pe piept i se pune o icoana sfintita cu chipul Mantuitorului, al Maicii Domnului sau al sfantului pe care decedatul l-a avut ca patron spiritual (pentru a arata ca respectivul crestin isi da duhul intru Hristos) si langa mainile care stau incrucisate pe piept (dreapta peste stanga), toiagul care se aprinde atunci cand preotul slujeste.
    Trupul e acoperit apoi cu o panza alba, aratand ca raposatul se afla sub acoperamantul lui Hristos.
    La capatul mortului se aseaza sfesnicul in care rudele si cunoscutii care vin pana la inmormantare aprind lumanari, rostind rugaciunea scurta "Dumnezeu sa-l (sau s-o) ierte!"
    Atat lumanarile care se aprind in sfesnic ori se tin in maini de catre cei prezenti, in timpul slujbei, ca si toiagul care arde pe pieptul mortului simbolizeaza candelele aprinse ori lumina faptelor bune cu care crestinul va intampina pe Hristos la Judecata de Apoi. Lumanarea este si calauza sufletului pe calea spre vesnicie, risipind intunericul mortii si apropiindu-se de
Hristos Care a spus: "Eu sunt Lumina lumii: cel ce Imi urmeaza Mie nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii" (Evanghelia dupa Ioan 8, 12).
    Deasupra usii de la intrarea in casa se aseaza o panza de doliu (de culoare neagra) care ramane acolo pana la pomenirea de 40 de zile.
 
 
 
De retinut:
  •     Nu este potrivit si nici ingaduit ca pe icoana ori pe trupul mortului sa se aseze bani de catre rude si cunoscuti. Cei care doresc sa sprijine baneste familia indoliata pot sa o faca punand banii pe o tava care se poate aseza langa sicriu ori in alta parte a casei.
  •     In traditia populara s-a incetatenit obiceiul ca, de la moarte pana in ziua inmormantarii, sa se acopere oglinzile din casa cu o panza alba, sa se rastoarne oalele cu fundul in sus si altele.  Aceste practici - care sunt, evident, superstitii stravechi - ar avea darul de a impiedica intoarcerea defunctului sau poposirea lui mai indelungata in casa unde a trait si, eventual, a murit.
  •     Rudele apropiate ale decedatului poarta pe reverul hainelor o panglica mica de culoare neagra, numita doliu. De regula, acest doliu se poarta 40 de zile ori un an. In semn de intristare, barbati nu se barbieresc pana la pomenirea de 40 de zile, iar femeile, in semn de jale, pana la inmormantare isi lasa parul capului despletit. Hainele de ceremonie ale celorlalti trebuie sa evite culorile vii, tipatoare, nepotrivite cu sobrietatea momentului.
  •     De la moarte pana la inmormantare salutam pe membrii familiei (cand mergem la casa celui decedat ori cand plecam de acolo, precum si la biserica, cu ocazia slujbei inmormantarii) cu cuvintele "Dumnezeu sa-l ierte!" sau, daca este femeie, "Dumnezeu s-o ierte!"
  •     Acelasi este salutul cu care ne adresam si cunoscutilor sau strainilor pe care-l gasim adunati langa trupul raposatului.
  •     Aceste cuvinte de salut inlocuiesc pe cele de buna dimineata, buna ziua, buna seara, la revedere, noapte buna! etc., care nu se folosesc in astfel de momente.
  •     Daca decedatul este prunc (pana la varsta de 7 ani), cuvintele de adresare, in acest caz, sunt: Dumnezeu sa-l odihneasca! (ori s-o odihneasca!).

PRIVEGHERE  SI  STALPI  (CINA)
    In zilele de pana la inmormantare, preotul este chemat de familie, de regula, dupa-amiaza, pentru a savarsi slujba "stalpilor" sau cina. Aceasta slujba este o rugaciune scurta (numita bisericeste panihida) pentru sufletul celui raposat, la care se adauga citirea unor carti din cele patru Evanghelii.
    Pentru aceasta, se pregatesc din vreme cadelnita sau catuia in care se aprinde carbune si se pune tamaie, precum si o coliva (de obicei, din fructe, cozonac, biscuiti etc.), un pahar de vin si mancare, pe care preotul le va binecuvanta la vreme.
    Colivia facuta din grau fiert, indulcit cu miere sau zahar, inchipuie insusi trupul mortului, deoarece hrana principala a omului este graul. Ea este totodata o expresie materiala a credintei noastre in nemurire si inviere, fiind facuta din boabe de grau, pe care Domnul Insusi le-a infatisat cu simboluri ale invierii trupurilor: dupa cum bobul de grau, ca sa incolteasca si sa aduca roada, trebuie sa fie ingropat mai intai in pamant si sa putrezeasca, tot asa si trupul omenesc mai intai se ingroapa si putrezeste, pentru ca sa invieze apoi intru nestricaciune (I Cor. 15, 36). Dulciurile si ingredientele care intra in compozitia coliviei reprezinta virtutiile sfintilor sau ale raposatilor pomeniti, ori dulceata vietii celei vesnice, pe care nadajduim ca o va dobandi mortul.
    In timpul cat preotul savarseste slujba, arde si toiagul asezat pe o farfurioara ori tavita pe pieptul mortului, la baza icoanei.
 
De retinut:
  • Unii credinciosi pregatesc tamaia cu care se va tamaia decedatul in obiecte improvizate (linguri, cani, farfurii, cutii de conserve etc.), ceea ce nu numai ca este inestetic si nepractic, dar constituie si o lipsa de respect pentru cel decedat. Pentru a se evita astfel de situatii, este indicat sa se cumpere de la biserica ori de la magazinele specializate o catuie (obiect destinat pregatirii tamaiei si tamaierii) sau sa se confectioneze un astfel de obiect, cu deosebita grija, de un meserias priceput.
  • Nu este potrivit apoi ca, pentru a arde tamaia, se se foloseasca drept "foc" sau "jar" spirt, hartie, capete de lumanare, lemne ori alte materiale inflamabile. Acestea, prin ardere, scot fum si miros neplacut, anihiland mirosul aromat al tamaiei si afectand respiratia celor prezenti. Cel mai potrivit este sa se procure carbune special pentru cadelnita si catuie.
  • In timpul slujbei inceteaza orice alta activitate, iar cei prezenti pastreaza linistea si o atitudine evlavioasa, rugandu-se impreuna cu preotul pentru sufletul celui raposat. Nu se vorbeste, nu se fac gesturi, nu se rade. De asemenea, fiind moment de rugaciune, membrii familiei trebuie sa-si impuna o retinere de a plange zgomotos ori cu vorbe, pentru a nu perturba randuiala slujbei. Cei care tin lumanari aprinse in maini sa fie atenti sa nu aprinda hainele celor din jur si sa aiba grija sa nu curga ceara pe jos, fie ca sunt in casa, la capela mortuara sau in biserica.
  • Daca in ziua respectiva este zi de post, mancarea trebuie sa fie de post, asemenea si alimentele folosite la alcatuirea coliviei. Pentru a nu gresi, este bine sa ne uitam in calendarul bisericesc, intrucat sunt si perioade de dezlegare la anumite mancaruri de dulce, ori sa intrebam preotul.
  • Dupa plecarea preotului este bine, daca se face priveghere de toata noaptea, sa se citeasca, de catre credinciosii mai evlaviosi, din Sfintele Evanghelii si Psaltirea.
  • Nu se fumeaza, nu se fac glume, nu se rade, nu se spun povesti, ci se pastreaza o atitudine solemna.
  • Unii credinciosi, in situatia cand decedatul  nu s-a spovedit si nu s-a impartasit sau nu i s-a aprins lumanarea atunci cand si-a dat sufletul, solicita preotului ca la ectenie (rugaciunea de pomenire) sa adauge "mort nespovedit, neimpartasit si fara lumanare". Intr-adevar, Biserica ne invata ca "trecerea cuiva din viata fara spovedanie si fara grijanie(adica ultima impartasire, inainte de a-si da sufletul) este socotita, pe drept cuvant, nu numai ca o mare paguba pentru sufletul celui raposat, ci si un mare pacat pentru cei ai lui, ramasi in viata, daca lucrul s-a petrecut din vina sau nepurtarea lor de grija". Asadar, astfel de mentiuni in cadrul slujbei trebuie evitate, intrucat accentueaza vinovatia decedatului sau a rudelor pentru lipsa de grija fata de suflet.
  • Dincolo de aceste situatii, in cazul cand moartea s-a produs accidental, iar decedatul cand era in viata se spovedea si se impartasea, editiile mai noi ale catehismului ortodox ingaduie, fara a fi obigatoriu, ca atunci cand se face pomenire sau parastas pentru astfel de morti, numele lor sa fie insotit de aratarea "mort neimpartasit si nespovedit", iar uneori si "fara lumanare".
RITUALUL INMORMANTARII
    In ziua si la ora stabilite de comun acord cu preotul pentru inmormantare, rudele pregatesc tamaia si ofera preotului si cantaretului cate o lumanare aprinsa.
    Dupa slujba ce se oficiaza la casa decedatului (ori la capela sau casa mortuara), se organizeaza procesiunea de inmormantare, care ramane aceeasi pana la cimitir.
    Convoiul mortuar se aranjeaza astfel: in frunte merge un credincios cu crucea (care va fi pusa la capatiul mortului); urmeaza cei ce poarta coliva si vinul, pomul cu darurile ce se impart saracilor (simbol al vietii si al mortii, inchipuind raiul in care se doreste a ajunge sufletul mortului), cei cu coroanele (daca sunt), purtatorii de sfesnice, cantaretul si preotul, carul mortuar (dricul) cu sicriul, rudele mortului si ceilalti participanti.
    Pe drum, pana la biserica si apoi pana la cimitir, se canta "Sfinte Dumnezeule" funebru de catre cor sau credinciosi, sub conducerea cantaretului.
    Cand convoiul ajunge la anumite raspantii de drumuri ori in locurile legate de viata si activitatea decedatului sau in dreptul unei biserici, preotul zice in dreptul sicriului ectenia pentru morti.
De retinut:
 
  • Obiceiul de a sparge o cana sau un vas atunci cand decedatul este scos din casa pentru inmormantare este pagan si exprima mentinerea unei superstitii care denota ignoranta.
  • Fanfara la inmormantare este un obicei strain de traditia ortodoxa, care n-a admis cantarea instrumentala in cult. (A se vedea Hotararea Sf. Sinod nr. 9117/1953 la sfarsitul acestei carti). De multe ori, astfel de formatii canta piese muzicale populare, romante, marsuri, care sunt in total dezacord cu sobrietatea evenimentului inmormantarii. Astfel de practici dovedesc lipsa de seriozitate a celor care le solicita si putinul respect ce-l poarta celor decedati. Indeosebi, in perioadele celor patru mari posturi din an, trebuie evitata cu desavarsire angajarea unei fanfare la inmormantare.
  • In timpul slujbei din biserica se va pastra aceeasi atmosfera de liniste, de reculegere si de rugaciune.
  • Celor prezenti li se impart lumanari aprinse (uneori insotite de o batista, o panza alba sau un prosop, precum si un covrig, un mar, un colacel etc.), de sufletul celui raposat. Cei ce primesc aceste daruri sunt datori sa spuna "Dumnezeu sa-l ierte" sau "Bogdaproste!" (cuvant slav, incetatenit la noi, dar care in traducere inseamna tot "Dumnezeu sa-l ierte!") Aceste formule inlocuiesc pe cea obisnuita de "multumesc" ori frantuzismul "merci" care nu se folosesc in asemenea ocazii. Lumanarile si darurile trebuie impartite inainte de inceperea slujbei, pentru a nu perturba desfasurarea randuielii de inmormantare.
  • Unii credinciosi atentioneaza persoanele insarcinate cu oferirea lumanarilor, adesea chiar in timpul slujbei, sa nu dea si rudelor apropiate ale celui decedat. Practica aceasta este nefondata. Oferirea si primirea lumanarii aprinse reprezinta credinta comuna in "Lumina - Hristos" care calazueste sufletul decedatului pe calea vesniciei. Cu atat mai mult, rudele apropiate sunt chemate sa se adauge celor ce marturisesc aceasta credinta si sa poarte in maini simbolul "Luminii celei neapuse".
  • La sfarsitul slujbei, membrii familiei si ceilalti credinciosi, saruta icoana aflata pe pieptul mortului, iar cei mai apropiati ca rudenie, mana ori fata mortului, aceasta reprezentand sarutarea cea mai de pe urma. Gestul acesta, semnul iertarii si al impacarii prin care ne luam ramas bun de la cel ce pleaca dintre noi, se face in perfecta ordine si liniste, intrucat ne aflam in locasul bisericii si nu trebuie deranjata atmosfera slujbei de inmormantare.
  • Practica de a lipi pe crucea din mana mortului o moneda este pagana si trebuie parasita. Cu acest ban se credea in mitologia anticilor ca mortii platesc luntrasului Caron trecerea peste Stix (un fluviu al infernului). A atasa un ban de Sfanta Cruce reprezinta o impietate si perpetuarea unei superstitii pe care orice crestin ortodox autentic nu o poate sustine.
  • Cand preotul citeste rugaciunea de dezlegare, unii credinciosi, nefiind atenti la sensul cuvintelor, se reped sa dezlege panglica cu care sunt legate picioarele mortului. Gestul acesta trebuie evitat, ridicarea piedicii urmand sa se petreaca nu in biserica, ci la cimitir, pe marginea gropii. Preotul, de fapt, se roaga astfel: "Dezleaga, Doamne, pe adormitul robul Tau (aici ii spune numele) de pacatul sufletesc si trupesc", iar a doua rugaciune: "Si-i iarta lui toate cate a pacatuit cu cuvantul, cu lucrul sau cu gandul, dezleaga-l si de legatura pusa in orice chip asupra lui, cu care el insusi din manie sau din alta pricina s-a legat pe sine..."
  • Deci, este limpede ca preotul nu se roaga pentru dezlegarea piedicii de la picioare, ci pentru dezlegarea pacatelor.
  • Coliva, vinul, colacul si capetele se vor aduce in biserica unde raman pe parcursul slujbei inmormantarii. In coliva, colac si in capete se aprind lumanari, arzand tot timpul slujbei.
  • Coroanele si pomul raman la usa bisericii.
  • Barbatii vor intra in locasul sfintei biserici cu capul descoperit.
  • La capataiul celui decedat se aseaza unul sau doua sfesnice, in care cei prezenti aprind lumanari.
  • La organizarea convoiului funebru se obisnuieste ca, dupa cruce, cineva sa poarte fotografia indoliata a celui decedat sau icoana cu patronul numelui.
  • Atunci cand se fac opriri pentru a rosti preotul ectenia, unii credinciosi desemnati din vreme asaza sub carul mortuar ori inaintea acestuia bucati de panza alba numite ori inaintea acestuia bucati de panza alba numite poduri sau punti. Ele reprezinta "vamile vazduhului", peste care trebuie sa treaca sufletul celui decedat, in ascensiunea sa spre tronul de judecata al lui Dumnezeu si au menirea de a uni cele vazute cu cele nevazute. Tot acum se impart daruri si bani celor saraci, spre pomenirea celui raposat.
  • Daca vreunul din membrii familiei sau un alt credincios (prieten, coleg de serviciu etc.) doreste sa tina un cuvant la catafalcul celui decedat, trebuie sa ia legatura cu preotul slujitor care-i va indica momentul cel mai potrivit pentru aceasta.
  • Pentru economia de timp a celor prezenti (unele rude sunt venite de la mari departari) si pentru faptul ca un cortegiu funerar nu trebuie sa fie un prilej de fala ori de parada, este indicat sa se evite plimbarile lungi cu acest prilej, alegandu-se drumul cel mai scurt spre cimitir.
  • Exista si o alta intelegere gresita in legatura cu traseul de parcurs de la casa decedatului la biserica si de acolo la cimitir.
  • Toti stiu ca cel decedat se duce "pe dtumul fara de intoarcere". Aceasta expresie inseamna, in fapt, ca mortul nu se mai intoarce, evident, acasa (exista chiar o zicala populara - "mortul de la groapa nu se mai intoarce"). Multi insa considera ca expresia "drumul fara intoarcere" ar insemna ca nu trebuie sub nici un chip sa te intorci cu mortul pe acelasi drum. De aici, o serie intreaga de complicatii, incercandu-se itinerare greoaie, care consuma timpul si supun pe cei indoliati pe parcurgerea pe jos a unor distante mari de drum, accentuandu-le, inutil, oboseala. Pentru a evita astfel de situatii, cei care se ocupa cu organizarea ceremonialului este bine sa se sfatuiasca, in prealabil, cu preotul.
  • Mai dainuie pe alocuri si superstitia ca in prima zi a saptamanii - luni -  nu este bine sa se faca inmormantare ("pentru ca e inceputul saptamanii si ar muri toti din casa"). Fireste ca o atare "credinta" este falsa si nu trebuie luata in considerare, inmormantarea putand sa se faca in orice zi a saptamanii.
LA CIMITIR
    Dupa incheierea slujbei prohodului din biserica se porneste, in aceeasi procesiune, catre cimitir. Pe marginea gropii, preotul rosteste ultima ectenie si se canta "Vesnica pomenire". Inainte de acoperirea sicriului, cei ce n-au putut sa-si ia ultimul ramas bun pot sa o faca acum, sarutand icoana de pe pieptul celui decedat si, dupa caz, mana acestuia. Preotul apoi savarseste tot ritualul de ingropare (varsa undelemn si vin peste cel decedat, pecetluieste groapa) si binecuvanteaza coliva si darurile care se impart la cimitir.
De retinut:
 
  • Icoana de pe pieptul mortului se ia de catre rude si se duce acasa, ea folosindu-se, de regula, si la pomenirea de patruzeci de zile (Panaghia). De asemenea - desi nu este obligatoriu - si toiagul poate fi luat acasa si aprins la zilele de pomenire pentru cel decedat.
  • Acum se scoate - de catre rude - piedica de la picioarele mortului care se lasa in sicriu.
  • Florile care au fost puse in sicriu este potrivit sa se stranga si, dupa acoperirea mormantului, sa fie asezate deasupra, ele amintind de frumusetea raiului.
  • Pomul (ramura de copac) impodobit cu fructe, dulciuri, covrigi etc., care s-a purtat inaintea cortegiului mortuar, se infige la mormant langa cruce, dupa ce a fost golit de bunatatile din el, care se dau de pomana.
  • Tot acum se impart, pentru sufletul raposatului, diferite daruri. De preferat ca aceasta milostenie sa se indrepte catre strainii nevoiasi.
  • S-a incetatenit traditia ca, dupa astuparea mormantului, sa se dea "peste groapa", de pomana, o plapuma (ori o patura), perne, o caldare cu apa, o ganie vie etc. Toate acestea nu au decat o singura semnificatie: milostenia pentru sufletul celui raposat, care nu trebuie sa treaca neaparat de la cel ce da catre cel ce primeste peste mormant, gestul neimplicand nici o rezonanta si neavand nici o incarcatura religioasa.
  • Familia si asa incercata de durere nu trebuie sa faca excese in ceea ce priveste pregatirea de inmormantare. Un astfel de trist eveniment nu trebuie transformat in prilej de fala sau intr-o intrecere in a face pregatiri cat mai multe si cat mai scumpe. Trebuie pastrata masura in tot ceea ce intreprindem, preocupandu-ne mai mult de rugaciunea pentru sufletul celui decedat, decat de mese imbelsugate si daruri costisitoare. Nu cosciugul (sicriul) scump, nici multele coroane sau jerbe ori mancarurile rafinate si abundente trebuie sa preocupe familia, ci rugaciunea profunda de care sufletul decedatului are nevoie, caci se pregateste de intalnirea cu Dumnezeu.
  • Cel mai potrivit este, in astfel de situatii, sa se faca milostenii (adica sa se dea de pomana) din alimente si haine crestinilor care traiesc o viata grea in azilurile de batrani orfanilor, vaduvelor, caselor de copii, asociatiilor de handicapati, intr-un cuvant, strainilor care efectiv au nevoie si se bucura de o haina ori de o farfurie de mancare.
  • Daca inhumarea se face intr-un mormant din care s-a dezgropat o alta persoana decedata mai inainte, osemintele aceleia se aduna de catre gropari, se curata si se aseaza intr-un saculet de panza alba. Preotul, la mormant, va stropi cu vin si undelemn si aceste oseminte, care apoi se ingroapa, de regula, la picioarele celui decedat de curand. Familia trebuie sa aiba grija sa pregateasca o coliva pentru sufletul celui ale carui oseminte au fost reinhumate, care se va binecuvanta de preot la cimitir, pomenindu-i si aceluia numele, dupa randuiala.

POMENIREA DUPA INMORMANTARE
    Familia celui decedat cheama la masa, dupa inmormantare, pe cei care au luat parte la ceremonie, rude, cunoscuti si, indeosebi, pe cei care au ajutat la pregatirile de inhumare.
    Dupa oficierea slujbei si binecuvantarea ofrandelor de mancare si bautura, cei prezenti sunt datori sa manance cu cuviinta si cu rugaciune in gand, pentru cel decedat. Nu se vorbeste fara rost, nu se fac glume, nu se rade, dar nici nu se mananca si nici nu se bea intocmai ca la nunta. In loc de "noroc!" sau alta urare, atunci cand se gusta din pahar, se zice "Dumnezeu sa-l ierte!" (sau s-o ierte!), iar cand se primesc un vas, imbracaminte etc. de pomana, nu se zice multumesc, ci "Dumnezeu sa primeasca".
    Obiceiul de a varsa vin din pahar la pomana trebuie sa dispara. Cine varsa vin pe covoare dovedeste nu numai ca se tine de obiceiuri paganesti, dar este lipsit de buna-cuviinta, murdarind fara rost covorul ori altceva acasa sau la biserica.
    Cand cineva pleaca beat de la pomana, a pacatuit atat acela, dar si cel care i-a dat bautura peste masura.
    Milostenia cea mai primitiva este cea facuta celor lipsiti, infirmilor, bolnavilor, batranilor neajutorati, celor care nu pot munci, familiilor nevoiase cu multi copii, celor abandonati in casele sau leaganele de copii.
    Cand decedatul face parte dintr-o familie fara posibilitati materiale, este potrivit ca rudele sa apeleze la preot care le va ajuta din fondurile bisericii si va angaja Comitetul parohial, obtinand cele necesare din donatiile credinciosilor. Astfel, familia nu se va simti umilita, intrucat a apelat la marea familie a parohiei, iar preotul si credinciosii au posibilitatea de a implini porunca dragostei crestine, care trebuie vadita prin fapte concrete in astfel de situatii.
De retinut
 
  • Cei care se intorc de la inmormantare, intrucat urmeaza sa ia parte la masa, sunt asteptati de gazda cu apa de spalat pe maini. S-a incetatenit obiceiul ca persoanele care se spala sa nu se stearga, pentru ca "nu se sterge". Fireste ca aceasta practica este lipsita de sens. Ea, probabil, tine de o anumita strategie a familiei care cu greu poate oferi mai multe prosoape de sters atunci cand cei poftiti la masa sunt in numar mare.
  • Trebuie avut in vedere faptul ca, daca ziua de pomenire cade in post, toate mancarurile trebuie preparate numai de post. Prin aceasta se dovedeste pastrarea credintei autentice, iar pe de alta parte, rugaciunea conjugata cu postul este mai puternica. Se mai aud uneori voci care spun ca ar trebui sa se faca si mancare de dulce, pentru ca "mortului nu-i placea mancarea de post". Aceasta este o viziune necrestina asupra relatiei pe care noi, cei vii, o pastram cu cei decedati, prin rugaciune si prin post. Mortul nu mananca, nu  bea, pentru ca sufletul este imaterial, iar "Imparatia lui Dumnezeu - spune Sfantul Apostol Pavel - nu este mancare si bautura" (Romani 14, 17).
  • Deci, se cuvine a pastra si respecta cu sfintenie randuiala Bisericii, apelandu-se permanent la sfatul competent al preotului.

POMENIRILE DE DUPA INMORMANTARE
    Biserica ne invata ca viata omului nu se sfarseste o data cu moartea trupului. De aceea, crestinii nu-si uita mortii dupa ingroparea lor, ci se preocupa de rugaciuni pentru ei si de pomenirea numelui lor. Soroacele de pomenire individuala a mortilor in Biserica Ortodoxa sunt urmatoarele:
 
  • La 3 zile dupa moarte (care coincide, de regula, cu ziua inmormantarii), in cinstea Sfintei Treimi si a Invierii din morti a Mantuitorului a treia zi.
  • La 9 zile dupa moarte, "ca raposatul sa se invredniceasca de partasia cu cele 9 cete ingeresti si in amintirea ceasului al 9-lea, cand Domnul, inainte de a muri pe cruce, a fagaduit talharului raiul pe care ne rugam sa-l mosteneasca si mortii nostri".
  • La 40 de zile (sau sase saptamani), in amintirea Inaltarii la ce a Domnului, care a avut loc la 40 de zile dupa Inviere, "pentru ca tot asa sa se inalte si sufletul raposatului la cer".
  • La trei, sase si noua luni, in cinstea Sfintei Treimi.
  • La un an, dupa exemplul crestinilor din vechime care anual praznuiau ziua mortii martirilor si a sfintilor, ca zi de nastere a lor pentru viata de dincolo.
  • In fiecare an, pana la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuala amintind de cele 7 zile ale creatiei.

De retinut:
 
  • Spre a nu gresi in privinta pregatirilor pentru aceste pomeniri, cel mai indicat este sa se ia legatura, in prealabil, cu preotul. Acest lucru este necesar intrucat trebuie stabilite, de comun acord, data si ora savarsirii pomenirii.
  • De obicei, soroacele nu se fac in orice zi a saptamanii, ci mai ales martea, joia si sambata.

POMENIREA DE 40 DE ZILE (RIDICAREA PANAGHIEI)
    La pomenirea de 40 de zile, numita pe alocuri slujba de ridicare a Panaghiei, pe langa celelalte, se pregatesc o icoana si un colac. Din colac, preotul va scoate particica pe care o va aseza apoi pe icoana si din care va imparti spre gustare rudelor decedatului.
    - Referitor la darurile care se dau de pomana, se obisnuieste ca, la 40 de zile si un an, sa se dea diferite lucruri si mai ales imbracaminte si incaltaminte, obiecte de uz casnic etc. Binecuvantarea acestor daruri, indeosebi de haine, se face de catre preot printr-o rugaciune speciala aflata in Molitfelnic. Exista obieciul indatinat sa se imparta de fiecare data farfurii cu mancare, cani sau pahare si linguri sau furculite: sase, douasprezece, douazeci si patru. Randuielile bisericesti nu prevad nimic in aceasta privinta si fiecare poate da cat crede de cuviinta, numarul acestora neavand nici o influienta asupra starii sufletesti a celui raposat.
    - Familia trebuie sa aiba grija ca raposatul sa fie pomenit cat mai mult cu putinta in cadrul Sfintei Liturghii. De aceea, dupa pomenirea de 40 de zile, este bine sa se dea preotului un pomelnic pentru patruzeci de zile (numit sarindar), ori pentru un an, pe care acesta sa-l pomeneasca la toate sfintele liturghii pe care le savarseste in sfanta biserica.
    - In legatura cu zilele de pomenire a mortilor, exista grija ca ele sa fie respectate cu sfintenie la momentul in care se implinesc aceste soroace. Daca una din ele cade intr-o zi sau perioada in care, conform randuielilor bisericesti, nu se fac pomeniri de morti, atunci este bine ca slujba respectiva sa se faca mai inainte pentru ca, atunci cand vine sorocul respectiv, slujba sa fie deja savarsita. Este deci indicat ca ea sa se faca inainte, si nu dupa sorocul de pomenire. Referitor la aceasta problema, iata sfatul unui liturghist cu autoritate in Biserica Ortodoxa Romana (pr. prof. dr. Nicolae D. Necula): "Toate soroacele de pomenire a mortilor incep a se calcula din momentul mortii, si nu de la inmormantare. Din momentul mortii, sufletul intra in grija lui Dumnezeu Care randuieste, conform invataturii noastre de credinta, judecata particulara: <<...precum este randuit oamenilor o data sa moara, iar dupa aceea sa fie judecati>> (Evrei 9, 27). Aceasta judecata care priveste mai ales sufletul, fiindca trupul va fi judecat doar la invierea cea de obste si la Judecata Viitoare sau A Doua Judecata, nu are in vedere daca trupul este inmormantat sau nu. Aceasta tine de cultul mortilor si de grija si respectul pe care cei vii le arata fata de cei morti.
    Parastasul de 40 de zile, care este si cel mai important dintre soroacele de pomenire a mortilor, se calculeaza totdeauna de la moartea celui credincios. In principiu este bine ca soroacele de pomenire a celor raposati sa le savarsim exact in ziua in care ele se implinesc, de la moartea celui pomenit. In situatii speciale sau daca familia doreste sa faca pomenirea cu mancare de dulce, iar sorocul cade in post, sau probleme de familie sau sociale ne obliga sa nu putem savarsim pomenirea exact in ziua in care cade, atunci este bine ca sjujba respectiva sa se faca inainte, si nu dupa trecerea sorocului. Cat priveste parastasul de 40 de zile, care in traditia ortodoxa inseamna ziua in care sufletul se prezinta la judecata particulara, acest soroc, daca nu este indeplinit chiar in a 40-a zi, este bine sa fie savarsit mai inainte, pentru ca sufletul sa mearga inaintea lui Dumnezeu cu plusul nostru de rugaciune si de milostenie, care sa fie sa sa atarne in favoarea lui. Caci aceastga este rostul rugaciunii si al milosteniei pentru cei morti, adica de a mijloci pentru ei si a le usura pacatele, prin rugaciunile si faptele noastre de mila. Nu consideram ca este o greseala mare sau o pagubire pentru cei raposati, nici daca sorocul se face dupa trecerea datei respective, caci importante sunt rugaciunea si milostenia care se fac pentru cei raposati, si mai putin data. Mai grav este daca nu ne rugam deloc pentru ei, din nepasare, nestiinta sau necredinta. Dar pentru impacarea constiintei noastre, este bine sa savarsim pomenirea inainte de implinirea sorocului.".
    Tipicul cel Mare si Pravila bisericeasca (1031) a lui Nicodim Sachelarie prevad o singura exceptie: daca decesul se intampla in mijlocul saptamanii din Postul Mare, "acestuia nu i se face pomenirea cea de a treia zi pana vineri seara, cand se va face parastasul lui. Iar sambata cea viitoare a saptamanii a doua, i se face pomenirea de 9 zile. Iar cea de 40 de zile se face cand i se vor implini numarul zilelor lui. Iar prinoasele si pomenirea lui se incep de la Duminica cea noua (a Tomii) pana la implinirea zilelor celor 40".

ATENTIE !
    Nu se fac parastase in urmatoarele zile si perioade din cursul anului:
a) Duminicile de peste an, pentru ca duminica, amintind ziua Invierii Domnului, e zi de bucurie, iar nu de intristare.
b) In cele douasprezece zile dintre Nasterea si Botezul Domnului. Chiar daca in unele biserici se fac parastase duminica, cel putin in duminicile Penticostarului, adica in cele dintre Pasti si Rusalii, nu se cuvine nicidecum sa se faca parastase, pentru a nu se intuneca bucuria praznicului cel mare al Invierii.
c) De la lasatul secului de carne pana la sambata intai din Postul Mare, sambata Sf. Teodor.
d) Din sambata Floriilor pana in Duminica Tomii.
e) La praznicele imparatesti sau sarbatori mari.
  • In timpul Postului Mare, nu se face parastas in zilele de rand (luni, marti, miercuri, joi, vineri), deoarece in aceste zile nu se face liturghie obisnuita sau deplina.
  • Este de dorit ca pomenirile sa se faca  legate de savarsirea Sfintei Liturghii, aceasta fiind cea mai importanta slujba de mijlocire pentru cei morti. Daca nu este posibil de fiecare data, cel putin la 40 de zile, la un an si la sapte ani ar fi de dorit ca parastasul sa urmeze dupa Sfanta Liturghie.
  • La intocmirea sau scrierea pomelnicului nu este nici nevoie si nici recomandat sa se adauge "la pomenirea de noua zile, 40 de zile, un an, sapte ani etc." Cartile de cult nu prevad asa ceva si nici slujitorii nu trebuie sa adauge nimic in plus, ca si cand ar trebui sa atragem atentia Mantuitorului asupra sorocului de care este vorba.
  • In fiecare din sambetele Postului Mare, pentru cei decedati dupa sarbatoarea Sfintei Invieri din anul precedent, rudele "poarta capetele", adica fac pomeniri pentru sufletul acestuia, aducand la biserica prescuri (capete), coliva si vin. Preotul, cu acest prilej, savarseste slujba parastasului.
  • Obiceiul, practicat in unele parti de tara, de a se deshuma mortii la sapte ani si a se reinhuma cu slujba speciala nu este prevazut in cartile de sjujba. Oricum, slujba care se face atunci nu este cea a inmormantarii, ci a parastasului.
  • Pentru toate astfel de pomeniri este nevoie de coliva, colac, vin si lumanari. Celelalte daruri sunt in functie de posibilitatile celor care fac pomenirea.
  • Contrar unei pareri raspandite in popor, sa se stie ca se poate face coliva de grau fiert si in perioada dintre Sf. Pasti si Pogorarea Sf. Duh.
  • Daca zilele de pomenire coincid cu pomenirea altor raposati, este bine ca sjujba sa se faca in comun si nu separat, caci cu cat rugaciunea are caracter colectiv, cu atat este mai puternica.
  • La aceste zile de pomenire individuala a celor raposati, Biserica a stabilit zilele de pomenire generala a mortilor si anume: sambata dinaintea duminicii lasatului sec de carne sau a Infricosatoarei Judecati, numita si Mosii de iarna si sambata dinaintea Pogorarii Duhului Sfant sau Mosii de vara, la care traditia a adaugat si Mosii de toamna (intre 26 octombrie si 8 noiembrie), ziua de 6 august, Pastele blajinilor (luni si marti, dupa Duminica Tomii) si Joia Inaltarii, in special pentru eroi, ca si ziua hramului bisericii.

    Toate aceste zile de pomenire, individuala sau colectiva, sunt momente de vie si profunda comuniune cu cei raposati. Ele trebuie respectate si cultivate, caci prin aceasta intretinem viu cultul mortilor si legatura cu pamantul sfant al tarii care acopera osemintele lor.

ALTE RANDUIELI SI POVATUIRI
  • Pentru cei ce au raposat fara lumanare (adica nu li s-a putut aprinde si pune in mana o lumanare cand si-au dat sufletul), in preziua Sfintelor Pasti se da la altar o lumanare mare (numita faclie), adesea impodobita cu o panza alba ori un prosop, pe care preotul o aprinde de la Pasti pana la Inaltare, la ceremoniile din sfantul locas. Unii crestini practica aceasta randuiala in fiecare an, pana la pomenirea de sapte ani.
  • Lumanarile folosite la slujbele de inmormantare si de pomenire a mortilor sunt o jertfa si, ca orice ofranda adusa lui Dumnezeu, trebuie sa fie curata. De aceea, crestinii trebuie sa evite procurarea si folosirea lumanarilor din comertul de stat ori de la persoane particulare, intrucat in majoritatea covarsitoare a cazurilor fabricarea lor se face fara a respecta procesul tehnologic conservat de Biserica, folosindu-se deseuri petrolifere si diversi inlocuitori care prin ardere provoaca fum inecacios  si toxic. In acelasi timp, multi din cei ce fabrica in clandestinitate lumanarile sunt necredinciosi si lucreaza in conditii de neglijenta si insalubritate. De aceea, amintind si faptul ca fabricarea lumanarilor de cult este monopol bisericesc, credinciosii au indatorirea sa foloseasca numai lumanari de la pangarele parohiale, intrucat sunt produse la atelierele specializate ale Episcopiei, de oameni cu frica lui Dumnezeu si in conditii care le confera calitatea de dar potrivit pentru jertfa.
  • Pentru pruncii morti pana la varsta de sapte ani, pentru diaconi si preoti de mir, precum si pentru arhierei si calugari, slujba inmormantarii este diferita.
  • Pentru toti decedatii care se inmormanteaza in Saptamana Luminata (intre Sf. Pasti si Duminica Tomii), slujba inmormantarii se face dupa o randuiala speciala.
  • Celor care urmeaza a fi incinerati (adica li se ard trupurile in crematoriu) nu li se savarsesc nici slujba inmormantarii si nici slujbele de la soroacele de pomenire a celor morti, randuite de Biserica. (Vezi Hotararea Sf. Sinod din anul 1928, la sfarsitul acestei lucrari).
  • Celor care s-au sinucis cu buna stiinta si in integritatea facultatilor mintale nu li se savarseste nici o slujba si sunt ingropati la marginea cimitirului, intr-un loc anume destinat.
  • Pentru sinucigasii iesiti din minti se savarseste slujba inmormantarii pe marginea gropii, dupa un ritual redus. Nu se trage clopotul si nu se tin cuvantari. (Vezi hotararea Sf. Sinod nr.506/1949 la sfarsitul acestei lucrari).
  • Crucea de la mormant care se "ridica", de regula, dupa pomenirea la 40 de zile ori de la un an de la moarte, inlocuind pe cea de lemn, se sfinteste la cimitir de catre preot, printr-o slujba speciala. Pentru aceasta se vor pregati la mormant un vas cu apa curata, busuioc, lumanari, tamaie, o coliva si putin vin. Unii credinciosi acopera crucea cu o panza alba, inainte de a se stropi de catre preot cu agheasma, panza aceea fiind data apoi de pomana. Obiceiul este profan si se practica la dezvelirea unor monumente, sculpturi ori placi comemorative. Asadar, prezenta panzei nu este absolut necesara.
  • Mormintele trebuie ingrijite de rudele decedatului in permanenta (nu numai la anumite zile de pomenire a mortilor). In legatura cu aceasta, sa luam aminte ca unii crestini se silesc a face din morminte adevarate case ori palate luxoase. Se cheltuiesc bani multi pentru marmura, pentru feronerie si grilaje de lux, dar se uita milostenia care trebuie sa fie grija de capatai pentru cei ce gem sub greutatea lespezilor lustruite, sub povara lanturilor nichelate, incorsetati in adevarate cutii de beton si mozaic. De multe ori, langa aceste morminte se aliniaza altele pline de balarii si de negrija noastra. Crestineste este ca si mormintele vecine, chiar daca nu apartin familiei, sa ne preocupe curatindu-le de buruieni, fiindca responsabilii lor directi au uitat de cei morti sau le neglijeaza cu vinovatie.
  • Timp de 40 de zile, dupa traditie, arde la piciorul crucii candela si mormantul se tamaiaza (de una din rude ori de la o persoana desemnata in acest scop). Pararea ca rudele apropiate nu au voie sa mearga la mormant sau sa tamaieze groapa pana la pomenirea de 40 de zile este incorecta si trebuie parasita.
  • La pomenirea de 7 ani nu se dezgroapa osemintele, dupa cum se practica pe alocuri, ci se face doar slujba parastasului. Odihna celor raposati nu trebuie deranjata cu atat mai mult, cu cat preotul, la inmormantare, a insemnat groapa zicand: "Se pecetluieste mormantul acesta pana la A Doua Venire a Domnului".
  • Pentru alte datini, obiceiuri, traditii si practici locale (in masura in care Biserica le accepta) trebuie sa se ia legatura cu preotul de enorie, asa cum am mai spus.
  • Suntem datori insa, ca niste buni crestini, sa facem precum ne-a invatat Biserica noastra Ortodoxa, imdepartand obiceiurile si datinile omenesti si indeplinind, pentru folos sufletesc, povatuirile ei.
↧
↧

Biserica Ortodoxa copta

August 19, 2015, 8:56 am
$
0
0
              Creştinismul copt este una dintre cele mai vechi cinci biserici creştine din lume, alături de Biserica Romano-Catolică, Biserica Ortodoxă, Biserica din Ierusalim şi Biserica din Antiohia. Începuturile sale datează din anul 55 d.Hr.
          Adepţii creştinismului copt susţin că fondatorul cultului este Marcu, unul din cei 72 de Apostoli trimişi de Iisus pentru a împărtăşi oamenilor învăţăturile Sale, autor dealtfel al Evangheliei care-i poartă numele. În activitatea sa apostolică, Marcu hirotoniseşte un episcop, pe nume Anianus se pare, şi şase diaconi în Egipt, punând bazele astfel creştinismului în Alexandria.
Conform tradiţiei copte, Marcu este legat de către păgâni de un cal cu o funie şi întins până ce moare în chinuri cumplite, în anul 68, în chiar ziua sărbătoririi Paştelui. Copţii îl consideră ca fiind primul din cei 118 patriarhi ai istoriei lor.
          Şcoala fondată de Marcu continuă să predea creştinismul ortodox şi după moartea acestuia, ajungând prin anul 180 AD să fie un important centru de învăţământ. Pe pângă teologie, profesorii şcolii din Alexandria au oferit discipolilor învăţături laice şi cunoştiinţe de spiritualitate timp de patru secole. Unul din liderii acestei şcoli a fost Atanasie, creatorul Crezului Atanasian, recitat şi astăzi în bisericile creştine.
În secolul al treilea, un călugăr copt pe nume Ava Antonie a stabilit o tradiţie ascetică prezentă până astăzi în creştinismul copt. El a fost primul dintre "părinţii din deşert", o succesiune de pustnici care s-au retras din comunităţile umane practicând munca manuală, postul şi rugăciunea permanentă.
Prima mănăstire coptă este acreditată a fi cea de la Tabennesi, în Egipt, fondată de Abba Pacomius (292 - 346). Tot atunci apare şi primul set de reguli pentru călugări.
Imperiul Roman i-a persecutat pe creştinii copţi în timpul secolului III şi IV, împăratul Diocliţian făcându-se vinovat de martirizarea unui număr de aproximativ 800.000 de bărbaţi, femei şi copii din Egipt, care urmau învăţăturile lui Iisus.
           Conciliul de la Calcedon, în 451 d.Hr., constituie momentul ruperii Bisericii Copte de Biserica Romano-Catolică. Cele două mari curente creştine, cel reprezentat de Roma şi cel de la Constantinopol, i-au acuzat pe copţi de faptul că-l consideră pe Iisus ca având o singură natură. Biserica Coptă recunoaşte în egală măsură însă atât natura umană cât şi natura divină a Mântuitorului, ca fiind unite inseparabil în "Unul Natura lui Dumnezeu Logosul întrupat."
            Politica a jucat un rol major în schisma de la Calcedon şi acuzarea de erezie aruncată asupra creştinilor copţi. Patriarhul copt a fost exilat, Bizanţul instalându-şi favoriţii în Alexandria. Pentru credincioşi au urmat persecuţii severe, numărul celor ucişi fiind estimat la aproximativ 30.000.
Cucerirea arabă a Egiptului în 645 d.Hr. vine cu noi legi pentru copţi. Muhammad le permite creştinilor copţi să-şi practice religia lor cu condiţia plăţii unui impozit "jizya", un fel de taxă de protecţie.
Copţii s-au bucurat de o pace relativă până la începutul mileniului II, când restricţiile au îngreunat practicarea creştinismului, ducând la convertirea lor în mare parte la islam. Prin secolul 12, Egiptul era o ţară majoritar musulmană.
            În 1855, taxa jizya a fost ridicată, copţii primind dreptul de a servi în armata egipteană. În urma revoluţiei din 1919, drepturile de practicare a religiei le-a fost recunoscut pe deplin.
Şcoala teologică din Alexandria a fost restaurată în 1893. De atunci, aceasta a deschis campusuri în Cairo, Sydney, Melbourne, Londra, New Jersey şi Los Angeles. Există mai mult de 80 de biserici copte în Statele Unite astăzi, şi 21 în Canada.
           Numărul creştinilor copţi se ridică în zilele noastre la 12 milioane în Egipt şi peste un milion în alte ţări ca Franţa, Australia, Italia, Germania, Elveţia, Austria, Marea Britanie, Kenya, Zambia, Zair si multe altele.
           Biserica Ortodoxă Coptă poartă discuţii cu bisericile creştine pentru unificarea teologiei şi unitatea credinţei în Iisus.
           Din punct de vedere etimologic, denumirea "copt“ provine din Gypt (sau kypt),  ca preluare si deformare de catre greci a cuvantului Egyptos (Aivgupto), si care, initial,  insemna egiptean. In prezent, cuvantul desemneaza crestinul  care apartine Bisericii Copte (Egiptene). Incepand cu secolul al V-lea,  Biserica Copta isi afirma specificitatea, proclamandu-si completa autonomie in raport cu Biserica “Imperiala” (melkita) – considerata ca subordonata Imperiului Bizantin – prin hotararile promulgate de Sinodul Ecumenic de la Calcedon.
           Deși astăzi este o țară predominant musulmana, Egiptul a fost, vreme de secole, taramul unui crestinism infloritor si leaganul monahismului. Dupa cucerirea araba (641 d. Hr.), crestinii copti  nu de putine ori si-au marturisit credinta cu pretul vieții. În  prezent, Biserica Copta numara 6.000.000 de credinciosi, intr-o tara cu o populatie de peste 74.000.000 de persoane.
       Potrivit unei traditii transmise dupa inceputul secolului al IV-lea, Evanghelia lui Hristos a fost propovaduita in Alexandria de catre Sfantul Marcu. Alexandria, “perla Egiptului”, dupa expresia geografului Strabon, era un oras cosmopolit de cultura greaca, creat in ultimele decenii ale secolului al IV-lea i. Hr. de catre imparatul macedonean Alexandru cel Mare. Alexandria a fost, printre altele, si timp indelungat, o importanta comunitate iudaica elenizata. Orașul este unul dintre cele mai stralucitoare focare ale elenismului, in special in domeniul filosofiei de curent neoplatonician. Orasul devine in aceasta perioada un centru remarcabil de gandire teologica crestina. Cateva personalitati au jucat un rol foarte important in dezvolatarea gandirii crestin ortodoxe. O mare parte din invatatura lui Clement Alexandrinul ne-a parvenit, insa nu cunoastem aproape nimic despre Panten, considerat ca unul din initiatorii Scolii din Alexandria.
↧

Ortodocșii armeni

August 19, 2015, 9:11 am
$
0
0
Noi, românii, ştim puţine lucruri despre armenii din ţara noastră şi încă
mai puţine despre poporul armean. În România sunt puţini preoţi şi puţine comunităţi armene, întru-cât, după război, numărul armenilor a scăzut dramatic. La nivel internaţional, numărul armenilor este de aproape opt milioane, dintre care doar trei milioane mai sunt astăzi în Armenia. Migraţiile către România s-au produs în mai multe valuri, ultimele petrecându-se la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Biserica armeană este o biserică creştină veche, autonomă şi autocefală, naţională prin limbă, rit şi sistem ierarhic propriu, arhitectură şi artă specifice.  Ea a fost simbolul patriei pierdute pentru poporul armean, căci el s-a păstrat unitar în jurul ei, lipsit fiind secole la rând de un stat independent. Biserică de rit ortodox, este considerată ca având origine apostolică nemijlocită, întrucât creştinismul a fost introdus, propovăduit şi răspândit în Armenia de către apostolii Tadeu şi Bartolomeu. Având astfel de rădăcini, ipoteza că autonomia propriu-zisă a acestei biserici începe abia după anul 301, după încreştinarea oficială din acest an, odată cu  cel dintâi Patriarh armean, Grigor Lusavorici, Luminătorul, este respinsă de armeni, şi, din acest motiv, şi eticheta de gregoriană. În cărţile de istorie bisericească creştine este enumerată printre bisericile vechi orientale, alături de biserica coptă, cea siriană, cea abisiniană şi cea malabară. Puţini dintre noi ştim că ruptura bisericii armene de cea bizantină a fost determinată de cauze doctrinare dar şi politice.  Şi mai puţini cunoaştem că secole întregi, armenii au fost nevoiţi să combată o acuzaţie veche de erezie, acuzaţie ce i-ar separa de doctrina creştină corectă cu privire la persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat ca om. Este vorba de Sinodul ecumenic de la Calcedon (451), care a respins erezia lui Eutichie, când armenii, neparticipând cu reprezentanţi, biserica lor a fost etichetată pe nedrept monofizită, deci eretică. Iată, de fapt, care au fost împrejurările istorice: „Biserica armeană se afla în acei ani într-o încordare extremă pentru apărarea prin luptă armată împotriva religiei lui Zoroastru din Persia. Ea nu a avut timp să îşi stabilească poziţia, urmărind îndeaproape disputele hristologice ce aveau loc în Imperiul Roman. În timpurile acelea, Biserica creştină era de fapt împărţită în trei mari categorii, cu trei definiţii diferite ale credinţei: Învăţătura sinodului de la Calcedon prima în Roma şi în tot Vestul, monofizitismul în spiritul Henoticonului împăratului roman Zenon (474-475, 476-491) trona în Bizanţ, iar nestorianismul în Persia.”
           Monofozitismul, una din ereziile primelor secole privitoare la persoana lui Iisus Hristos, susţinea că după întruparea Lui ca om, n-a mai rămas decât natura divină, iar cea umană era doar o aparenţă. Teologii moderni ai bisericii armene au fost în măsură să restabilească adevărul istoric conform căruia, încă de la sinodul particular de la Aştişat, (435), cu 16 ani înainte de Calcedon, biserica armeană recunoscuse cele două naturi ale lui Iisus prin formularea: „Unul născut, Fiul lui Dumnezeu, a primit natura umană de la Fecioara şi s-a făcut om adevărat şi fiu de om”.
            Armenii au fost ortodocsi pina in secolul al VI-lea, fiind crestinati de Grigorie Luminatorul (+332). La sinodul din Tvin, 596, ei s-au despartit de ortodoxie. La sinodul al V-lea ecumenic 680, 692, ei au fost condamnati in canoanele 32, 33, 56, 81, 99 si astfel au devenit eretici. Cei ce se convertesc, se primesc la ortodoxie prin catehizare si ungere cu Sf. Mir, sub povata episcopulu.
            Doctrina armenilor: a) Iisus Hristos a avut numai o fire, cea dumnezeiasca (monofizism), nu doua firi, cum marturisesc ortodocsii (diofizism). Recunosc numai primele trei sinoade ecumenice; b) Iisus a avut trup aparent (dpehetism), de aceea adauga la Trisaghion... "Cel ce te-ai rastignit"... (VI ec. 81; Ioan 4, 2); c) liturghia o fac numai cu vin (VI ec. 32); d) la botez nu ung cu untdelemn pe cel botezat, iar Sf. Mir il sfintesc dupa alte rinduieli; inlatura pericope din Sf. Scriptura, etc.
            Din cauza numeroaselor încercări ale istoriei, o mare parte dintre fiii Armeniei s-au răspândit în toate colţurile pământului, având contribuţii importante în economie, cultură şi multe alte domenii. Cu toate acestea, permanent, un miez semnificativ al naţiunii s-a menţinut în zona Muntelui Ararat, simbolul identităţii armene.
            În anii Războiului Rece, când lumea era împărţită în tabere antagonice, o jumătate din poporul armean a trebuit să trăiască în lagărul comunist, în timp ce restul se afla în lumea liberă, fapt generator de frământări, inclusiv pe teren bisericesc. Pentru români, este important de ştiut că, timp de mai multe decenii, destinele Bisericii Apostolice Armene au fost conduse de un armean originar din România: Sanctitatea Sa Vasken I. După cum este bine cunoscut, Armenia a fost primul stat din lume care a adoptat creştinismul ca religie oficială, în anul 301 d.Hr., într-un context istoric extrem de dificil, când teritoriul armean făcea obiectul rivalităţii dintre Imperiul Roman, încă păgân şi persecutor de creştini, şi Imperiul Sassanid, care avea drept religie oficială zoroastrismul. Gestul asumat de prinţii armeni însemna o afirmare a identităţii de neam, dar şi o încredinţare a destinului poporului armean în mâna lui Hristos. Gestul, cu consecinţe incalculabile, a marcat definitiv istoria poporului de la picioarele Muntelui Ararat. Tradiţia Bisericii pune încreştinarea armenilor pe seama Apostolilor Tadeu şi Bartolomeu. Peste secole, un rol decisiv în impunerea creştinismului drept unica religie a poporului armean o va avea Sfântul Grigorie Luminătorul, primul patriarh (catolicos) al Armeniei şi întemeietorul marelui centru duhovnicesc de la Etchimiadzin (însemnând "locul pogorârii celui Unuia-născut"), inima creştinătăţii armene. Noua organizare bisericească a fost recunoscută de Leontius, episcopul Cezareii Capadociei, scaun sub a cărui jurisdicţie se aflaseră armenii până atunci. În veacul al V-lea, cărturarul Mesrop Mashtots, la îndemnul catolicosului Sahak, a creat un alfabet propriu pentru limba armeană şi a purces la traducerea Bibliei, astfel că armenii au beneficiat de timpuriu de Sfânta Scriptură în limba naţională, dezvoltându-se o civilizaţie armeană creştină cu un mare grad de originalitate.

↧

Calendarul gregorian vs. Calendarul iulian

August 28, 2015, 9:17 am
$
0
0
Calendarul iulian a fost introdus de Iulius Caesar în 46 î.Hr., intrând în uz în anul 45 î.Hr. Calendarul iulian are un an obişnuit de 365 de zile, împărţit în 12 luni, cu un an bisect adăugat la fiecare patru ani, ceeace face ca anul mediu să aibă 365,25 de zile. Calendarul iulian a rămas în uz în unele ţări până în secolul al XX-lea şi mai este folosit încă de mai multe biserici naţionale ortodoxe.

Calendarul iulian a fost folosit în Europa din timpurile Imperiului Roman până în anul 1582, când Papa Grigore al III-lea a promulgat calendarul gregorian, care a fost în scurtă vreme adoptat de majoritatea ţărilor catolice. Ţările protestante l-au adoptat ceva mai târziu, iar ţările din Europa Răsăriteană l-au adoptat mult mai târziu, unele la începutul secolului al XX-lea.

Motivul Bisericii Catolice pentru ajustarea calendarului era acela de a sărbători Paştele la data pe care o credeau ei că a fost stabilită la Primul Conciliu de la Niceea în anul 325. Deşi unul dintre canoanele conciliului impunea ca toate Bisericile creştine să sărbătorească Paştele în aceiaşi zi, în realitate aceasta nu s-a întâmplat. Biserica Alexandriei sărbătorea Paştele în sâmbăta după sau în a 14-a zi după luna plină care cădea după echinoţiul de primăvară, pe care l-au stabilit pe 21 martie. Însă Biserica Romei considera că echinocţiul cădea pe 25 martie şi folosea altă zi a de sărbătorire. Din secolul al X-lea, toate bisericile (cu excepţia a câteva de la graniţa Imperiului Bizantin), au adoptat Paştele alexandrin, care plasa încă echinocţiul pe 21 martie. Deşi călugărul britanic Beda Venerabilul notase deja schimbarea datei în 725, ea a continuat să se schimbe chiar în secolul al XVI-lea. Când a început folosirea noului calendar, pentru a corecta eroarea acumulată în 13 secole care trecuseră de la Conciliul din Niceea, s-a trecut la ştergerea a 10 zile din calendarul solar. Ultima zi a calendarului iulian a fost 4 octombrie 1582 şi a fost urmată de prima zi a calendarului gregorian, 15 octombrie 1582.
Craciunul pentru crestinii ortodocsi de rit vechi este sarbatorit pe 7 ianuarie. 

Calendarul iulian sau pe stil vechi este decalat cu 13 zile fata de calendarul oficial. Biserica Ortodoxa Romana a trecut la noul calendar pe 1 octombrie 1924.



Înainte de Hristos existau două sisteme de calculare a timpului unui an: unul al egiptenilor - care era mai corect, dar nici el perfect - de 365 zile, altul, al romanilor, care era de 355 zile. Insa, ramanea anual o diferenta de timp de zece zile intre aceste doua sisteme, si chiar intre fiecare dintre ele si calendarul solar.

După aceasta constatare, s-a simtit nevoia de îndreptare a lor si a punerii lor in acord cu calendarul ceresc. Astfel, imparatul roman Iuliu Cezar, in anul 46 i.Hr., adopta sistemul de calcul egiptean, sistem care s-a numit "calendarul iulian". Acest calendar a fost folosit de intreaga crestinatate, timp de 15 secole. Si tot de calendarul iulian s-au servit si Sfintii Parinti la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), la calcularea datei Pastilor.

Deoarece intre calculul calendarului iulian de 365 de zile si 6 ore si cel al calendarului solar de 365 zile, 5 ore, 43 minute si 46 secunde rezulta anual o diferenta de 11 minute si 14 secunde, s-a ajuns dupa 330 de ani la o diferenta de trei zile (cu cat a ramas in urma calendarul iulian).

Astfel ca, in vremea Sinodului I Ecumenic, echinoctiul de primavara se afla la 21 martie in loc de 24 martie, cat a fost in anul 46 i.Hr., cand imparatul Iuliu Cezar a indreptat calendarul. De atunci, Sinodul a luat ca punct de plecare in calcularea datei Pastilor, ziua de 21 martie, cand a fost atunci echinoctiul de primavara.

Specialistii astronomi au constatat ca, si dupa aceea, din 123 in 123 de ani echinoctiul de primavara retrogradeaza cu o zi. Acest lucru fiind constatat de-a lungul secolelor, invatatii vremii - in Rasarit ca si in Apus - au sesizat faptul si au propus conducatorilor Bisericii indreptarea calendarului, pentru ca tabelele pascale nu mai corespundeau cu ziua lunii pline astronomice.

La 24 februarie 1582, papa Grigorie al XIII-lea a facut o reforma, suprimand zece zile din calendar, astfel incat data de 5 octombrie a devenit 14 octombrie. De atunci calendarul s-a numit "gregorian" sau "stilul nou".

Congresul de la Constantinopol 1923

Cu toate ca in anul 1923, la un congres tinut la Constantinopol, majoritatea Bisericilor Ortodoxe a hotarat sa renunte la calendarul iulian si sa adopte calendarul gregorian, data Pastilor se calculeaza inca pe baza calendarului iulian, in care echinoctiul de primavara are loc cu 13 zile mai tarziu. De aici neconcordanta cu data Pastelui din Biserica Catolica.

Intre timp, s-a constatat de catre astronomi ca si intre calendarul gregorian din 1582 si cel astronomic exista o diferenta anuala, diferenta care, la 3500 de ani, ar face ca si calendarul gregorian sa ramana in urma cu o zi si o noapte. Calendarul ortodox, indreptat in 1924, va tine seama si de aceasta diferenta.

Biserica noastră, făcând parte din randul Bisericilor Ortodoxe, n-a purces singura la adoptarea calendarului gregorian, odata cu adoptarea lui de catre Stat, in 1919, ci abia dupa Consfatuirea interortodoxa de la Constantinopol din 1923, care a hotarat indreptarea calendarului si in Bisericile Ortodoxe, prin suprimarea diferentei de 13 zile cu care calendarul iulian ramasese in urma celui indreptat (adica 21 martie in loc de 8 martie unde ajunsese calendarul iulian).

Data echinocțiului de primavara de la 8 martie, la care ajunsese calendarul iulian, este adusa la 21 martie, corespunzand calendarului solar, cum stabilisera Parintii de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325).

Calendarul iulian îndreptat la Consfătuirea interortodoxă de la Constantinopol va deveni mai corect decat cel gregorian prin adoptarea unui nou sistem al anilor bisecti, adaugand o zi in plus din patru in patru ani, cand luna februarie va avea 29 de zile in loc de 28 zile. Prin aceasta, in calendarul ortodox indreptat, diferenta dintre anul solar si cel civil este redusa - prin modul de bisectare - pana la un minimum de 2,02 secunde (anual), care face ca abia dupa 42.772 de zile calendarul (indreptat) sa mai ramana in urma cu o zi si o noapte.

Calendarul îndreptat, întrebuințat de aici inainte de catre ortodocși, se va numi neo-iulian sau constantinopolitan.

Adoptarea calendarului de Bisericile ortodoxe autocefale

La Consfatuirea interortodoxa de la Constantinopol (1923) n-au participat, insa, toate Bisericile Ortodoxe autocefale sau naționale. De aceea, îndreptarea calendarului adoptată aici a rămas să fie introdusa de fiecare Biserica Ortodoxă la data pe care o va crede potrivită, pentru a nu da naștere la tulburari.

Convinse de necesitatea îndreptării calendarului, din 1924 cele mai multe Biserici Ortodoxe au adoptat acest calendar astfel: Patriarhia Ecumenică de Constantinopol (1924), Patriarhia Antiohiei (1924), Patriarhia Alexandriei (1928), Arhiepiscopia Ciprului (1924), Biserica Greciei (1924) si Biserica Ortodoxăa Română (1924), socotind ziua de 1 octombrie drept 14 octombrie, sărind peste cele 13 zile cu care rămăsese în urma calendarul iulian, Biserica Gruziei, Biserica Ortodoxă din Polonia (1924), Biserica Ortodoxă din Cehoslovacia (1951), Biserica Ortodoxă din Finlanda (1917, cu aprobarea Bisericii Ruse), Biserica Ortodoxă Bulgară (1968).

Au rămas, însă, câteva Biserici Ortodoxe cu calendarul iulian neîndreptat, ca: Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusă și Biserica Sârbă, precum și Mănăstirile din Sf. Munte Athos, cu excepția Vatopedului, care se numesc "pe stil vechi", pentru ca prăznuiesc Paștile și toate sărbătorile după vechiul calendar, adică după "stilul vechi".

↧
Search

Sfânta Slujba ortodoxă de duminica

August 28, 2015, 10:44 am
$
0
0
Sinodul local din Constantinopol care a avut loc în anul 842, întărind hotărârile dogmatice ale Sinodului al
pretutindeni în întâia duminică a Postului Mare sub numele de slujba „Rânduielii Duminicii Ortodoxiei” mai întâi de către arhiereii eparhiilor în catedrale, ca apoi, câştigând norodul spre buna învăţătură şi înţelepţire, a ajuns a fi săvârşită şi de parohiile bisericilor şi de stareţii mănăstirilor.
Sfântul Metodie, Patriarhul Constantinopolului, care se afla în fruntea Soborului, a alcătuit în acest scop o rânduială deosebită a Dreptei Credinţe. Odată cu răspândirea credinţei celei curate a ortodoxiei, această rânduială s-a înrădăcinat în întreaga Împărăţie a Răsăritului Creştinesc, iar această pravilă începu să se săvârşească
După isprăvirea citirii ceasurilor, spre locul obişnuit unde se află arhiereul în veşminte (sau stareţul de se face slujba la mănăstire), vin din altar arhimandriţii, egumenii, preoţii, diaconii; preoţii scot icoana Mântuitorului şi a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi le pun pe analogul din mijlocul bisericii.
Începe diaconul: Binecuvântează, Stăpâne.
Arhiereul (sau stareţul): Binecuvântat este Dumnezeul nostru…
Strana: Amin. Împărate ceresc… Sfinte Dumnezeule… (rugăciunile începătoare). Doamne miluieşte (12 ori).

Veniţi să ne închinăm…Apoi
Psalmul 74
Mărturisi-ne-vom Ţie, Dumnezeule, mărturisi-ne-vom Ţie şi vom chema numele Tău, povesti-voi toate minunile Tale. Când voi lua vreme, eu dreptatea voi judeca. Topitu-s-au pământul şi toţi cei ce locuiesc pe dânsul: eu am întărit stâlpii lui. Zis-am celor fărădelege, nu faceţi fărădelege şi celor ce greşesc, nu vă înălţaţi cornul. Nu vă ridicaţi asupra înălţimii cornul vostru şi nu grăiţi împotriva lui Dumnezeu nedreptate. Că nici de la răsărituri, nici de la apusuri, nici de la munţi pustii. Că Dumnezeu judecător este: pe acesta smereşte şi pe acesta înalţă.
Că paharul este în mâna Domnului, cu vin neamestecat, plin de amestecătură şi au abătut din aceasta în aceasta, însă drojdiile lui nu s-au deşertat, bea-vor toţi păcătoşii pământului. Iar eu mă voi bucura în veac,
cânta-voi Dumnezeului lui Iacov. Şi toate coarnele păcătoşilor voi zdrobi şi se va înălţa cornul dreptului.
Slavă…, Şi acum… Aliluia (trei ori)
Diaconul citeşte ectenia obişnuită pînă la „cei ce călătoresc pe ape…” apoi rosteşte aceasta:
Pentru ca să caute cu ochi milostiv la sfânta Sa Biserică şi să o păzească pe ea nevătămată şi nebiruită de eresuri şi de credinţe deşarte, şi cu pacea Sa să o îngrădească, Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să potolească dezbinările ei şi cu puterea Sfântului Duh să îi întoarcă pe toţi care s-au abătut de la cunoştinţa adevărului şi să îi numere cu turma Sa aleasă, Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să lumineze cu lumina înţelepciunii Dumnezeieşti cugetele care s-au întunecat cu necredinţa, iar pe credincioşii săi să-i întărească şi neclintiţi în ortodoxie să-i păzească, Domnului să ne rugăm.
Apoi: Dumnezeu este Domnul, şi S-au arătat nouă… glasul 4
Mulţumiţi fiind noi, nevrednicii, robii Tăi, Doamne, pentru binefacerile Tale cele mari, ce ni s-au făcut nouă, slăvindu-Te Te lăudăm, bine Te cuvântăm, mulţumim, cântăm şi preaslăvim a Ta bună milostivire, şi ca nişte robi cu dragoste strigăm Ţie: Făcătorule de bine, Mântuitorul nostru, slavă Ţie.
Slavă…, glasul 3
De binefacerile Tale şi de daruri, învrednicindu-ne în dar ca nişte robi netrebnici Stăpâne, alergând cu osârdie către Tine, mulţumire după putere Îţi aducem şi slăvindu-Te pe Tine, ca pe Făcătorul de bine şi Ziditorul
strigăm: Slavă Ţie, preaîndurate Dumnezeule.
Şi acum…, glasul 4
Precum a înălţimii de sus podoabă, şi pe cea de jos frumuseţe ai arătat-o sfintei sălăşluiri a măririi Tale, Doamne, întăreşte-o pe aceasta în vecii vecilor şi primeşte pentru Născătoarea de Dumnezeu, rugăciunile noastre pe care neîncetat Ţie ţi le aducem, Viaţă şi Înviere a tuturor!
Diaconul: Să luăm aminte Arhiereul: Pace tuturor.
Citeţul: Şi duhului tău. Diaconul: Înţelepciune, să luăm aminte.
Prochimen, glas al 4-lea
Răsădiţi fiind în casa Domnului, în curţile Domnului Dumnezeului nostru vor înflori. Stih: Veselise-va dreptul de Domnul şi va nădăjdui întru El.
APOSTOLUL
Din Epistola către Romani a sfântului apostol Pavel, citire:
 Fraţilor, vă îndemn să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o.
Depărtaţi-vă de ei. Căci unii ca aceştia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pântecelui lor, şi prin vorbele lor frumoase şi măgulitoare înşeală inimile celor fără de răutate.
Căci ascultarea voastră este cunoscută de toţi. Mă bucur deci de voi şi voiesc să fiţi înţelepţi spre bine şi nevinovaţi la rău. Iar Dumnezeul păcii va zdrobi degrab sub picioarele voastre pe satana. Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi!
Aliluia (de trei ori)
EVANGHELIA
Din sfânta Evanghelie de la Matei citire:
Zis-a Domnul: vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: că îngerii lor, în ceruri, pururi
văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut. Ce vi se pare? Dacă un om ar avea o sută de oi şi una din ele s-ar rătăci, nu va lăsa, oare, în munţi pe cele nouăzeci şi nouă şi ducându-se va căuta pe cea rătăcită? Şi dacă s-ar întâmpla s-o găsească, adevăr grăiesc vouă că se bucură de ea mai mult decât de cele nouăzeci şi nouă, care nu s-au rătăcit. Astfel nu este vrere
înaintea Tatălui vostru, Cel din ceruri, ca să piară vreunul dintraceştia mici. De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi
de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş. Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în ceruri, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în ceruri.
Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie
Apoi ectenia:
Miluieşte-ne Dumnezeule după mare mila Ta, rugămu-ne Ţie auzi-ne şi ne miluieşte.
Încă ne rugăm pentru Prea Fericitul Părintele nostru (N), Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române [pentru (Înalt) Prea Sfinţitul (Arhi-) Episcopul şi Mitropolitul nostru (N)], pentru cinstita preoţime şi întru Hristos diaconime, pentru tot clerul şi poporul, milostive Doamne, auzi-ne şi ne miluieşte.
Cela ce nu voieşti moartea păcătoşilor, ci aştepţi întoarcerea şi pocăinţa lor, întoarce-i pe toţi cei rătăciţi la Sfânta Ta Biserică, rugămu-ne Ţie, Milostive Doamne, auzi-ne şi ne miluieşte.
Cel ce ai zidit această lume spre slava Ta, fă ca şi cei ce se împotrivesc cuvântului Tău să se întoarcă şi împreună cu toţi credincioşii, cu credinţă adevărată şi bine cuvântare, pe Tine, Dumnezeul nostru, să te proslăvească, rugămu-ne Ţie, Atotputernice Făcătorule, auzi-ne şi ne miluieşte!
Cel ce ne-ai dat nouă porunca Ta ca să Te iubim pe Tine, Dumnezeul nostru, şi pe aproapele nostru, fă ca mâniile, duşmăniile, supărările, camăta, încălcările de jurământ şi alte fărădelegi să se stingă, iar dragostea adevărată să împărăţească în inimile noastre, rugămu-ne Ţie, Mântuitorul nostru, auzi-ne şi cu milostivire ne miluieşte.
Ecfonis: Auzi-ne pe noi, Dumnezeul nostru, Mântuitorul nostru…
Strana: Amin. Diaconul: Domnului să ne rugăm.
Strana: Doamne, miluieşte. Şi cel mai mare, citeşte următoarea Rugăciune
Dumnezeule preaînalte şi Ziditorule a toată făptura, Cela ce umpli toate cu mărirea Ta şi pe toate le ţii cu puterea Ta, Ţie, Izvorului a toate darurile Domnului nostru aducem mulţumire noi, nevrednicii, că nu Te întorci de la noi pentru fărădelegile noastre, ci ne arvuneşti pe noi cu îndurările Tale. Tu spre mântuirea noastră ai trimis pe Unul născut Fiul Tău şi ai binevestit nemăsurata Ta pogorâre către neamul omenesc: că cu vrere nu voieşti moartea păcătosului, şi aştepţi să ne întoarcem la Tine şi să fim mântuiţi: Tu, pogorând spre neputinţa firii noastre, ne întăreşti pe noi cu Atotputernicul Har al Sfântului Tău Duh, ne mângâi cu mântuitoarea credinţă şi cu nădejdea desăvârşită a veşnicilor bunătăţi şi povăţuindu-i pe aleşii Tăi în Sionul cel de sus, ca pe lumina ochiului îi păzeşti.
Mărturisim Doamne, marea şi neajunsa Ta iubire de oameni şi milostivire. Dar văzînd alunecările multora, cu osârdie Te rugăm, Atotbunule Doamne: caută la Biserica Ta şi vezi că chiar de am primit cu bucurie bunăvestirea Ta, dar spinii deşertăciunii şi ai patimilor o fac pe dânsa puţin-roditoare, iar în alţii şi fără de rod, şi, înmulţindu-se fărădelegile unii prin eresuri, alţii prin dezbinare se împotrivesc adevărului Tău evanghelicesc, se îndepărtează de moştenirea Ta, se leapădă de Harul Tău şi se  răpun spre judecata preasfântului Tău Cuvânt. Preamilostive şi Atotputernice, nu Te mânia până în sfârşit, Doamne! Fii milostiv, Te roagă Biserica Ta, ştiindu-Te pe Tine ocârmuitorul şi săvârşitorul mântuirii noastre, Iisuse Hristose, fii nouă milostiv, întăreşte-ne pe noi cu puterea Ta în Dreapta Credinţă, luminează ochii celor ce rătăcesc cu lumina Ta dumnezeiască, ca să înţeleagă adevărul Tău: înmoaie înăsprirea lor şi deschide-le auzul, ca să audă glasul Tău şi să se întoarcă către Tine, Mântuitorul nostru. Îndreptează, Doamne, fărădelegile lor şi viaţa lor străină de buna cuviinţă creştinească; fă ca toţi întru sfinţenie şi fără de prihană să vieţuim, şi aşa mântuitoarea credinţă să se înrădăcineze şi purtătoare de rod în inimile noastre să fie. Nu întoarce faţa Ta de la noi, Doamne, dă-ne nouă bucuria mântuirii Tale; dă Doamne şi păstorilor Bisericii Tale râvnă sfântă, şi cu duhul Evangheliei dospeşte grija lor pentru mântuirea şi întoarcerea celor rătăciţi. Ca aşa fiind toţi povăţuiţi, să ajungem unde este credinţa desăvârşită, împlinirea nădejdii şi dragostea adevărată şi acolo cu preacinstitele cete ale puterilor cereşti să Te preaslăvim pe Tine, Domnul nostru, pe Tatăl, şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.
Apoi diaconul rosteşte:
Cine este mare ca Dumnezeul nostru; Tu eşti Dumnezeu Carele faci minuni.
Apoi iarăşi cu glas ridicat:
Cine este mare ca Dumnezeul nostru…
Şi apoi cu glas ridicat:
Cine este mare ca Dumnezeul nostru…
Ziua Ortodoxiei prăznuind, o, neam drept-slăvitor! Să-L slăvim cel mai mult pe Pricinuitorul tuturor bunătăţilor, pe Dumnezeu, Carele este binecuvântat întru toţi vecii.
Acesta este Dumnezeul nostru, Carele rânduieşte şi întăreşte moştenirea Sa iubită Sfânta Biserică, pe strămoşii care au căzut prin călcarea poruncii mîngîindu-i cu cuvântul Său nemincinos, a cărei temelie a pus-o încă în rai; Acesta este Dumnezeul nostru, Carele povăţuindu-ne către acea făgăduinţă mântuitoare, nu fără
de mărturii Sieşi o lasă, ci vrând să se săvârşească mântuirea, vestit-a mai înainte întâi prin strămoşi şi prooroci, în multe chipuri arătând-o; Acesta este Dumnezeul nostru, Care de multe ori şi în multe feluri a grăit părinţilor prin prooroci, în zilele din urmă a grăit nouă prin Fiul, cu Care şi veacurile Le-a făcut, vestindu-ne bunăvoinţa Tatălui pentru noi, ne-a deschis tainele cereşti, ne-a încredinţat cu puterea Sfântului Duh despre
adevărul bunei vestiri, a trimis pe apostoli în toată lumea ca să propovăduiască Evanghelia Împărăţiei, a întărit-o pe aceasta cu multe puteri şi minuni. Acestei descoperiri mântuitoare urmând, de această veste bună ţinându-ne 
Aici clerul împreună cu norodul binecredincios mărturiseşte cu glas biruitor
Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor. Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din cer şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om. Şi S-a răstignit
pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, a pătimit şi S-a îngropat. Şi a înviat a treia zi după Scripturi. Şi S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vie cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci. Întru una, sfântă şi sobornicească şi apostolească Biserică. Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor. Aştept învierea morţilor. Şi viaţa veacului ce va să vie. Amin.
Apoi cu glas înalt:
Aceasta este credinţa apostolească,
Aceasta este credinţa strămoşească,
Aceasta este credinţa dreptmăritoare,
Această credinţă lumea a întărit.
Apoi se citesc următoarele anatematisme:
Încă şi soboarele sfinţilor părinţi şi predaniile şi scrierile lor împreună-glăsuitoare cu Dumnezeiasca descoperire, le primim şi le întărim.
Chiar dacă şi acestei pronii a Domnului pentru noi şi mântuitoarei descoperiri duşmanii Ortodoxiei i se împotrivesc, pomeni-va atunci Domnul ocara robilor Săi: slava hulitorilor o a ocărât-o şi pe cei îndrăzneţi şi vrăjmaşi Dreptei Credinţe fricoşi şi grabnici la fugă i-a arătat.
Precum pe cei care îşi cucernicesc a lor minte întru ascultarea Dumnezeieştii descoperiri şi care s-au nevoit pentru aceasta, îi fericim şi îi lăudăm; iar pe cei care se împotrivesc acestui adevăr şi care nu s-au pocăit Domnului, Carele aşteaptă întoarcerea şi pocăinţa lor, urmând Sfintei Scripturi şi Predaniei Bisericii dintru început ţinându-ne, îi lepădăm şi îi dăm anatemei.
Celor care tăgăduiesc fiinţarea lui Dumnezeu şi spun că această lume de la sine s-a făcut şi toate cele dintr-însa fără Pronia lui Dumnezeu şi din întâmplare se fac, anatema (de trei ori).
Celor care grăiesc că Dumnezeu nu este duh, ci trup; sau că nu este drept, veşnic, milostiv, preaînţelept, atotştiutor şi alte hule asemenea rostind, anatema (de trei ori).
Celor care îndrăznesc grăind că Fiul lui Dumnezeu nu este de o fiinţă cu Tatăl, sau nu este de aceeaşi cinstire cu El, asemenea şi pentru Duhul Sfânt, şi care mărturisesc pe Tatăl, şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh nu ca pe Cel ce este Unul Dumnezeu, anatema (de trei ori).
Celor ce nebuneşte grăiesc că nu a trebuit pentru mântuirea noastră şi spre curăţirea păcatelor noastre să vină în lume Fiul lui Dumnezeu în trup şi să primească patimă de bunăvoie, moarte şi înviere, anatema (de trei ori).
Celor care nu primesc harul izbăvirii propovăduit în Sfânta Evanghelie ca singurul mijloc de curăţire, luminare şi desăvârşire înaintea lui Dumnezeu, anatema (de trei ori).
Celor care îndrăznesc să grăiască că Preacurata Fecioara Maria născătoarea de Dumnezeu nu a fost înainte de naştere, la naştere şi după naştere Fecioară, anatema (de trei ori).
Celor care nu cred că Duhul Sfânt i-a înţelepţit pe prooroci şi apostoli şi printr-înşii ne-a vestit nouă calea adevărată spre pocăinţă şi a întărit aceasta cu minuni, şi Carele acum în inimile dreptcredincioşilor creştini vieţuieşte şi îi povăţuieşte la orice adevăr, anatema (de trei ori).
Celor care tăgăduiesc nemurirea sufletului, sfârşitul veacului, judecata ce va să fie şi răsplata veşnică pentru faptele bune în ceruri, iar pentru păcate – osândire, anatema (de trei ori).
Celor care tăgăduiesc vreuna din Sfintele Taine, de Biserica lui Hristos ţinute, anatema (de trei ori).
Celor care tăgăduiesc soboarele sfinţilor părinţi şi predaniile lor care sânt într-un duh glăsuitoare cu Dumnezeiasca descoperire, şi de sfânta Biserică cea una dreptslăvitoare şi sobornicească cu binecuvântare păstrate, anatema (de trei ori).
Celor care cutează a strecura în Simbolul Credinţei o a doua purcedere, şi din Fiul, a dumnezeirii Duhului Sfânt, arătând prin aceasta două cauze în unitatea fiinţială a Treimii, anatema (de trei ori).
Celor care nu cred şi nu mărturisesc că într-un singur ipostas al persoanei Mântuitorului Iisus Hristos sânt două firi, omenească şi dumnezeiască, neamestecate, neschimbate, neîmpărţite şi nedespărţite, anatema (de trei ori).
Celor care ocărăsc şi hulesc sfintele icoane pe care Sfânta Biserică le primeşte spre amintirea lucrărilor lui Dumnezeu şi a bineplăcuţilor Lui, spre trezirea evlaviei celor ce le privesc pe ele şi a dorinţei de a urma sfinţilor, şi celor care le numesc pe acestea idoli, anatema (de trei ori).
Iar celor care se nevoiesc pentru Ortodoxie în cuvânt, scrieri, învăţături, suferinţe şi viaţă bineplăcută lui Dumnezeu, ca unor apărători şi lucrători ai dreptei credinţe, împreună cu Biserica lui Hristos, săvârşind pomenirea de peste an, strigăm Sfinte binecredinciosule şi întocmai cu apostolii împărat Constantin şi maica ta Elena, dreptmăritorilor împăraţi ai Răsăritului Creştinesc: Teodosie, Iustinian şi ceilalţi dreptcredincioşi
împăraţi şi împărătese ale Împărăţiei Creştinătăţii Răsăritului, rugaţi-vă lui Dumnezeu să ne lumineze calea în
această lume plină de deşertăciuni cu viaţa voastră pilduitoare de slujitori ai lui Dumnezeu cu osârdia voastră dregătorească de mare folos pentru întărirea Bisericii lui Hristos (de trei ori).
Sfinte binecredinciosule Voievod Ştefan cel Mare, sfinte binecredinciosule Voievod-mucenic Constantin Brâncoveanu, rugaţi-vă lui Hristos Dumnezeu pentru noi, ticăloşii urmaşi ai voştri, în aceste vremi cumplite de răcire peste măsură a credinţei celei mântuitoare a Răsăritului Ortodox, vremi de împuţinare a Ţării strămoşeşti şi de micime a vredniciei duhovniceşti a dregătorilor ei, să ne întărească pe noi în dăinuirea noastră întru Dreapta Credinţă pe pământurile rânduite de Dumnezeu spre mântuirea neamului nostru (de trei
ori).
Sfinte Nicodim de la Tismana, sfinte Paisie de la Neamţ, sfinte patriarh Nifon al Constantinopolului, sfinte ierarh Ghelasie de la Râmeţ, sfinţilor ierarhi Iorest şi Sava Mărturisitorii Ardealului, sfinţilor mitropoliţi Antim Ivireanul, Grigorie Dascălul, Maxim Brancovici, ai Moldovei Dosoftei şi Varlaam, rugaţi-vă lui Dumnezeu cel Unul în Treime să ne ferească de nenumăratele şi feluritele ispite ale vremurilor de astăzi care se abat peste noi, nevrednici de a ne numi creştini ai vremurilor de pe urmă, din pricina puţinătăţii noastre duhovniceşti şi asupra bunelor rânduieli ale vieţii creştineşti în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a lui Hristos (de trei ori).
Binecredincioşilor voievozi care s-au osârduit pentru buna orânduire a Bisericii Ortodoxe pe pământurile strămoşeşti Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Radu cel Mare, Neagoe Basarab, Petru Rareş, Vasile Lupu, Matei Basarab, Mihai Viteazu şi marilor dregători ortodocşi, veşnica lor pomenire (de trei ori).
Preasfinţiţilor Patriarhi ai Constantinopolului, ai Alexandriei, ai Antiohiei, al Ierusalimului, şi a întregii Ţări
Româneşti şi preasfinţiţilor mitropoliţi, arhiepiscopi şi episcopi ortodocşi, veşnica lor pomenire (de trei ori).
Presfinţiţilor mitropoliţi, evlavioşi ostenitori pentru neprihănirea şi întărirea Bisericii creştine drept-slăvitoare, în neamul nostru: Andrei al Transilvaniei, Macarie al Ungrovlahiei, Teofil de la Râmnic, Veniamin al Moldovei, veşnica lor pomenire (de trei ori).
Celor care au pătimit şi au fost ucişi în războaiele pentru Credinţa ortodoxă şi Ţară, domnilor, boierilor, oastei iubitoare de Hristos şi tuturor dreptmăritorilor creştini care în dreapta credinţă şi evlavie întru nădejdea învierii au răposat, veşnica lor pomenire (de trei ori).
Dreptmăritoarea Biserică a lui Hristos, cu mărire aducînduşi aminte de cei ce s-au nevoit în evlavie şi aceasta spre urmare arătând tuturor fiilor ei, dreptmăritorilor creştini, asemenea are datoria să laude nevoinţele acestora care prin mântuitoarea credinţă şi faptele bune, pregătindu-se de fericirea veşnică, întăresc Ortodoxia.
Apoi rosteşte:
Tuturor sfinţiţilor patriarhi ortodocşi, mulţi ani trăiască (de trei ori).
Părintelui nostru, Preafericitului Patriarh (N) al României, mulţi ani trăiască (de trei ori).
Înalt Preasfinţiei Sale, Mitropolitul (sau episcopul) (N), mulţi ani trăiască (de trei ori).
Preasfinţiţilor mitropoliţi ortodocşi, arhiepiscopi şi episcopi şi la tot clerul bisericesc, mulţi ani trăiască (de trei ori).
De Dumnezeu păzitei ţării noastre, stăpânirii şi oastei ei şi tuturor dreptmăritorilor creştini, care drept mărturisesc credinţa mântuitoare şi sânt în supunerea Bisericii lui Hristos, dăruieşte-le Doamne, pace, linişte, bună sporire, îmbelşugarea roadelor pământului şi mulţi ani trăiască (de trei ori).
Preasfântă Treime, pe aceştia îi preaslăveşte şi îi întăreşte până la sfârşit în dreapta credinţă; iar pe răzvrătiţii şi hulitorii dreptmăritoarei credinţe şi ai Bisericii lui Hristos şi pe cei care nu sânt în supunerea ei, întoarce-i şi fă ca să vină la cunoştinţa adevărului Tău veşnic, pentru rugăciunile Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarea de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria şi ale tuturor sfinţilor, Amin.
După această rugăciune, cel mai mare zice:
Slavă Ţie Dumnezeule, Binefăcătorului nostru în vecii vecilor
Strana: Amin.
Şi se cântă imnul sfântului Ambrosie al Mediolanului, iar în timpul acestei cântări arhiereul sau stareţul, împreună cu toată sfinţita adunare, sărută sfintele icoane de pe analoguri.
e Tine Dumnezeule, Te lăudăm, pe Tine, Doamne, Te mărturisim, pe Tine, preaveşnicule Părinte, tot pământul Te măreşte. Ţie toţi îngerii, Ţie cerurile şi toate puterile, Ţie Heruvimii şi Serafimii cu neîncetate glasuri Îţi strigă: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Dumnezeu Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea slavei Tale. Pe Tine preaslăvita ceată a apostolilor, pe Tine lăudata mulţime a proorocilor, pe Tine Te laudă prealuminata oaste a mucenicilor, pe Tine în toată lumea Te mărturiseşte sfânta Biserică, pe Părintele măririi celei neajunse, pe Cel închinat Unul-Născut Fiul Tău şi pe Sfântul Mângâietorul Duh. Tu eşti Împăratul slavei Hristoase, Tu eşti al Părintelui pururea fiitor Fiu. Tu spre izbăvirea omului, luînd fire de om, nu Te-ai îngreţoşat de pântecele Fecioarei, Tu, stricând boldul morţii, ai deschis credincioşilor cereasca împărăţie. Tu de-a dreapta lui Dumnezeu şezi întru slava Părintelui şi credem că vei veni Judecător. Pe Tine dar, Te rugăm, ajută robilor Tăi, pe care i-ai mântuit cu cinstitul Tău Sânge. Învredniceşte-i a împărăţi împreună cu sfinţii Tăi întru veşnica Ta slavă.
Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta, îndreptează-i şi îi înalţă pe dânşii în veci. În toate zilele Te vom binecuvânta pe Tine şi vom lăuda numele Tău în veac şi în veacul veacului.
Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta fără de păcat să ne păzim noi. Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi.  
Fie mila Ta, Doamne, spre noi, precum am nădăjduit întru Tine.
Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu ne ruşinăm în veci.
Amin.
↧
↧

Mănăstirea Dintr-un Lemn

August 29, 2015, 11:17 pm
$
0
0
Mănăstirea Dintr-un Lemn este situată la aproximativ 25 de kilometri sud de municipiul Râmnicu Valcea și la 12 kilometri nord de Băbeni, pe valea Otăsaului, în comuna Frâncești.
Cea mai veche mărturie despre mănăstire a fost consemnată în scris de diaconul Paul de Alep, care l-a însoțit pe Patriarhul Macarie al Antiohiei in calatoriile acestuia prin Tarile Romanesti intre anii 1653-1658. El sustine ca un calugar ar fi gasit o icoana a Maicii Domnului in scorbura unui stejar secular. In acel moment el ar fi auzit o voce ce l-ar fi indemnat sa zideasca o manastire din trunchiul acelui copac.
Potrivit unei vechi traditii locale, ar fi luat fiinta in primele decenii ale secolului al XVI-lea, prin edificarea in acest loc a materialului unui singur stejar. Ea a fost ridicata in cinstea Icoanei Maicii Domnului, icoana ce se pastreaza si azi in biserica de piatra a manastirii. In baza acestei traditii asezarea monahala de aici poarta numele Dintr-un Lemn.
Mitropolitul Ungrovlahiei, Neofit Cretanul, cercetand manastirea la 29 iulie 1745 scria: un cioban cu numele Radu, in timpul lui Alexandru Voda (1568-1577), a visat Icona Maicii Domnului despre care aminteste Paul de Alep si, taind stejarul in care a fost gasita icoana, a facut din lemnul lui o bisericuta, numita din aceasta pricina Dintr-un Lemn.
Cam acelasi lucru afirma in anul 1842 si poetul Grigore Alexandrescu. Existenta stejarilor seculari, precum si a icoanei, se constituie astazi in probe de necontestat pentru adevarurile consacrate in legendă.
Construită chiar pe locul stejarului purtător de icoană, după toate probabilitățile pe la mijlocul secolului al XVI-lea, bisericuța din lemn este lucrată din bârne groase, încheiate în coadă de randunică. Are o formă dreptunghiulară, cu absida altarului decrosata, cu o lungime totala de 13 metri, o latime de 5.50 metri si o inaltime de aproximativ 4 metri. Este inconjurata la exterior de un brau in torsada, sapat in grosimea lemnului, cu un pridvor deschis, fara turlă.
 Iconostasul, sculptat in lemn de tei, in anul 1814, este o veritabila opera de arta ca si multe din icoanele de lemn ce impodobesc bisericuta in interior. Icoana Maicii Domnului de care este legata existenta acestui sfant asezamant monahal, este pastrata cu multa veneratie in biserica mare.
Icoana are dimensiuni impresionante, fiind inalta de 1.50 metri si lata de 1.10 metri. In anul 1929, Andrei Grabar de la Universitatea din Strasbourg a vizitat manastirea si, studiind icoana, a identificat-o ca fiind pictata in secolul IV la manastirea Theothokos din Grecia, dupa un model care se spune ca ar fi apartinut Apostolului Luca, cel care a pictat-o pentru prima data pe Fecioara Maria. Conform traditiei, in lume se mai pastreaza trei exemplare asemenea celei de la Dintr-un Lemn.
Inceputurile Manastirii Dintr-un Lemn sunt legate, asa cum am vazut, de unele traditii sau legende care conserva fara indoiala o parte din adevar. Primul document in care apare numele asezamantului monahal de aici poarta data de 20 aprilie 1635.
Biserica de azi prezinta in linii generale arhitectura lui Matei Basarab. Din punct de vedere arhitectonic biserica de zid este in plan triconc, cu altar octogonal, iar pronaosul se termina cu un pridvor pe stalpi.
Pe langa icoana Sfintei Fecioare, de care este legat trecutul manastirii, se pastreaza cele doua policandre de la Serban Cantacuzino si doamna Marica Brancoveanu, cele trei icoane mari imparatesti, precum si alte 36 de icoane mai mici zugravite in anii 1833-1840 de Gheorghe Gherontie de la Hurezi.

↧

DEPRESIA - Părintele Pantelimon de la Mănăstirea Oașa

September 10, 2015, 11:16 pm
$
0
0

Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa:
"Depresia apare atunci când oamenii nu-şi mai înţeleg menirea pe acest pământ"
 
 S-a retras din lume la poalele Munţilor Şureanu, unde trăieşte în post şi rugăciune, cu bucuria de a fi alături de fraţii săi întru Hristos.
Absolvent de Belle Arte, pictor de icoane şi fotograf, Părintele Pantelimon Şuşnea e şi un minunat vorbitor, ale cărui cuvinte învăluite de har au salvat de la naufragiu sufletesc mii de tineri. I-am căutat prezenţa mângâietoare în Postul Paştelui, pentru a găsi răspunsuri despre o suferinţă adesea subestimată, ce ameninţă să se transforme într-o boală a secolului. Un îndreptar de vindecare şi de înviere sufletească -

"Nimeni nu se poate împlini în  afara iubirii"

- Azi, mai mult ca oricând, pare că am ajuns într-o fundătură. Statisticile spun că un român din zece suferă de depresie. Părinte, ce spune asta des­pre vremurile în care trăim?
 - O lume atinsă de depresie e o lume lipsită de bucurie şi dragoste. E o lume alienată şi însingurată, o lume urâtă, care şi-a pierdut reperele, în care s-a pier­dut dimensiunea verticală şi în care omul se des­fă­­şoară numai pe orizontala existenţei, într-o diver­sitate infinită şi goală. E o lume care nu mai are nimic de spus. O lume goală de Dumnezeu, în care bucuria e confundată adesea cu plăcerea. Or, bucuria ade­vă­rată ţine de resorturi mult mai profunde, e împlinirea de­pli­nă a rostului tău ca om şi e strâns legată de îna­intarea în viaţa spirituală. Depresia apare atunci când oa­me­nii nu-şi înţeleg destinul, menirea lor pe acest pământ.

- Niciunul din oamenii atinşi de depresie nu pare să fi scăpat de gândul obsesiv că viaţa e lipsită de sens. Că nu alegem noi să ne naştem, cum nu alegem când să murim.
- Singurul sens al vieţii e mântuirea. Doar că oamenii cred adesea că mântuirea e ceva ce ni se dă în urma unui verdict final, dacă am făcut nişte fapte bune. Mântuirea e fericirea, e raiul.
Raiul nu e un loc. Raiul e starea de relaţie cu Dumnezeu, care se trăieşte încă de aici, de pe pământ.
E greu să iubeşti o idee. De aceea Dumnezeu s-a făcut om, ca să ne înveţe că îl putem iubi, iubindu-i
pe cei de lângă noi. Mântuirea e dinamica acestei relaţii de iubire, cu toate suişurile şi coborâşurile
ei. Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii, în afara  unei relaţii. Oamenii uită că Dumnezeu nu este singur, Dumnezeu este o relaţie (o treime), iar noi suntem făcuţi după asemănarea lui. Bucuria se cere împărtăşită, nu se trăieşte în singurătate. De aceea se spune că cea mai mare fericire e să iubeşti şi să fii iubit.

- Sunteţi şi preot duhovnic. Suferinzii de depre­sie caută alinare la mânăstire?
- Sunt mulţi cei care vin să-şi găsească liniştea la mânăstire, dar asta nu înseamnă că îşi deschid su­fle­tul foarte uşor. Îi recunoşti după chip. Un om nefericit e un om fără strălucire în privire. E apăsat, gârbovit, întunecat şi agresiv, adesea. Când e nemulţumit de el însuşi, omul e agresiv. E ca o fiară rănită, care suferă, e periculoasă şi nu te lasă s-o ajuţi. Dar de cele mai multe ori, în spatele violenţei se ascunde nu răutate, ci suferinţă.
"Dumnezeu nu trădează niciodată"

Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa: La Oaşa, în aşteptarea Sfintelor Paşti:
- Niciodată viaţa n-a fost mai  înlesnită ca acum. Şi totuşi, e tot mai multă suferinţă în lume. De unde vine?
- Depresia e o stare de cădere. Apare dintr-o lipsă de împăcare a sufletului cu sine, cu Dumnezeu sau cu oamenii. E o stare de conflict, de ruptură inte­rioa­ră, între suflet şi intelect. O lipsă de echilibru. Depresia înseamnă, în primul rând, o lipsă de dragoste. Oa­menii suferă când nu-şi mai pot găsi
adăpost în celelalte suflete din jurul lor. Când nu pot găsi sprijin gratuit din partea semenilor lor, oamenii se descu­rajează şi în relaţia cu Dumnezeu, le e greu să-şi mai imagineze un Dumnezeu iubitor. Dar dacă oamenii mai trădează, fiindcă sunt neputincioşi, Dumnezeu e singurul care nu trădează
 niciodată. Totuşi, e foarte greu să ajungi la măsura relaţiei cu Dumnezeu, fără să relaţionezi cu oamenii. Avem nevoie de o confir­ma­re şi din partea semenilor, că nu suntem inutili pe lume. De aceea, nu se poate scăpa de depresie fără acea iubire necondiţionată, care nu pretinde nimic în schimb, care nu te judecă şi nu te acuză, ci te pri­meş­te şi te odihneşte.
- Iubindu-i cu adevărat pe cei deznădăjduiţi, i-am putea ajuta să se vindece?
- Ar trebui să fim noi înşine Dumnezeu unii pentru ceilalţi, să-i odihnim şi să le dăm încredere şi adăpost, ca un refugiu pe munte, în timp de furtună. Să-i protejăm şi să le fim casă.
Când îl hrăneşti pe celălalt, îl hrăneşti, de fapt, pe Dumnezeu, când îl  îm­brăţişezi, el se îmbracă cu tine şi nu-i mai e frig. Când îi vorbeşti, se încălzeşte la vorbele tale.
Iubirea e sin­gu­ra scăpare. Am întâlnit oameni care şi-au depăşit stări vecine cu patologia. Nu erau
împăcaţi, fiindcă nu puteau să ierte, iar starea aceea de neiertare îi mă­cina, îi deconstruia lăuntric. Când au reuşit să ierte, să se împace, să-i primească pe cei care le-au greşit în inima lor, şi-au revenit
spectaculos. Trebuie doar să ai răbdare. Numai intrarea într-o relaţie de iubire cu ceilalţi poate să astâmpere setea omului. Când omul găseşte odihnă într-o relaţie, îşi revine. Dar pentru asta trebuie să scape de obsesia sinelui.

- Adică să renunţe la egoism?
- Egoismul, voia proprie, sunt cei mai mari duş­mani ai noştri. Ne tiranizeazăşi pe noi, şi pe ceilalţi. Nu putem avea relaţii profunde cu ceilalţi fără le­pădare de sine.Dacă nu mă lepăd de sine, îi cer celui­lalt să se alinieze la sinele meu, adică să se alinieze la mine în gândire, în simţire, să vadă lumea exact ca mine.Înseamnă să-l înrobesc, să-l privez de libertate. Şi atunci îi anulez fiinţa, el nu mai poate evolua. Începe să se apere şi se îndepăr­tează de mine, fiindcă simte că am tendinţa de a-l desfiinţa, chiar dacă poate compensez cu lucruri exterioare. Îl răsplătesc cu daruri, dar de fapt îl posed, îl înrobesc, îl transform într-un accesoriu cu care să mă împodobesc. Şi, la final, mă simt la fel de singur. Când eşti liber de obsesiile tale şi de slujirea sinelui, începi să te gândeşti la celălalt cu adevărat, să te gândeşti ce gest ai putea să faci pentru el, fără ca el să-ţi ceară. Ai putea să-l aştepţi cu ceva bun de mâncare? Ai putea să-i duci un pahar cu apă? Ai putea face un drum în locul lui? Ce lucru mai frumos decât să mergi să-i po­triveşti pătura la spate, să nu-l tragă curentul, când se culcă? Pa­radoxul e că abia când te lepezi de tine, te câştigi pe tine şi-l câştigi şi pe celălalt.
 Îl cucereşti, când re­nunţi să-l mai cucereşti. Cu  cât vrei mai tare să subordonezi şi să controlezi, cu
atât eşti mai singur, cu cât te pui mai tare în sprijinul celorlalţi, cu atât eşti mai încon­jurat de oameni. Oamenii ar trebui să fie ca lumânările care, consu­mându-se pe sine, lumi­nează în jurul lor şi îi
încălzesc şi pe cei­lalţi.

 "Nu eşti fericit când aduni, ci când dăruieşti!"

Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa: Aur şi lumină
- Nemulţumirea faţă de ceea ce ai creează, şi ea, depresie. Cei mai mulţi dintre oameni tânjesc veşnic după altceva. Viaţa lor e mereu în altă parte. De ce nu-şi găsesc locul şi rostul?
- În spatele multor căutări ale omului se ascunde, de fapt, nevoia lui de divinitate.
Oamenii tânjesc după starea de Dumnezeu. Suferă din cauza neputin­ţei lor, simt că ar putea fi mai mult decât sunt. Dar acest mult mai mult îl transferă în afara lor, în loc să-l acumuleze interior. Tind să aibă în loc să devină. Tind să stăpânească, în loc să dăruiască. Orientată greşit, spre valorile lumii acesteia, tânjirea aceasta începe să se amestece cu frustrarea, fiindcă lucrurile finite nu pot satisface sufletul.

- Unii au tot ce le trebuie: slujba pe care şi-au dorit-o, suficienţi bani să trăiască o viaţă, ba chiar şi celebritate... Şi totuşi, sunt  profund nefericiţi. Ce le lipseşte?
 - Oamenii aceştia au obiectele pe care şi le doreau, şi-au cumpărat şi oamenii din jur, dar au pierdut din vedere relaţia cu ceilalţi. Sunt dependenţi de lucrurile materiale, tocmai din această nesiguranţă a existenţei unei alte realităţi. Când eşti conştient de veşnicie, te desprinzi uşor de grijile materiale. Nu mai aduni cu disperare. Nu te mai temi de ziua de mâine, începi să ai încredere, deci să ai credinţă. Ma­teria în sine nu poate aduce fericirea, cum nu o poate aduce nici faima artistică sau intelectuală. Nu devii fericit în momentul în care aduni, ci în momentul în care dăruieşti. Valorile, indiferent că sunt materiale, spirituale sau intelectuale, trebuie acu­mu­late pentru a fi dăruite. Ma­te­ria trebuie transfigurată, tre­buie să capete valoare spiri­tua­lă, prin gesturile noastre de dărnicie si bunătate. Omul, când încearcă să îngrămă­deas­că materia în scop egoist, să strângă avere, o scoate pur şi simplu din circuitul ei firesc, ace­la de a fi în slujba legăturii dintre oameni. Dar materia e aceeaşi dintotdeauna, ea nu sporeşte. E minunat să te gân­deşti că apa pe care o bem noi e aceeaşi, în aceeaşi cantitate, ca acum mii de ani. Aceeaşi apă care circulă, care n-a pără­sit planeta. Acelaşi dar, pentru fiecare dintre noi.

 - Am observat la mulţi tineri de azi un fel de masochism al nefericirii. Trăiesc suferinţa cu vo­lup­tate, hrănindu-se parcă din ea. Se cuibăresc în depresie.
 - Există o plăcere perversă, melancolică, o durere de sorginte romantică a omului, de a "se îndulci" cu nişte suferinţe, numai pentru că acele suferinţe pun în miş­care ceva dincolo de instincte, îl fac să-şi simtă sufletul viu şi plin de vibraţie. Incapabili să ia calea mân­tuitoare a bucuriei (care presupune lucrarea vir­tu­ţilor), o aleg pe cea comodă a suferinţei nemân­tui­toare, care îi condamnă să nu-şi depăşească în veci condiţia. A resimţi plăcere din durere e o malformaţie su­fletească. Şi e  plăcere, nu bucurie! Voluptatea aceas­ta a suferinţei e şi un mod de afirmare al oa­me­nilor slabi. E mult mai uşor să te afirmi distructiv! E o formă de a ieşi din anonimat, o nevoie de compă­ti­mire, o cerşire, inconştientă, a atenţiei.

 "Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită".
Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa:
 - Oriîncotro ne uităm, se promovează modelul omului de succes, veşnic zâmbitor.
Fericirea e un imperativ, iar depresia e o ruşine, un stigmat.În faţa unei asemenea presiuni din partea
societăţii, neputinţa unora de a se bucura îi afundă şi mai tare în deznădejde.

- Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită şi produce foarte multă frustrare, pentru că oamenii intră în competiţie cu un model ireal, utopic. Viaţa nu e o fericire continuă, cum nu e nici efort continuu. Viaţa e o împletire de strădanie şi bucurie, iar bucuria vine adesea ca răsplată pentru efort, vine din împlinirea unei datorii, a unei sarcini, din felul în care-ţi lucrezi talanţii ce ţi s-au dat. Dumnezeu a muncit şase zile şi în a şaptea s-a odihnit. Obsesia fericirii cu orice preţ e păguboasă.
Înseamnă că dorinţele tale au luat-o înaintea vieţii şi au devenit nefireşti. E fundamental să nu-ţi doreşti ceea ce nu se poate, să te bucuri de ceea ce ai, şi de cele bune, şi de cele rele, să găseşti un sens în tot ceea ce ţi se întâmplă. Să încarci de sem­nificaţie fiecare încercare a vieţii tale. Dacă elimini
greutăţile şi efortul vieţii, elimini şi bucuria.O viaţă molatică, trăită în plăcere, e o viaţă în care îţi ratezi împlinirea. Doar încercările plătite cu dis­con­fort sau sacrificiu lasă o urmă în fiinţa omului. Gân­dindu-te la câştigul pe care îl obţii, nu mai pri­veşti cu teamă greul şi suferinţa vieţii. Dacă privim lucrurile din perspectiva veşniciei, din lumea aceasta nu ieşim decât cu ceea ce am devenit.

- Intrată pe mâna psihologilor, depresia e tratată precum o boală. Se dau chiar metode de ieşire din depresie, în zece paşi... Putem oare depăşi suferinţele sufleteşti după reţetă?
- Nu ai cum să ajungi la starea de bine fără o lucrare spirituală. Bucuria nu vine decât de la izvorul bucuriei, care e Dumnezeu, nu vine decât din trăirea iubirii.Dar pentru asta, trebuie să ne curăţăm ochii şi să vedem în celălalt chipul lui Dumnezeu. Să trecem de negativele lui (căci negativele nu ţin de profun­zimea fiinţei, ci sunt un accident în fiinţa lui) şi să privim mai adânc. Când iu­beşti pe cineva, spunea Părintele Iustin, stareţul Mâ­năstirii Oaşa, eşti ca un scafandru care pătrunde în adâncul oceanelor şi scoate la suprafaţă comorile. Când iubeşti pe cineva îl inspiri, activezi în el puteri de care habar nu avea că le are. Forţe care zac latent în adân­cul oceanului.
Deve­nirea noastră ca fiinţe uma­ne este imposibilă fără dra­gostea celorlalţi. Fiecare om revelează în noi un alt mod al nostru de a fi în lume. Putem fi în foarte multe feluri, în funcţie de câte relaţii profunde
activăm în noi. Abia prin trăirea relaţiei ne revelăm pe noi înşine şi înaintăm spre chipul nostru adevărat, care e ine­pui­zabil, care e Dumnezeul din noi. Dar din păcate, ac­tivăm unul în celălalt doar 1 % din cât am putea. Tră­im o formă foarte diminuată a noastră. Suntem foarte zgârciţi cu noi, nu ne dăm dreptul la viaţă, la deve­nire. Nu ne  iubim îndeajuns.

 - Unii oameni sunt dărâmaţi de încercări mi­no­re, iar alţii, deşi li se dau greutăţi fără număr, trec prin viaţă cu fruntea sus. De ce unii au tăria de a le înfrunta şi alţii nu? E oare aluatul din care am fost făcuţi atât de diferit?- Ce le face unora viaţa foarte grea nu e faptul că via­ţa e foarte grea în sine, ci faptul că ei nu sunt dis­puşi să vadă şi par­tea lu­minoasă a gre­u­lui din viaţă.De aceea este fun­da­mental să găseşti sen­sul fiecărei în­cercări sau sufe­rin­ţe de care te lo­veşti. Dacă o um­pli de sens, îţi găseşti pu­terea şi seninătatea de a merge mai de­parte cu frun­tea sus. Dacă nu-i găseşti un sens, ea ajunge să te dărâme. Dacă n-ar fi întâmpinat de su­fe­rinţă, omul ar fi ex­traordinar de su­per­ficial. A­bia în­cer­cările vie­ţii îl fac să gân­dească mai profund. Cât timp îi merge bine din toate punctele de vedere, stag­nea­ză, trăieşte la su­prafaţa sa, nu tră­ieşte cu toată fi­in­ţa. Nu trebuie să ne fie frică de sufe­rin­ţă. Hristos ne-a
în­văţat să ne eli­berăm de ea. A e­xor­­cizat-o în viaţa lui pămân­tească, în­frun­tând frica de foamete, de nesomn, de durere, chiar şi frica de moarte, care îi ţine pe toţi în robie. Şi, când a ajuns deasupra fricii, a fost liber. Frica de încercările grele ale vieţii ne inhibă şi ne împiedică să fim mai mult decât suntem. Trebuie să avem  curajul să gândim pentru noi o viaţă măreaţă.
Trebuie să avem curajul să visăm şi să ne visăm mai presus de fricile şi neputinţele noastre.

"Oamenii cu adevărat fericiţi  nu ştiu că sunt fericiţi"
 Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa: Biserica, plină de maici şi studente în costum popular
- Părinte, trăiţi într-un loc care e raiul pe pă­mânt. La oraş, însă, depresia şi alienarea par mai acasă ca niciodată...
 - Lumea adevărată e cea pe care a făcut-o Dum­nezeu, nu cea artificială, pe care a creat-o omul. Călugarii, se spune, sunt retraşi din lume. Nouă ne place să spunem că suntem retraşi în lume, în timp ce oră­şenii sunt retraşi din lume. Ce fericire să simţi rit­murile naturii, să simţi primăvara pământul reavăn, fărâmicios, să vezi cum plesnesc mugurii! La oraş, în spatele atâtor interfeţe de comunicare, s-a pierdut frumuseţea vieţii, acea frumuseţe ritualică din com­portament, din gesturi şi din cuvinte, prin care îl cinsteai pe cel de lângă tine. A fost înlocuită de mult tupeu şi de multă îndrăzneală. Ţăranul ştia să încarce totul de frumuseţe şi de sens, până şi hainele pe care le îmbrăca. Fiecare cusătură avea o semnificaţie.Şi unealta îi era înfrumuseţată. Iar dacă se ducea pe câmp, cânta, să-şi facă munca mai
plăcută. Azi, omul nici de munca lui nu se mai bucură, fiindcă pentru el e doar mijloc de a strânge bani. Munca nu-i mai adu­ce bucurie, nu mai e mijloc de devenire spirituală.
Uti­litarismul acesta, atât de pregnant la oraş, a făcut să se piardă dimensiunea spirituală a vieţii. S-a
pier­dut misterul din creaţie, din relaţie, nu mai vedem tai­na celuilalt, îl privim doar din perspectiva
efi­cienţei şi a exploatării. Ne exploatăm unii pe alţii şi suntem gata să-l exploatăm şi pe Dumnezeu.

- Ce am putea face să depăşim toate aceste neajun­suri, să ne vindecăm sufleteşte?
 - Fiecare din noi se poate ridica deasupra vieţii, dacă încarcă de sens tot ceea ce face, dacă prin tot ceea ce face se apropie de Dumnezeu. Nu doar prin rugăciune sau prin mersul la biserică te sfinţeşti,
ci prin fiecare faptă sau gest. De la felul în care stai, până la felul în care munceşti, de la felul în care faci ceva de mâncare, până la felul în care plantezi o floare, de la felul în care vorbeşti cu un om până la felul în care te culci. Toate gesturile noastre cotidiene trebuie transfigurate printr-un fel aparte de a fi. Prin iubirea pe care o purtăm. Trebuie um­plute de pre­zen­ţă, de sens, de mis­ter, de fru­mu­seţe şi de bucurie.

 - Se spune că bucuria adevă­ra­tă e profundă şi, cu toa­te astea, se dove­deşte trecă­toa­re. De ce n-o putem fixa, de ce n-o putem opri  în loc?
- Nu trebuie să privim bucuria ca pe un drog, care să ne facă să uităm de suferinţa lumii aces­teia, nu tre­buie să o că­utăm ca pe o eva­dare. Nici măcar nu tre­buie să o căutăm!

Oamenii cu Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa:
- Ade­văratii fericiţi nu ştiu că sunt feri­ciţi, fiindcă îşi mă­soa­ră fericirea în fe­ricirea celorlalţi. Ei sunt ieşiţi din sine şi trăiesc prin celă­lalt. Fericirea vine sin­gură. Şi vine ca un dar pentru cei ca­re ştiu să-l caute pe celălalt şi pe Dum­nezeu. Toate aceste piscuri înăl­ţătoare de fericire, care apar ful­gurant în timpul vieţii, sunt nişte trepte interme­diare. Sunt o odihnă, o răsplată după fiecare treaptă urcată, după care nu avem voie să ne oprim. În umbra lor, însă, Hristos ne dăruieşte o pace "pe care nimeni nu o va  lua de la noi". Ne dăruieşte liniştea şi bucuria aceea constantă, care ne descătuşează şi ne face liberi.
↧

Icoanele cu Preacurata Fecioară Maria

September 13, 2015, 8:21 am
$
0
0
           






            Din punct de vedere teologic, icoana Maicii Domnului o reprezintă pe prima ființă umană care a realizat scopul întrupării: îndumnezeirea omului. Această reprezentare este în opoziție cu icoana lui Hristos, fundamentele tuturor iconografiilor, care il reprezintă pe Dumnezeu care devine om.

Descriere si simboluri
           Iconografi din toate timpurile au încercat să o prezinte pe Maica Domnului cât mai frumoasă, blândă, demnă și slavită pe cât au fost ei de capabili. Uneori au pictat-o mâhnită și uneori îndurerată, dar întotdeauna plină de tărie spirituală și de înțelepciune.
            Doamna Preacurată este prezentată intotdeauna cu capul acoperit cu o năframa, care îi cade pe umeri, conform cu tradiția iudaică din acele vremuri. Această năframă sau acoperamânt de cap este, de obicei, roșu pentru a simboliza suferința și sfințenia astfel obținută. Sub aceasta năframă, hainele îi sunt albastre, simbolizând umanitatea Maicii Domnului.
             Sunt pictate si trei stele, una pe frunte și câte una pe fiecare umăr al Maicii Domnului. Aceste stele simbolizează fecioria. Maica Domnului a fost fecioară înainte, în timpul sarcinii și după Nașterea Domnului. Aceste trei stele mai sunt si simbolul Sfintei Treimi. Uneori, a treia stea este acoperită de chipul Mântuitorului Copil, a doua persoană a Sfintei Treimi.

                                               Tipuri de icoane ale Maicii Domnului
             În aceasta icoană nu mai este al subiect, in afara Mantuitorului, care este pictat cu tot atâta dragoste și tot atât de des ca și Maica Domnului. Există cinci tipuri principale de Icoane ale Maicii Domnuluiîn iconografia ortodoxă:
    1. Călăuzitoarea; Hodigitria– în acest tip, Pururea Fecioară Maria il tine pe Mântuitorși arată spre El, ca o calauză spre Dumnezeuși spre mantuire.
    2. Mila Afectuoasa; Eleusa– în acest tip de icoană, Maica Domnului il tine pe Fiul Ei, care își tine fata indreptata spre ea si are cel putin o mana în jurul gâtului ei sau al umărului. Maica Domnului simbolizeaza Biserica, astfel aratand deplinatatea iubirii dintre Dumnezeu si om, o iubire care nu poate fi obtinuta decat cu intermediul unui apropiat al Bisericii, in acest caz Maica Domnului.
    3. Dulcea-sarutare; Glikofilusa - este o varianta a Eleusei, in care Pruncul are fata lipită de a Maicii, într-un gest de mare tandrețe.
    4. Milostiva, Panakranta– în acest tip, Fecioara Maria este așezată pe un tron regal cu Pruncul Iisus în poală, împreună prinvind in fata. Tronul simbolizeaza gloria regala, ea singura este perfecta printre fiintele nascute pe pamant. Conform invataturilor celui de-Al Patrulea Sinod Ecumenic, ea veghează împreună cu Hristos asupra destinelor lumii.
    5. Mijlocitoarea, Agiosortissa– Fecioara Maria este singură, din profil, cu mâinile ridicate sub formă de rugăciune. Ea privește spre stânga, de obicei spre o icoană separată cu Mântuitorul Iisus Hristos. O altă variantă este icoana Maicii Domnului "Loc de scapare" (gr. H Παναγία η Καταφυγή). Este totusi de mentionat ca icoanele in care Maica Domnului este singură, fara Pruncul Iisus, sunt mai degraba rare in Ortodoxie, considerandu-se adesea ca prezența Pruncului în brațele Maicii Domnului este o caracteristica esentiala a icoanelor mariale.
    6. Rugătoarea - Oranta sau Platitera, Panagia, Doamna Semnului - în acest tip de icoană, Fecioara Maria este prezentată cu mâinile desfăcute și cu Iisus Prunc desenat intr-un cerc peste pantecele ei. "A semnului" face trimitere la cuvintele lui Isaia 7:14, "Pentru aceasta Domnul meu va va da un semn: Iata, Fecioara va lua in pantece si va naste fiu si vor chema numele lui Emanuel."
    7. Maica Domnului "Galaktotrofusa" - este o reprezentare în care Pruncul se hraneste de la sânul Maicii Domnului.

          Calendarul Bisericii Rusiei, unde iconografia Maicii Domnului este deosebit de dezvoltata, mentioneaza 260 de icoane ale Fecioarei Maria care sunt cunoscute pentru minuni si care sunt celebrate liturgic. Mineiul lui Serghie de Radonej prezinta 700 de icoane ale Maicii Domnului.
               Și in calendarul Bisericii grecesti sunt prezentate cateva zeci de icoane ale Maicii Domnului, fără a socoti alte cateva zeci de icoane facatoare de minuni celebre de la Muntele Athos.
              Tradiția îi atribuie Sfantului Apostol Luca cinstea de a fi pictat prima icoana a Maicii Domnului. Se cunosc trei tipuri de icoane pictate de el: "Umilenie"(Doamna noastră a Afecțiunii), "Hodigitria" (Cea care ne arata calea) si al treilea tip, fără Prunc sau rugându-se Pruncului Iisus. (Informatiile despre al treilea tip sunt confuze).
↧

Structura și organizarea unei biserici ortodoxe

September 16, 2015, 3:59 am
$
0
0
         În România, există mai multe religii recunoscute oficial de către statul român. Cea mai mare pondere în ansamblul religiilor o are ortodoxismul. Peste 80% din populaţia României este creştin ortodoxă. Formele pe care le iau construcţiile bisericilor ortodoxe sunt de mai multe feluri, dar cele mai cunoscute rămân bisericile în formă de cruce greacă şi treflă cu abside laterale. În general, construcţia unei biserici trebuie să fie în primul rând funcţională adică să respecte structura spaţiului în care se ţine slujba - liturghia -, şi în care se respectă canoanele bisericeşti (anumite practici bisericeşti).
           O clădire de cult ortodox - biserica - este compusă din următoarele părţi prezentate în ordine, din exterior spre interior: pridvorul, pronaosul, naosul peste care se înalţă turla Pantocratorului, absidele laterale, altarulşi absidiolele proscomidieişi diaconiconului desparţit de naos şi celelalte spaţii prin tâmpla catapetesmei. Totdeauna bisericile ortodoxe se construiesc din punctul de vedere al punctelor cardinale pe direcţia Est- Vest, adică la vest este pridvorul şi la est altarul.
           Pe lângă cele enumerate mai sus se pun în evidenţă elemente, componente şi subsisteme specifice: arce, bolţi, cupole, turle etc., alaturi de elemente comune construcţiilor în general: grinzi, stâlpi, pereţi etc. Deosebit de important este şi turnul-clopotniţă.
           Pridvorul bisericii este de obicei mare, larg, deschis, de multe ori însă pentru conservarea monumentului el se închide cu geamuri.Uneori pridvorul poate să lipsească sau poate fi adăugat mai târziu bisericii. (Pridvor - spaţiu deschis, la nivelul solului, care face legătura dintre interiorul şi exteriorul unor edificii, delimitat de regulă de arcade sprijinite pe coloane sau stâlpi de piatră, zidărie sau lemn. În arhitectura ecleziastică precedă spaţiile de cult propriu-zise.)
           Pronaosul este locul în care se pătrunde din pridvor, printr-o uşă masivă. El are forma unui dreptunghi şi permite trecerea în naos.
           Naosul are forma unui pătrat, încoronat de Turla cea mare a Pantocratorului adică cupola de deasupra naosului unde se află pictat Isus Cristos ca împărat al lumii (Pantocrator=cel care împărăteşte,
conduce - Pantocrator
în traducere "Atotputernicul" sau "Atotţiitorul". În iconografia de tradiţie ortodoxă imaginea lui Iisus Hristos, reprezentat, de obicei, cu capul descoperit cu nimb cruciger, binecuvântând cu mâna dreaptă şi ţinând Evanghelia închisă (uneori deschisă) în mâna stângă. Este reprezentat frecvent în calotele bisericilor, care acoperă spaţiul lor central - naosul)care se sprijină de obicei pe patru picioare puternice de zidărie, împărţind greutatea cu arcurile laterale semicilindrice.
           Absidele laterale sunt de largi şi adânci, astfel că ele depăşesc planul pronaosului. Astfel în dreptul lor lăţimea bisericii atinge cea mai mare dimensiune. Zidurile absidelor au de obicei formă cilindrică în interior şi poligonală în exterior.
           Altarul se prezintă ca un dreptunghi în continuarea zidurilor naosului, este spaţios cu nişe mari, poate fi considerat cel mai important element al bisericii. În partea de răsărit, altarul se închide printr-un semicerc asemănător absidelor şi situat în ax. Rezultă astfel o importantă mărire a spaţiului. În altar trecerea se face prin două uşi numite diaconeşti, prin aceste uşi, femeilor le este interzis să treacă. Există în cadrul altarului şi absidiolele (abside mai mici) proscomidiei şi diaconiconului.
           Absidiola proscomidiei este o nişă sau firidă mai mică (uneori în lipsă de spaţiu chiar o masă) situată pe peretele de nord al altarului unde preotul pregăteşte painea şi vinul pentru împărtăşanie. (Proscomidie - în bisericile ortodoxe, încăpere anexă a altarului sau simplă nişă de dimensiuni mari, situată în parte de nord a altarului, în care se oficiază o slujbă specială la care se pomenesc ctitorii şi binefăcătorii respectivului locaş, înainte de începerea liturghiei. Tot aici se păstrează vasele sacre şi împărtăşania pentru bolnavi.
           Absidiola diaconiconului este locul în altar unde se păstrează veşmintele liturgice (hainele preoţeşti dar şi alte elemente ce fac parte din ritualul bisericesc).
           Atât pronaosul, naosul cât şi altarul au ferestre. În pronaos şi naos, ferestrele sunt dispuse pe ambele laturi, iar în altar există o singură fereastră care străpunge semicercul ce închide altarul dinspre răsărit. În acest fel edificiul primeşte suficientă lumină, fiind veşnic scăldat în interior de razele soarelui ce pătrund şi creează o atmosferă de linişte şi reculegere specifică monumentelor religioase.
           Tâmpla bisericii (catapeteasmă sau iconostas - Tip de ecran alcătuit dintr-un schelet lemnos sau de zidărie, care separă sanctuarul (absida altarului) de spaţiul naosului, cu care comunică prin uşile împărăteşti şi prin perechea de uşi diaconeşti.) este din lemn şi are oarecum forma unui perete ce desparte naosul de altar, sau altfel spus altarul de tot restul bisericii. Ea este pictată în ulei, frescă, etc şi cuprinde un număr mare de icoane împărăteşti cu praznice împărăteşti, apostoli şi prooroci..
           O biserică atunci cînd se construieşte are un hram. Hramul adoptat la sfinţirea unei biserici poartă numele unui Sfânt, şi este dat astfel încât să aibă legătură cu viaţa comunităţii ce a ridicat biserica respectivă.
           Turnul-clopotniţă este situat în general, la intrarea de vest şi pe sub el sau pe lângă el se face intrarea în incinta bisericii. În partea de sus a turnului-clopotniţă de găsesc clopotele. Alteori - în special cand spaţiul destinat clădirii bisericii este limitat - poate fi chiar deasupra pronaosului bisericii.
          


           Statutul de organizare si funcţionare a bisericii ortodoxe din România

           Organizarea locală:
(1) Unităţile componente ale Bisericii Ortodoxe Române, organizată ca Patriarhie:
a) parohia;
b) mănăstirea;
c) protopopiatul (protoieria);
d) vicariatul;
e) eparhia (arhiepiscopia şi episcopia);
f) mitropolia.
(2) Fiecare din unităţile componente ale Bisericii, în conformitate cu dispoziţiile prezentului statut, are dreptul de a se conduce şi de a se administra autonom faţă de altă parte componentă de acelaşi rang şi de a participa, prin reprezentanţii săi aleşi, clerici şi mirini - în cazul parohiilor şi eparhiilor, la lucrările unităţilor componente superioare.
(3) Modul de constituire şi funcţionare a unităţilor componente şi a organismelor locale de acelaşi grad este identic pentru întreaga Biserica Ortodoxa Română.

           Parohia este comunitatea creştinilor ortodocşi, clerici si mireni, situata pe un anume teritoriu si subordonata centrului eparhial din punct de vedere canonic, juridic, administrativ si patrimonial, condusa de un preot paroh numit de chiriarhul (arhiepiscopul sau episcopul) eparhiei respective.

           Filia este comunitatea creştinilor ortodocşi, situată pe un mic teritoriu, fără personalitate juridică şi subordonată parohiei.

                                                        Aşezămintele monahale

           Mănăstirea este o comunitate de călugări sau călugăriţe care s-au hotărât în mod liber să-şi ducă viaţa în rugăciuni, înfrânare, sărăcie de bună voie şi ascultare.

           Stavropighie
           O instituţie stavropighială (sau stavropighie), de obicei o mănăstire, este cea care intră direct sub omoforul Întâi-stătătorului unei biserici, în loc de a fi sub episcopul locului din acea eparhie. Cuvântul grecesc σταυροπηγιονînseamnă literal "aşezare a unei cruci"şi se referă la crucile folosite pentru a marca un hotar. În context liturgic, stavropighionul era crucea aşezată de episcop la temelia unei noi biserici. Termenul a ajuns să fie folosit mai ales ca referire la mănăstirile care ţineau canonic de Patriarhul de Constantinopol.
Într-o serie de documente bizantine din secolele X-XIV, termenul de stavropighial era folosit ca un fel de sinonim pentru patriarhal, atunci când se referea la obştile monahale de acest fel, deşi în anumite cazuri se făcea distincţie între cei doi termeni, stavropighial făcând referire doar la acele mănăstiri ce fuseseră întemeiate propriu-zis de către patriarh.
Mănăstirile stavropighii ale epocii bizantine recunoşteau autoritatea patriarhului ca episcop al lor, îl pomeneau la liturghii şi îi plăteau kanonikonul, o taxă eclesiastică ce asigura patriarhiei un venit substanţial. Un schit sau o mănăstire nu pot deveni stavropighie decât cu acordul episcopului locului.

           Metoc
           Metocul este o mănăstire mică, subordonată administrativ unei mănăstiri mai mari; proprietate imobiliară a unei mănăstiri; spec. clădire care aparține unei mănăstiri și care servește ca loc de găzduire. [Var.: metóh, (reg.) mitóc s.n.] - Din sl. metohŭ.
metóc (metócuri), s.n. - 1. Mănăstire dependentă de alta. - 2. Reședință călugărească în afara mănăstirii. -

           Protopopiatul (protoieria) este o unitate bisericească administrativă care cuprinde mai multe parohii arondate de pe teritoriul aceleiaşi eparhii.
           Eparhie,eparhii, - Diviziune administrativă bisericească, condusă de un episcop; episcopie, dieceză. - Din ngr. eparhía.
           Eparhie - 1. circumscripție administrativă în Imperiul Roman de Răsărit. 2. subdiviziune a diecezei în biserica bizantină, condusă de un episcop; episcopie. (< fr. eparchie, gr. eparkhia) .
           Episcopie - Teritoriu asupra căruia se extinde autoritatea unui episcop; eparhie. ♢ Reşedinţa episcopului; episcopat. - Din ngr. episkopía. 1. dieceză, eparhie, episcopat, (înv.) vlădicie. 2. Diviziune administrativă bisericească condusă de un episcop; eparhie. 3. Sediul episcopului. [G.-D. episcopiei] /<ngr. episkopía

           Arhiepiscopie - 1. Eparhie condusă de un arhiepiscop; arhidieceză, arhiepiscopat. 2. Funcţie de arhiepiscop. 3. Reşedinţă a unui arhiepiscop. [Pr.: -hi-e-] - Din sl. arhiepiskopija.
           Episcopiile sunt subordonate arhiepiscopiilor. Episcopiile arondate arhiepiscopiilor se numesc sufragane. Ca si organizare, cele doua instituţii nu sunt diferite. Arhiepiscopia capătă întâietate in fata episcopiilor sufragane datorita întinderii eparhiale mai mari sau datorita unor motive istorico-religioase.
Organismele de conducere ale eparhiei sunt: Chiriarhul (arhiepiscopul sau episcopul eparhiot), Adunarea eparhiala ca organism deliberativ, Consiliul eparhial si Permanenta Consiliului eparhial ca organisme executive.

           Biserica Ortodoxă Română este organizată ca Patriarhie, cu titulatura "Patriarhia Româna". Patriarhia Româna cuprinde eparhii (Arhiepiscopii şi Episcopii) grupate în Mitropolii, precum şi alte unităţi în interiorul sau în afara graniţelor României.
           Mitropolie -1. Instituție administrativă a Bisericii ortodoxe, superioară episcopiei și inferioară patriarhiei, având în frunte un mitropolit. 2. Biserica și clădirile anexe care constituie sediul unei mitropolii (1). 3. Funcție de mitropolit. - Din sl. mitropolija. 4.Organ administrativ al Bisericii ortodoxe (superior episcopiei și inferior patriarhiei) în fruntea căruia se afla un mitropolit. /<sl. mitropolija

ansamblul religiilor o are ortodoxismul. Peste 80% din populaţia României este creştin-ortodoxă. Formele pe care le iau construcţiile bisericilor ortodoxe sunt de mai multe feluri, dar cele mai cunoscute rămân bisericile în formă de cruce greacă şi treflă cu abside laterale. În general, construcţia unei biserici trebuie să fie în primul rând funcţională adică să respecte structura spaţiului în care se ţine slujba - liturghia -, şi în care se respectă canoanele bisericeşti (anumite practici bisericeşti).
↧
↧

Sfântul Sisoe

November 12, 2015, 12:09 am
$
0
0
Prăznuim Sfâantul Sisoe pe data de 6 iulie.
Sfantul Sisoe cel Mare a fost ucenicul Sfantului Antonie cel Mare. A primit de la Dumnezeu puterea de a

Intr-una din zile, un om se indrepta cu fiul sau spre chilia Sfantului Sisoe pentru a lua binecuvantare. Pe drum, copilul muri, insa tatal, fara a se tulbura si-a continuat drumul pana la batranul Sisoe. A intrat in chilia acestuia cu fiul sau in brate. A cazut la pamant pentru a fi binecuvantat. Dupa acest gest, tatal s-a ridicat, lasandu-l pe copil la picioarele Sfantului Sisoe.

Batranul, necunoscand ca fiul acestuia este mort, i-a spus:

- Ridica-te si du-te afara!

Dupa ce a rostit aceste cuvinte, copilul s-a ridicat si a iesit. In urma acestei minuni, tatal i-a spus Cuviosului Sisoe cele petrecute cu fiul sau, iar batranul i-a spus sa nu vesteasca nimanui despre cele petrecute pana la moartea sa.
vindeca bolnavii, a scoate duhurile rele si a invia mortii. Sfantul Sisoe s-a nevoit in pustia Egiptului vreme de 72 de ani. Cuviosul Sisoe postea atat de mult, incat ajungea sa nu manance nimic timp de mai multe zile.

Luând asupra lui Crucea Domnului Nostru încă din tinereţe, preafericitul nostru Părinte Sisoe se retrase în puştiul Schetis (adică "al Schitului"). Înainta atât de repede pe calea virtuţii şi în lupta ascetica încât fu în curând considerat de toţi drept modelul de călugăr. La puţin timp după moartea Sfântului Antonie, pe când pustiile Sketis şi Nitria începeau să fie populate cu prea multă lume, el se hotăra să meargă în partea interioară a muntelui, unde trăise marele patriarh al pustiului, şi care era pe atunci părăsită din cauza invaziilor barbare (prin 357). Rămase acolo 72 de ani, urmând în toate pe Sfântul Antonie. Un frate îl întrebă într-o zi dacă a ajuns la măsura lui avva Antonie. El îi răspunse : "Dacă aş avea unul din gândurile avvei Antonie, aş deveni cu totul ca de foc ; cunosc însă un om care, cu trudă, poate să ducă gândirea avvei Antonie". Primea hrana din când în când printr-un călugăr venit de la Pispir, dar se întâmplă o dată ca acesta să întârzie aproape zece luni. Cum mergea prin munte, Sisoe întâlni un vânător, venit din Faran (Sinai), care nu văzuse pe nimeni de 11 luni. Bătrânul se întoarse atunci în chilia sa şi lovindu-se peste piept îşi spuse : "Iată, credeai că ai făcut lucru mare, dar tu nu eşti nici măcar la nivelul acestui mirean !".
Printre virtuţile care îi împodobeau inima, excela înainte de toate în smerenie şi îi învaţă pe cei care îl vizitau ca aceasta se poate obţine mai întâi prin abstinenţă, apoi prin rugăciune şi în sfârşit forţându-ne să ne considerăm în orice împrejurări inferiori tuturor oamenilor. Îi plăcea atât de mult să postească şi era atât de cufundat în rugăciune încât rămânea zile întregi fără să se îngrijească de mâncare iar când discipolul său, Avram, îi atrăgea atenţia, el răspundea cu simplitate : "Nu am mâncat noi, copilul meu ?" - Celălalt răspuzându-i că nu, el spunea : "Dacă nu am mâncat, adu şi hai să mâncam".
Fiul unui om care venise să îl viziteze pe bătrân pe munte murise pe drum iar tatăl, fără să se tulbure, îl aduse cu încredere la bătrân şi se închina lui cu fiul său. Apoi ieşi. Sfântul, gândindu-se că tânărul rămăsese prosternat din respect, îi spuse : "Scoală-te, ieşi afară !". Pe data defunctul se ridică şi ieşi.
Oprindu-se într-o zi lângă mormântul lui Alexandru cel Mare, bătrânul contemplă cu stupoare zădărnicia slavei pământeşti şi vărsă lacrimi pentru soarta comună a tuturor oamenilor (acest episod nu se afla în apoftegmele din Patericul egiptean dar face obiectul reprezentării Sfântului, care a devenit tema clasică a "amintirii morţii"în programul iconografic al Manăstirilor.). Apoi reveni în chilia sa, pentru a-şi continua nevoinţele în aşteptarea Domnului. Unui frate care căzuse în păcat de mai multe ori îi spuse : "Ridică-te încă o dată şi încă o dată" - "Până când ?"întrebă fratele. - Bătrânul răspunse : "Până când vei fi găsit (de moarte) ori în bine ori în păcat. Căci omul se prezintă la judecata în starea în care a fost găsit".
Terminându-şi calea vieţii sale, Sfântul Sisoe era gata să moară şi pe când Părinţii erau aşezaţi în jurul lui, fata să străluci dintr-odată că soarele. Iar el le zise : "Iată că vine avva Antonie". La puţin timp spuse : "Iată ceata Proorocilor". Faţa să străluci şi mai tare şi el spuse : "Iată că vine ceata Apostolilor". Apoi faţa i se lumină şi el părea să stea de vorbă cu un personaj nevăzut. Părinţii îl întrebară cu cine vorbeşte iar el răspunse : "Iată îngerii venind să mă ia iar eu îi implor să mă lase să fac puţină pocăinţa". Bătrânii i-au replicat : "Dar tu nu mai ai nevoie să faci canon, Părinte". El răspunse atunci plângând : "Adevărat vă spun că nu am nici măcar conştiinţa de a fi la început". Părinţii se minunară de o asemenea smerenie şi înţeleseră că el ajunsese la desăvârşire. Faţa lui deveni atunci dintr-odată mai strălucitoare ca soarele şi toţi cei prezenţi fură cuprinşi de spaimă. Bătrânul murmură : "Priviţi, Domnul vine şi El spune "Aduceţi-mi chivotul pustiei". Cu aceste cuvinte Sfântul Sisoe îşi dădu sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Ca un fulger a scăpărat şi tot locul fu cuprins de bună mireasmă.


Cuviosul Sisoe a trecut la cele vesnice in anul 429.

↧

Crăciunul în lume - Tradiții

December 23, 2015, 1:20 am
$
0
0
Se apropie cu pași repezi Crăciunulși fiecare popor creștin se pregătește pentru întâmpinarea marii sărbători a Nașterii Domnului.
Iată câteva tradiții și obiceiuri de Crăciun din jurul lumii:

Pe continentul european
În Germania, ''Christklots'' reprezintă obiceiul de a arde un butuc toată noaptea de Crăciun, care, conform
tradiţiei, se crede că ar apăra casa de hoţi şi de nenorociri tot restul anului. În întreaga Germanie, Adventul este perioada anului cea mai plină de atmosferă până în Ajunul Crăciunului, în 24 decembrie, zi în care creştinii sărbătoresc naşterea lui Iisus. Ajunul Crăciunului este cea mai importantă zi de sărbătoare. În ziua de ajun, familia se adună pentru cină şi pentru a merge împreună la biserică la Mesa din noaptea de Crăciun. Tradiţia împodobirii bradului a început în Germania (se pare că primii creştini care au adus brazi împodobiţi în casele lor au fost nemţii, în secolul al XVI-lea). Mai târziu, împodobirea acestora a devenit un obicei şi în alte ţări. În 1890, deja erau importate din Germania ornamente pentru pomii de Crăciun.
PUBLICITATE

În Elveţia, butucul este cunoscut sub numele de ''Bouche de Noel''. ''Samichlaus'' (Moş Crăciun) are întotdeauna sarcina grea de a aduce şi pomul de Crăciun în casele elveţienilor. Acest obicei se păstrează încă din 1775. O altă tradiţie a elveţienilor este ''Parada ridichilor luminate'', obicei preluat de la mexicani. Copiii ajutaţi de părinţi se înarmează cu ustensile specializate şi scobesc cu mare grijă câte o ridiche mare de lună, alb-violet, pe care apoi o împodobesc cu diferite crestături şi forme. Similar cu dovleacul de Halloween, în ridichea împodobită micuţii elveţieni pun o lumânare şi poartă ridichea ca pe o făclie ori o agaţă ca pe un lampion.

În Anglia, butucul care se arde în noaptea de Crăciun este denumit ''Yule log''. În fiecare dintre cele patru duminici dinainte de naşterea lui Iisus se aprinde o lumânare, aşezată într-o cutie. Au loc procesiuni reprezentându-i pe cei trei magi şi naşterea lui Hristos. În 1814, printul Albert, soţul reginei Victoria, a împodobit un brad la castelul Windsor folosind dulciuri, lumânări şi fructe. Evident, familiile de aristocraţi i-au urmat exemplul, folosind ornamente din ce în ce mai extravagante: păpuşi, mobilă în miniatură, micuţe instrumente muzicale, bijuterii, arme jucărie. Copiii din Anglia nu îşi primesc cadoul în data de 24 decembrie, ci în 25. Una dintre tradiţii este ca elevii să monteze în şcoli sau în biserici piese despre naşterea Mântuitorului. În vechime se foloseau animale vii pentru redarea atmosferei, însă în prezent se preferă costumele. Un alt obicei vechi este şi acela de a atârna ciorapi de şemineu în aşteptarea cadourilor, vâsc în casă şi crenguţe de brad în jurul casei. Anticii druizi credeau că vâscul posedă puteri magice şi că aduce noroc şi prosperitate, alungând spiritele rele. Faimoasa şi tipica budincă englezească era numită ''hackin'', de la ingrediente. În secolul XVII, budinca de prune era pregătită chiar în dimineaţa de Crăciun şi era stropită cu brandy şi flambată la servire. Tot tradiţiei Crăciunului englezesc îi aparţine şi pacheţelul surpriză numit ''cracker'', care este împărţit la servirea budincii de Crăciun.

În Italia, Crăciunul începe cu opt zile înainte şi este cunoscut sub denumirea de ''Novena''. Copiii merg din casă în casă să recite poezii şi să cânte, însă darurile le primesc de-abia pe 6 ianuarie. Conform tradiţiei, cadourile sunt aduse de o vrăjitoare urâtă, dar bună, numită Befana. Călare pe mătura ei, ea verifică atentă cine a fost cuminte şi cine nu, se strecoară pe hornuri şi lasă cadourile lângă bradul împodobit. În multe biserici sunt expuse iesle cu pruncul Iisus şi magi în mărime naturală. Un punct de atracţie îl constituie Irozii - un teatru popular cu scene, care, pe lângă Irod, prezintă un moş cu barbă lungă, cu cojocul întors, reprezentând bufonul romanilor, şi o paiaţă cu clopoţei la picioare, care poartă un băţ năzdrăvan, în amintirea saltimbancilor chemaţi cu prilejul unor astfel de manifestări.

În Austria, cete de copii străbat străzile colindând pe la ferestre. Piaţa de Crăciun din Viena este atracţia principală a sărbătorilor, deşi Crăciunul este celebrat mai ales acasă, cu o masă festivă şi cadouri.

În Suedia, cea mai importantă zi este Ajunul Crăciunului. O masă specială este pregătită în acest scop - şuncă, peşte şi fasole -, aceasta fiind şi prilejul cu care rudele îşi fac daruri. Mulţi suedezi merg la biserică în dimineaţa zilei de Crăciun. Crăciunul se numeşte la suedezi Jul şi este urmat de alte sărbători. Moşul are pe aceste meleaguri o înfăţişare diferită: el este reprezentat ca un pitic îmbrăcat în roşu, cu barbă albă, mare amator de orez cu lapte, tradiţionala mâncare suedeză de Crăciun. La începuturi, ornamentele pentru brad erau făcute din lemn vopsit, înfăţişând animale şi feţe de copii. Suedezii descoperă surprizele de Crăciun într-un sac îngropat adânc în zăpadă.

În Islanda, ţara gheţii şi zăpezii, vin treisprezece Moşi Crăciuni! Cu treisprezece zile înainte de Crăciun, primul Moş Crăciun coboară din munţi, ocoleşte fiecare casă şi apoi pune dulciuri în ghetuţele copiilor, în vreme ce aceştia dorm. Dacă au fost cuminţi, copiii primesc dulciuri, mandarine, lozuri în plic, iar dacă au fost răi, sunt recompensaţi cu un cartof. A doua zi, cel de-al doilea Moş vine în oraş şi tot aşa până la 25 decembrie, când primul Moş se întoarce la casa lui din munţi, pe 26 - cel de-al doilea şi tot aşa până pe 6 ianuarie. Ziua de 6 ianuarie este numită şi ''Al treisprezecelea''şi este considerată de islandezi ultima zi de Crăciun, pentru că în această zi ultimul Moş Crăciun se întoarce la casa lui.

În Finlanda, familiile se reunesc pentru a petrece Crăciunul, cea mai importantă sărbătoare a anului. Seara, în jurul orei 17,00, familiile pleacă la biserică pentru slujbe speciale în care se aprind lumânări la mormintele celor dragi. Tot în ajun, exact la ora 12, de pe balconul primăriei, un reprezentant al oraşului proclamă ''pacea de Crăciun''. Aceasta înseamnă că de la momentul proclamării păcii şi până la Bobotează, celor care tulbură pacea li se aplică pedepse severe. Acest obicei există de aproape 600 de ani şi este valabil pentru întreaga ţară. Copiii aşteaptă sosirea lui Moş Crăciun, care pune mereu aceeaşi întrebare: ''Sunt cumva copii cuminţi aici?''. Moşul are o desagă plină de cadouri şi în timp ce ''slujitorii'' lui îl ajută să le împartă, el le povesteşte celor mici despre călătoria grea pe care o face din Laponia. Printre mâncărurile servite de Crăciun se numără: şunca sau curcanul, cartofii, morcovul, pateul de ficat, orezul, care conţine o singură migdală. Persoana care mănâncă migdala se va căsători în anul ce urmează. În 25 decembrie se serveşte un fel de peşte care iniţial s-a preparat printr-un proces îndelungat.

Danezii au o modalitate mai puţin întâlnită de a împărţi cadourile: se adună toţi membrii familiei în jurul bradului şi cel mai vârstnic ia un cadou pe care-l dă celui destinat, care ia, la rândul său, un altul şi-l dă persoanei pentru care a fost pregătit şi aşa mai departe. În Danemarca se foloseau steguleţe, clopoţei şi steluţe.

Olandezii îl aşteaptă pe ''Sinter Klaas'', care vine pe un cal alb şi lasă daruri în saboţii de lemn.

În Grecia, masa de Crăciun are în mijloc o pâine tradiţională iar după ospăţ masa nu se strânge, pentru ca Iisus să aibă cu ce-şi potoli foamea. Moş Crăciunul lor este totuna cu Sf. Vasile, filantropul Asiei Mici. El le împarte cadouri şi dulciuri copiilor. În vechea tradiţie, obiceiul bradului împodobit nu există, fapt pentru care Sf. Vasile lasă cadourile pe masă sau într-un colţ al camerei. Există o tradiţie potrivit căreia stăpâna casei trebuie să-şi imprime forma mâinii pe pâinea pregătită pentru cină, pentru a le arăta copiilor că Iisus a binecuvântat mâncarea.

În Polonia se păstrează obiceiul ca în cinstea stelei de la Betleem masa de Crăciun să înceapă după ce apare pe cer prima stea - ''Gwiazdka'' (''mica stea''). Toţi brazii de Crăciun erau împodobiţi cu îngeraşi, steluţe şi păsări.

În Spania, darurile de Crăciun sunt oferite de magi, care se deplasează în cortegii de curteni, cavaleri şi lăutari iar în case şi biserici există iesle miniaturale care redau atmosfera Naşterii Domnului. Crăciunul este sărbătorit la 25 decembrie, dar darurile se dau pe 6 ianuarie, cu ocazia zilei celor Trei Regi (''Reyes Magos'').

În Rusia, Moş Crăciun (''Babuşka'') este însoţit de Albă-ca-Zăpada (''Snegurocika'') iar copiii primesc prăjituri şi jucării, printre care celebrul set de păpuşi ''Matrioşka''.

Lituanienii împodobeau brazii cu mici colivii de păsări, steluţe şi diverse forme geometrice.

În Ungaria, Crăciunul (25 decembrie) este cea mai mare sărbătoare. În ajunul Crăciunului, creştinii respectau câteva tradiţii. Era interzisă cererea sau darea de împrumuturi. Nu era bine nici ca femeile să coasă, să ţeasă sau să spele vase, pentru că altfel le păştea o nenorocire. În ajunul Crăciunului rufele spălate şi puse la uscat aduceau boala asupra familiei. Tinerii nu aveau voie să mănânce mâncăruri grase, pentru ca nu cumva viitoarele soţii să le fie furate. Masa festivă de Crăciun era completă doar dacă avea tradiţionala carne de porc prăjită, curcanul copt la cuptor, maioşul şi cozonacul cu nuci. Pomul de Crăciun era împodobit cu fructe, prăjituri, dulciuri şi lumânări.

Obiceiuri pe cele două continente americane
În SUA, cu cinci săptămâni înainte de Crăciun, în fiecare duminică, americanii aprind câte o lumânare, fiecare reprezentând câte ceva. În seara Crăciunului, toate acestea sunt reaprinse pentru a sărbători Naşterea Domnului. La masă se mănâncă curcan iar specialitatea Crăciunului este o prăjitură cu fructe confiate. În America se împodobesc clădirile cu pomi de Crăciun, punctul central al sărbătorii fiind cadoul (achiziţionat de regulă din magazin), adus, aici şi în Canada, de ''Santa Claus''. Tradiţionalul ciorap de Crăciun îşi face apariţia la sfârşitul secolului al XIX-lea, ilustratorul Thomas Nast fiind iniţiatorul lui. Există 11 oraşe numite Santa Claus în opt state americane - Alaska, Arizona, Georgia, Indiana, Minnesota, Nevada, Oregon şi Utah - şi 50 de locuri cu numele Noel. În Alaska, Moş Crăciun face înainte de a aduce cadourile o vizită secretă de verificare a cuminţeniei copiilor. Aceştia trebuie să îl întâmpine cu tradiţionalul colind ''Gristuusaaq suu'uq'' (''Astăzi s-a născut Hristos'').

În Cuba, cea mai importantă perioadă este Ajunul Crăciunului, denumită ''nochebuena'' (''Noaptea cea bună''). Masa tradiţională înseamnă pentru cubanezi friptură de porc, fasole neagră servită cu orez şi plante tradiţionale (Yuca) sub formă de piure. Familiile se reunesc şi, într-o groapă săpată în pământ şi plină de cărbuni acoperiţi cu frunze de bananier, frig un porc întreg. Familiile (care în Cuba includ rudele de toate gradele) petrec toată noaptea pe muzică tradiţională.

În Costa Rica, Columbia şi Mexic, darurile sunt aduse de ''Nino Jesus'' (''Copilul Iisus''). În Mexic, înainte de Crăciun, se organizează Festivalul sculpturii în ridichi.

În Chile copiii şi adulţii confecţionează sau cumpără mici figurine din lut, pe care le aşază sub brad. Aceste figurine se numesc ''pasebre''. Moş Crăciun (''Viejito Pascuero'') îşi alege şi el câte o figurină de sub fiecare brad.

Pe continentul asiatic
Libanezii plantează boabe de grâu în ghivece, cu o lună înaintea Crăciunului, pe care le pun în seara sfântă sub brad sau alături de montajul de Crăciun, constând în reconstituirea scenei Naşterii Mântuitorului.

Japonezii celebrează Crăciunul cu lanterne, păpuşi şi aranjamente florale şi cu ''Jizo'' (''Moş Crăciun'').

Creştinii din India împodobesc bananieri sau pomi de mango. Bisericile sunt umplute de flori roşii (Crăciuniţe) iar cei bogaţi oferă ajutor celor nevoiaşi.

În Filipine, sărbătoarea Crăciunului începe cu nouă zile înainte de 25 decembrie, cu Misa de Gallo. În fiecare zi dintre cele nouă are loc un teatru religios iar colindătorii vestesc Naşterea Domnului cu ''Maligayang Paskob''. 
↧
Search

Sfintii Trei Ierarhi

January 29, 2016, 10:46 am
$
0
0
Sfintii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si Ioan Gura de Aur sunt praznuiti pe 30 ianuarie. Desi Biserica i-a pomenit separat in luna ianuarie, pe Sfantul Vasile - 1 ianuarie, pe Sfantul Grigorie - 25 ianuarie si pe Sfantul Ioan Gura de Aur pe 27 ianuarie, ei sunt praznuiti impreuna pe 30 ianuarie. Motivul? Pentru a le descoperi crestinilor ca nu este unul mai mare decat altul. Mentionam ca in vechime, aparusera neintelegeri intre crestini pe tema - cine este mai mare ca teolog dintre cei trei ierarhi. Dupa cativa ani de la declansarea neintelegerilor, cei trei sfinti au inceput sa i se arate unul cate unul, episcopului Evhaitelor, Sfantului Ioan Mauropous. In cele din urma, in anul 1084, intr-o vedenie, Sfantului Ioan Mauropos i-au aparut cei trei sfinti impreuna si i-au grait:
"Dupa cum vezi, noi la Dumnezeu una suntem si nici o vrajba nu este intre noi. Fiecare din noi, la timpul sau, indemnati de Duhul Sfant, am scris invataturi pentru mantuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfant, asa am invatat. Nu este intre noi unul intai si altul al doilea. De chemi pe unul, vin si ceilalti doi. Drept aceea, sculandu-te, porunceste, celor ce se invrajbesc, sa nu se mai certe pentru noi. Ca nevointa noastra, cat am fost in viata si dupa moarte, a fost sa impacam pe oameni si sa aducem in lume pace si unire. Impreuneaza-ne, dar, facandu-ne praznic la cate trei intr-o singura zi, si instiinteaza cu aceasta pe crestini, ca noi in fata lui Dumnezeu, una suntem."
In urma acestei vedenii, Sfantul Ioan a ales ziua de 30 ianuarie pentru praznuirea comuna a celor Trei Ierarhi.
Sarbatoarea Sfintilor Trei Ierarhi este o sarbatoare a comuniunii. Ea ne descopera ca dupa cum in Sfanta Treime deosebirea dintre Tatal, Fiul si Sfantul Duh nu duce la dezbinare si nici unitatea lor la depersonalizare, tot astfel nici noi, ca persoane diferite, nu suntem chemati sa traim separat unii de altii sau sa ne ridicam unii impotriva altora, ci sa traim dupa modelul Sfintei Treimi - unul in celalalt.
Sfantul Vasile cel Mare, episcop al Cezareii Capadociei, s-a nascut in jurul anului 329. A studiat cu retori si filosofi celebri in Cezareea Palestinei, Constantinopol si Atena. Avea o statura inalta, era slab si negricios la fata, cu o barba mare, neagra. Parintii spun ca nu a avut timp sa se inalbeasca pentru ca a trait numai cincizeci de ani. Ne-a lasat in biserica o Sfanta Liturghie care se serbeaza de 10 ori pe an: in primele cinci duminici ale Postului Mare, in Joia Patimilor, in ajunul Sfintelor Pasti, al Craciunului si Bobotezei, si pe 1 ianuarie, ziua de pomenire a Sfantului Vasile. Cu exceptia unor rugaciuni, ritualul este acelasi cu al Liturghiei Sfantului Ioan Gura de Aur.
A facut incursiuni in Mesopotamia, Siria, Palestina si Egipt pentru a cunoaste modul in care vietuiau calugarii in singuratate. El i-a adunat pe acestia in locuri organizate, stabilind si o randuiala pentru acest mod de vietuire. In anul 358 pune temelia primei comunitati de obste, pe malul raului Isis, langa Neocezareea. Aici redacteaza Filocalia, o colectie de texte din scrierile lui Origen, impreuna cu Sfantul Grigorie. Tot acum, concepe Regulile monahale mari si mici.

In Cezareea Capadociei a infiintat institutii de asistenta sociala cunoscute sub numele de Vasiliade, cum ar fi: azile, case pentru reeducarea fetelor decazute, spitale pentru leprosi etc.

Sfantul Vasile cel Mare a luptat impotriva celor care negau dumnezeirea lui Hristos si a celor care tagaduiau dumnezeirea Sfantului Duh. A trecut la cele vesnice pe 1 ianuarie, in anul 379.

Sfantul Grigorie de Nazianz (Teologul) s-a nascut in jurul anului 330, in Arianz, langa Capadocia. Primele studii le-a facut in familie. In Capadocia studiaza gramatica pana la varsta de 12 ani, iar intre 350-358 este prezent pentru studii la Atena. A fost hirotonit preot de tatal sau si episcop de catre Sfantul Vasile cel Mare. Legase o prietenie atat de stransa cu Sfantul Vasile cel Mare, incat se spunea despre ei ca "sunt doua trupuri, insa un singur suflet". Sfantul Grigorie de Nazianz era de statura mijlocie si avea un ochi bolnav, din cauza unei lovituri venita de la arieni (cei care negau dumnezeirea lui Hristos), cand vorbea in Constantinopol despre Sfanta Treime.

Numele de "Teologul" il primeste dupa sustinerea celor cinci Cuvantari teologice in anul 380, la Constantinopol, in Biserica 'Invierii'.

Sfantul Grigorie de Nazianz a prezidat cel de-al II-lea Sinod ecumenic din anul 381.

Sfantul Grigorie Teologul cere spre batranete de la imparatul Teodosie cel Mare sa traiasca retras, in liniste: "Si eu, imparate, o singura favoare cer puterii tale care face daruri marete. Nu cer aur, nu tablite multicolore, nu acoperaminte pentru masa de taina, nu sa primesc o inalta demnitate pentru neamul meu sau sa stau aproape de tine, cel preabun… Un singur lucru cer sa mi se dea: sa stau putin departe de invidie. Doresc sa cinstesc scaunul, dar de departe. Am obosit sa fiu urat de toti, chiar si de prieteni, pentru ca nu pot privi spre altceva, decat spre Dumnezeu". In aceasta retragere scrie ceea ce impartasise credinciosilor in biserica. S-a spus despre el ca mai intai a citit, apoi a vorbit si abia apoi a scris. A trecut la cele vesnice pe 25 ianuarie in anul 389/390.

Sfantul Ioan Gura de Aur sau Ioan Hrisostom s-a nascut la Antiohia, in jurul anului 354. A ramas orfan de tata din copilarie. Dupa moartea mamei sale, prin anul 374, Ioan se retrage in muntii din apropiere, devenind monah sub ascultarea unui batran sihastru sirian. Dupa patru ani petrecuti langa acest sihastru, se retrage vreme de doi ani intr-o pestera. Este hirotonit diacon in anul 381, de catre episcopul Meletie, si preot in anul 386, de catre episcopul Flavian, urmasul lui Meletie. Vreme de doisprezece ani, predica in Antiohia in fiecare duminica si sarbatoare, iar in post, chiar in fiecare zi, luptand impotriva paganismul, maniheismul, gnosticismul, arianismul si iudaismul. In anul 397 este numit arhiepiscop al Constantinopolului. A predicat si a scris un numar impresionant de comentarii la Sfanta Scriptura. A infiintat institutii de ajutoare a bolnavilor, saracilor si oamenilor in varsta, primind numele de "ambasadorul saracilor".

In timpul Sfantului Ioan Gura de Aur nu exista un formular fix, asa cum exista in prezent, pentru savarsirea Sfintei Liturghii. Sfantul Ioan a adunat intr-un formular actele cultice si rugaciunile si a dat nastere Liturghiei care ii poarta numele si care este cel mai des folosita.

Se crede ca in vremea cand era diacon a scris cel mai cutremurator tratat despre preotie. Este conceput in sase carti, sub forma unui dialog. Redam cateva randuri din acest tratat: "Cand preotul invoca Sfantul Duh si savarseste jertfa cea prea infricosata, cand el sta in continua atingere cu Stapanul obstesc al tuturor, spune-mi, in ce rang il vom aseza? Cata curatie si cata evlavie vom cere de la el? Gandeste-te, ce maini trebuie sa fie acelea care savarsesc aceste lucruri, ce limba trebuie sa fie aceea care rosteste acele cuvinte? Cat de curat si de sfant trebuie sa fie sufletul care primeste un asa de mare Duh? In acele momente, ingerii asista pe preot si intreaga ceata a puterilor ceresti striga cu voce tare, iar locul din jurul jertfelnicului se umple spre cinstea Celui Ce sta asezat" (Despre preotie, cartea VI, 4).

Sfantul Ioan Gura de Aur a trecut la cele vesnice pe 14 septembrie 407, zicand: "Slava lui Dumnezeu pentru toate!".

Prin hotararea luata la Atena, la primul Congres al Profesorilor de Teologie din anul 1936, Sfintii Trei Ierarhi au devenit patronii spirituali ai institutiilor de invatamant teologic ortodox din intreaga lume.
↧

Sectele din România

March 23, 2016, 4:23 am
$
0
0
      Interzise pe vremea regimului comunist, sectele religioase s-au înmulțit excesiv odată cu schimbarea sistemului politic. Termenul nu este însă foarte bine stăpânit de mulți români, care confundă cultele recunoscute de lege, asemeni Bisericii Baptiste sau celei Adventiste, cu secte obscure sau interzise din cauza practicilor pe care le impun. Dacă în democrație fiecare este liber sa creadă în orice, atâta vreme cât nu-și lezează semenii, permisivitatea legii românești a cultelor a permis apariția multor escroci care pozează în profeți. Sărăcia generalizată din România face din țara noastră un teren extrem de fertil pentru secte, tot mai mulți români, "amețiți" de speranța mântuirii sufletului, de avantajele materiale pe care le oferă în prima fază sectanții, sunt racolați de tot soiul de organizații dubioase. Despre acest subiect s-a discutat încă din 1990, până la saturație, însă concluziile dezbaterilor s-au bătut de fiecare dată cap în cap. Departe de a încerca să judec în vreun fel convingerile, ideile sau obiceiurile sectelor care și-au făcut apariția în ultimul timp în România, am selectat câteva dintre așa-numitele culte care își desfășoară activitatea în țara noastră. Am pornit de la o idee unanim acceptata: speranțele oamenilor nu sunt ceva cu care semenii lor au voie să se joace. Iar cea în viața de apoi e una dintre cele mai delicate. Tocmai din aceasta cauză, vânzătorii de iluzii din acest domeniu reprezintă un pericol pentru potențialele lor victime.
       Într-o zona calcaroasă, cu aproape șase ani în urmă, în peștera de la Roșcani, câțiva oameni și-au găsit adăpost. Veniseră aici pentru a-l urma pe învățătorul lor, Francisc Maitreya, și pentru credință întemeiată de acesta, “Noua învățătura”. Și-au părăsit familiile și au renunțat la viata lumeasca pentru a trai în post si rugăciune, asa cum le cere mentorul lor. Au primit intelegere din partea autoritatilor locale si a Directiei Silvice Deva si, intr-un timp scurt, au ridicat un schit, pe care l-au numit “Schitul luminii si iubirii”. Iar ei, pustnicii din peătera de la Roscani, s-au autointitulat “Crestinii noii ere” sau “Fiii luminii”. Noua invatatura, credinta imbratisata de “fiii luminii” din pestera de la Roscani, a stirnit, pe de-o parte, valuri de protest si de neincredere din partea satenilor de aici, iar pe de alta parte, a atras adepti si discipoli de pretutindeni, din tara si din strainatate. Credinta este un amestec cel putin ciudat intre ortodoxism imbinat cu cutume din religiile orientale, hinduism si budism. Adepții lui Maitreya fac cruce ca ortodocsii, ii slavesc pe Iisus Hristos și pe Maica Domnului, dar cred in reincarnare, fac exercitii de yoga si medițatii. Pustnicii din pestera de la Roscani nu maninca deloc carne si, de cele mai multe ori, nici oua, lapte si brinza. Locul de rugaciune, altarul din pestera, unde n-ai voie sa intri incaltat, este o incapere mica, circulara, tapisata cu stofa rosie. Simbolurile credintei “Noii invataturi” sint aplicate pe unul din peretii altarului: o cruce din lemn, o candela, trei imagini reprezentind calea initiata de invatator si fotografia acestuia, in timpul unei meditatii. Atit drumul pina la altar, cit si locul de rugaciuni sint luminate feeric de luminari. In rugaciuni, invatatorul Maitreya, maestrul spiritual, este invocat de multe ori si preaslavit. “In numele Tatalui, al Fiilor si-al sfintului Soare” este inceputul unei rugaciuni a discipolilor lui Maitreya. Invatatorul este cel de-al saptelea avatar, adica fiu al lui Dumnezeu, primii sase fiind Krishna, Rama, Buda, Mahomed, Zamolxes si Iisus, afirma discipolii lui Maitreya. Credinciosii de la schitul din Roscani sustin ca invatatorul lor a vindecat sute de persoane, din tara si din strainatate. “A vindecat oameni bolnavi de cancer si a extirpat tumori de pe creier”, spun discipolii. 

Martorii lui Iehova sînt foarte cunoscuţi pentru mărturia lor la colţurile străzilor sau de la uşă la uşă. De ce sînt ei atît de activi? Deoarece, pentru a-şi cîştiga mîntuirea, ei cred, că trebuie să mărturiseşti foarte mult. Ei nu
cred în iad, ei nu se tem de pedeapsa veşnică, dar se tem că nu vor putea satisface standardele lui Dumnezeu pentru mîntuire. Russell a negat existenţa iadului, dar a pus în loc teroarea lui Dumnezeu. De ce “lucrează” atît de mult un martor? Nu pentru că-L iubeşte pe Dumnezeu ci pentru că este terorizat de Dumnezeu, în locul iadului, Russell a pus ceva mult mai îngrozitor – moartea sufletului ca şi a trupului. 

 Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă a fost fondată la 6 aprilie 1830, în vestul statului american New York, de Joseph Smith (1805-1844). Smith, considerat de către mormoni profet al lui Dumnezeu, a pretins că Dumnezeu şi Iisus Hristos au venit la el în 1820, că i-au ordonat să nu adere la nici o biserică, pentru că toate sunt imperfecte şi incomplete, şi că i-au promis că într-o zi va fi reintrodusă, prin el, biserica adevărată. Zeciuiala este destul de comunã în multe sisteme de credinţã, dar rareori este obligatorie. Teologia mormonã susţine cã pentru a ajunge cu certitudine în grãdina raiului, este absolut necesarã plata unei cotizaţii. Legea zeciuielii sau contribuţia voluntară a unei persoane cu o zecime din venitul său anual pentru lucrarea Domnului, a fost cunoscută încă din vremurile Vechiului Testament. Avraam i-a plătit zeciuială lui Melhisedec (Geneza 14:17-20).Una dintre cele mai faimoase învãţãturi interzice consumul de cafea, ţigãri şi droguri, iar consumul de alimente trebuie sã se facã raţional, fãrã excese. Mormonii considerã cã în anul 1833, Dumnezeu i-a revelat lui Joseph Smith o lege a sănătăţii pentru ca noi să ne menţinem trupurile sănătoase şi active. Această lege este cunoscută sub denumirea de Cuvântul de înţelepciune.

 Oameni care au rămas membrii unor biserici creştine, dar au vederi similare cu Unitarienii se numesc “liberali”. Unitarienii şi liberalii sînt de acord asupra următoarelor puncte cheie:

– Ei nu cred că Biblia este Cuvîntul lui Dumnezeu. Unii dintre ei recunosc doar o parte a Bibliei ca fiind Cuvîntul lui Dumnezeu, restul fiind superstiţii.

– Ei nu cred că Dumnezeu este o persoană. Ei cred că El este o Forţă, un Suprasuflet, un impuls Primar sau chiar că El este mort!

– Ei îl consideră pe Isus doar un om, unul excepţional de talia lui Moise sau Buda. După părerea lor, contribuţia principală a lui Isus a fost aceea de învăţător.

– Teologia lor se schimbă tot timpul. Dr. Dana McLean Greely, lider al Unitarienilor, a formulat acest lucru astfel: “De fapt noi, unitarienii ne schimbăm tot timpul şi nu sîntem constrînşi de o anumită carte – Biblia – sau de o anumită persoană, – fie chiar şi Isus, sau de un anumit oraş ca loc de formare sau de autoritate, ca Roma, Mecca, Boston etc.”.

Ei cred că omul nu trebuie să se uite la Dumnezeu pentru mîntuire ci el, omul, trebuie să fie propriul său mîntuitor. Un lider unitarian, Reverendul Cari M. Chorowsky, exprimă astfel poziţia lor despre mîntuire: “Unitarienii recunosc în parte răul şi responsabilitatea omului. Din cauza corupţiei totale a omului, probabil Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu ca să moară pentru oamenii păcătoşi. Dar cei mai mulţi unitarieni consideră această doctrină ca jignitoare, nebiblică şi chiar imorală. Ea nu este compatibilă cu natura lui Dumnezeu şi cu demnitatea omului, pe care Cel Etern l-a creat după chipul Său, iubindu-1 cu o iubire veşnică”.

 Scientologia este o religie inventata de un scriitor SF, pe nume Ron Hubbard, ce a intrat in contact cu ideile de neosatanism. In conceptia lui L.R. Hubbard, omul consta din trup (corp), minte (mind), inteleasa ca ratiune, spirit sau simtire, si thetan (un fel de suflet al spiritului, adevaratul eu). Esential este, insa, doar acest thetan care, in acceptiunea lui Hubbard, este vesnic si parcurge un lung sir de reincarnari. De asemenea, acesta se poate separa de trup. L.R. Hubbard pretinde chiar ca poate dovedi stiintific acest lucru, motiv pentru care revendica dianetica ca o adevarată știință. Organizatia scientologica se pretinde a fi o comunitate religioasa, ba mai mult decat atat chiar „Biserica”. Cu toate acestea, dintr-o multime de afirmatii ale lui L.R. Hubbard rezulta clar ca in centrul gandirii si preocuparilor scientologice nu se afla vreun anume continut religios, ci in permanenta acumularea a cat mai multe bunuri materiale: „Faceti bani, faceti mai multi bani, determinati-i si pe ceilalti oameni sa produca, asa incat sa faca bani”. Pe de alta parte, organizatia se autointituleaza „Biserica” pentru a face sa creasca vanzarile, mai ales atunci cand este vorba de difuzarea cartii despre Dianetica. Daca prin
religie intelegem o actiune sau o atitudine care presupun o credinta in cineva, o teama de cineva sau existenta unei forte divine diriguitoare, cum ar fi un zeu personal, atunci scientologia nu este religie. Intr-adevar, Scientologia pretinde supunere si veneratie, dar nu fata de un Dumnezeu, indiferent cum s-ar numi El, ci in numele unei pretinse capacitati de a garanta omului „supravietuirea”. Facand abstractie de existenta unui Dumnezeu personal, in care cineva sa poata crede, Scientologia pretinde, in schimb, credinta in comunitatea scientologica, ca si o disciplina si o supunere oarba a adeptilor fata de aceasta organizatie. Intregul sistem scientologic se fundamenteaza pe o irationalitate magica. Baza acestuia o reprezinta povestea science-fiction, destul de fascinanta de altfel pentru naivi, despre suprafiinte nemuritoare (asa-numitii thetan-i), care intr-o perioada foarte indepartata si-ar fi parasit „patria cereasca” (de pe o alta planeta), ar fi primit un „trup – MEST” (termen inventat de Hubbard) pe un pamant nou pentru ei, aici ar fi dobandit capacitati nelimitate, si care acum cu ajutorul exclusiv al organizatiei scientologice ar redobandi „libertatea totala fata de materie, energie, spatiu si timp”. Faptul ca asemenea fantezii magice nu sunt doar un prilej de ridicol, ci realmente pot deveni periculoase, il arata cursul istoriei Scientologiei, pretentia puerila si magica de atotputernicie a organizatiei nascute din acest tip de gandire.

↧
↧

Cea mai puternică rugăciune din Postul Paştelui

March 24, 2016, 9:22 am
$
0
0
Postul Paştelui este o perioadă de rugăciune, de căinţă şi de apropiere de Dumnezeu. În această perioadă, este bine să spui o rugăciune atribuită Sfântului Efrem Sirul, considerată cea mai puternică din Postul Paştelui.



Aceasta scurtă rugăciune reprezintă o particularitate specifică a slujbelor din Postul Mare pânăîntr-acolo încât părintele Alexander Schmemann a putut-o numi „rugăciunea Postului Mare".
Iată rugăciunea Sfantului Efrem Sirul.

„Doamne si Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie (1 metanie). Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdarii și al dragostei, dăruiește-mi-l mie, slugii tale (1 metanie).
Așa, Doamne si imparate, dă-mi mie să-mi văd căderile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin (1 metanie)”.
Dupa care se fac rapid 12 metanii mici repetând mereu în tăcere la fiecare dintre ele rugăciunea vameșului: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului și mă miluiește!”.
În fine, se face din nou o metanie mare recitând numai ultima parte a rugăciunii: „Așa, Doamne și împărate…”. Numai în timpul Postului Mare, după această rugăciune se repetă grupul de rugăciuni legate de „Sfinte Dumnezeule…”, astfel că acesta e reluat de trei ori în cursul fiecărei rugăciuni.
↧

Sfântul Gheorghe

April 22, 2016, 8:55 am
$
0
0
Sfântul Mucenic Gheorghe s-a născut în Capadocia, din părinți creștini. A trăit în vremea împăratului Dioclețian (sec. al IV-lea). Datorită vitejiei și victoriilor sale, ajunge conducător de armată.
În anul 303, împăratul Diocletian va începe lupta împotriva creștinilor. Au fost dărâmate lăcasuri de cult, interzise adunarile crestinilor, arse cartile sfinte, iar cei ce refuzau sa aduca jertfa zeilor erau ucisi. In fata acestei situatii, Sfantul Gheorghe nu se fereste sa-si marturiseasca credinta in Hristos, motiv pentru care va fi intemnitat. Va fi supus la diverse chinuri: loviri cu sulita, tras pe roata, ingropat in var, lespezi de piatra puse pe piept, etc, dar nicio tortura nu l-a facut sa renunte la credinta sa.
Cei prezenti la aceste suferinte, uimiti de faptul ca Sfantul Gheorghe a ramas nevatamat si ca a inviat un mort, au renuntat la credinta pagana si au primit credinta in Hristos. Minunea invierii celui decedat, a convins-o si pe imparateasa Alexandra, sotia lui Diocletian, sa imbratiseze crestinismul.
Sfantul Gheorghe a fost ispitit cu onoruri pentru a jerfi zeilor, dar aceste incercari au fost zadarnice. Pentru ca nu a lepadat credinta in Hristos, Sfantul Gheorghe este condamnat la moarte prin decapitare, in ziua de 23 aprilie 304, ramanand de atunci zi de praznuire.

Sfântul Gheorghe în iconografieIconografia pastreaza imaginea Sfantului Gheorghe calare pe un cal, strapungand cu sulita un balaur. Este vorba despre o legenda pioasa, in care Sfantul Gheorghe salveaza cetatea Silena, din provincia Libiei, terorizata de un balaur. Aceasta imagine a sfantului a ramas in amintirea oamenilor ca model de curaj in lupta cu diavolul. Mai este reprezentat intr-o mantie rosie, culoare traditionala pentru un martir, dar si ca razboinic pedestru sau ca tribun militar in vesminte patriciene, cu o diadema metalica pe cap, cu o platosa sub mantie, tinand o cruce in mana dreapta si o sabie in mana stanga.
Sfântul Gheorghe pe steagul MoldoveiReprezentarea Sfantului Gheorghe doborand balaurul este prezenta si pe Steagul Moldovei, aflat la Manastirea Zografu din Muntele Athos. Pe acest steag se afla si rugaciunea Sfantului Stefan cel Mare catre Sfantul Gheorghe: "O, luptatorule si biruitorule, mare Gheorghe, in nevoi si in nenorociri grabnic ajutator si cald sprijinitor, iar celor intristati, bucurie nespusa, primeste de la noi aceasta rugaminte a smeritului tau rob, a Domnului Io Stefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Tarii Moldovei. Pazeste-l pe el neatins in lumea aceasta si în cea de apoi, pentru rugaciunile celor ce te cinstesc pe Tine, ca sa Te preamarim in veci. Amin. Si aceasta a facut-o in anul 7008 (1500), in al 43 an al Domniei Sale“. Mentionam ca pecetea Mitropoliei Moldovei si Bucovinei poarta chipul Sfantului Gheorghe, preluat dupa steagul de lupta al Sfantului Stefan cel Mare.
Sfântul Gheorghe ca ocrotitorÎn 1222, regele Angliei, Richard Inima de Leu, l-a ales pe Sfantul Gheorghe patronul spiritual al Casei Regale si al intregii tari. Regele Edward al III-lea a infiintat "Ordinul St. George", iar Crucea Sfantului Gheorghe a devenit, mai tarziu, steagul Angliei, "Union Jack". Marele Mucenic Gheorghe este considerat si ocrotitorul Georgiei, Armeniei, Maltei, Lituaniei, Serbiei. Amintim ca Sfantul Gheorghe este si ocrotitorul armatei romane.
De Sfântul Gheorghe, aproape un milion de români își aniversează onomastica
Din cei 924.830 de romani care își aniversează onomastica de Sfantul Gheorghe, 739.368 sunt barbati, majoritatea acestora, respectiv 565.509, purtand numele de Gheorghe sau Ghiorghe.
Alaturi de acestia, vor fi în sarbatoare si cei care poarta numele de George (144.873), Gheorghita sau Ghiorghita (24.040).
Dintre femei, cele mai multe poarta numele de Georgeta (135.370). In aceasta zi nu vor fi uitate nici persoanele cu nume de Gheorghita sau Ghiorghita (34.623) si Geta (14.945 ).
La mulți ani tuturor celor ce poartă numele Sfântului Mucenic Gheorghe!
↧

Sfintirea casei

May 14, 2016, 11:15 pm
$
0
0
La terminarea casei și după amenajarea acesteia, când este gata de locuit sau cel care urmează a o locui hotărăște să se mute în ea, va fi chemat preotul pentru a face sfințirea și binecuvântarea casei noi care urmează a fi locuita pentru prima dată. Sfințirea casei se poate face și atunci când ne mutăm într-o locuință nu neapărat nouă, care nu știm dacă a fost sfințită atunci când a fost construită. De asemenea, se face sfințirea casei dupa renovarea acesteia.

De ce facem sfințirea casei noi?

    Binecuvantarea si sfintirea casei noi este ca un botez pentru om, este un fel de increstinare a casei, a locui, a spatiului in care urmeaza a locui cineva. De aceea, vom vedea, ca pe langa apa sfintita cu care se stropeste casa, se foloseste si ungerea cu undelem sfintit precum la copilul nou botezat ungerea cu undelemn si cu Sfantul Mir. Este un act de marturisire a dorintei, a optiunii, a alegerii noastre de a trai cu Dumnezeu, sub stapanirea si Imparatia lui Dumnezeu.

    Prin slujba de binecuvantare asezam casa cea noua sub obladuirea lui Dumnezeu, sub paza si binecuvantarea Lui. Slujba savarsita de preot are menirea de a alunga orice lucrare a fortelor raului, ea are mai intai un caracter de exorcizare a locului si a casei, asa cum facem exorcizarile sau lepadarile inainte de botezarea pruncului nou nascut.

    Aceasta afirma, in acelasi timp hotararea celor ce vor locui in casa respectiva de a se lepada de orice lucrare rea, de orice pacat si faradelege si de a se feri si lupta pentru a nu cadea sub stapanirea diavolului si a duhurilor lui in vreun fel anume. Dupa aceea, in locul unde a fost alungata orice lucrare si prezenta a raului este adusa, prin slujba preotului, binecuvantarea si sfintirea lui Dumnezeu, pe care El o trimite tuturor celor care vor sa traiasca dupa voia Lui si isi exprima aceasta hotarare.

    Casa nesfintita, ca si omul nebotezat, este vulnerabila lucrarii celui viclean si a tuturor relelor, poate fi bantuita de duhuri rele si de rautatile oamenilor, de vrajitorii sau blesteme. Dimpotriva, casa sfintita si cei ce locuiesc in casa sfintita si binecuvantata sunt ocrotiti in fata tuturor relelor, daca ei insisi nu aduc raul in casa prin savarsirea lui.


Ce trebuie sa pregatim pentru sfintirea casei noi?

    Credinciosul va avea grija ca, mai inainte, sa pregateasca in casa noua o masuta frumos acoperita, orientata spre rasarit, pe care va aseza urmatoarele:
  • un vas larg la gura (catron) cu apa curata
  • cateva fire de busuioc
  • un pahar sau o ceasca mai marisoara cu undelemn curat.
  • cateva betisoare de marimea unei scobitori (pot fi chiar scobitori) sau a unui bat de chibrit, infasurate la unul din capete cu vata.
  • unul sau doua sfesnice mici de masa cu lumanari curate de ceara.
  • catuie cu carbune aprins si tamaie
  • o paine, o sticla de undelemn si una de vin
  • din fructele sau alimentele specifice zonei si perioadei in care se savarseste slujba
  • un prosop curat pe care preotul isi va sterge mana dupa sfintirea apei
    Pe aceiasi masa, preotul va mai aseza Sfanta Evanghelie, Sfanta Cruce si cartea de slujba.

    Toate usile camerelor vor fi larg deschise pentru ca preotul sa poata intra in ele pentru a le binecuvanta si sfinti.

Icoanele pentru casa noua.

    Este bine ca odata cu binecuvantarea casei noi sa asezam in camere si icoanele pe care le-am pregatit si le-am sfintit la biserica din vreme. Daca nu ne-am ingrijit pentru sfintirea icoanelor mai inainte, putem cu acest prilej sa sfintim si icoana sau icoanele pe care le vom aseza in casa. In cazul acesta vom aseza pe masa si icoanele respective, pe care daca nu sunt sfintite mai inainte, le va sfinti preotul cu aceasta ocazie. Familiei tinere este indicat sa i se daruiasca icoana si candela pentru noul camin.

Pomelnicul familiei

    Trebuie, de asemenea, sa fie pregatit si un pomelnic (o lista) cu numele celor ce vor locui in casa noua, pe care preotul ii va pomeni la momentul potrivit. Alaturi de stapanii casei mai pot fi trecuti in pomelnic membrii familiei, cei apropiati si cei prezenti la slujba. Se poate face un pomelnic si pentru mortii familiei.

Unde si cum stam cu slujba?

    Cei prezenti la savarsirea slujbei vor sta in spatele preotului ca la biserica, iar preotul va sta in fata mesei amenajate special, toti cu fata spre rasarit. Nu este bine sa stam in fata preotului. Slujba nu este un spectacol la care se priveste ci o lucrare la care trebuie sa participam, la care avem partea noastra de contributie, alaturi de preot, urmarind cu atentie rugaciunile pe care le face preotul si rugandu-ne impreuna cu el. Credinciosii trebuie sa fie atenti la citirea Sfintei Evanghelii si a rugaciunilor de sfintire sa ingenuncheze. Ei pot sta in genunchi si toata slujba.

Slujba sfintirii apei si rugaciunile speciale

    Mai intai, preotul va savarsi slujba sfintirii apei. Apoi va rosti o rugaciune in care se roaga lui Dumnezeu "sa pazeasca nevatamati de toata rautatea pe cei ce voiesc a locui in casa cea noua, sa-i binecuvanteze pe dansii si locuinta lor si sa pastreze totdeauna viata lor nebantuita de rautati, daruindu-le cu indestulare toate bunatatile spre folos..."Urmeaza  o alta rugaciune pe care preotul o rosteste in taina si in care se roaga pentru  ca Hristos, Dumnezeul nostru "sa binecuvanteze casa aceasta, sa intareasca cu frica Sa pe cei ce vor locui in ea si sa-i pazeasca nevatamati de cei potrivnici." Tot in aceasta rugaciune, preotul se roaga lui Dumnezeu "sa binecuvanteze si sa inmulteasca toate bunatatile in casa aceasta", facand semnul binecuvantarii peste prinoasele asezate pe masa.

Sfintirea undelemnului

    Urmeaza sfintirea undelemnului, peste care preotul face semnul Sfintei Cruci de trei ori, rostind de fiecare data: "In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin", si rugandu-se ca Dumnezeu sa trimita peste undelemnul acela "harul Preasfantului Sau Duh si sa-l sfinteasca ca sa fie spre sfintirea locului si a casei ce s-a zidit pe el si spre alungarea tuturor puterilor celor potrivnice si a bantuielilor diavolesti".

Stropirea casei cu apa sfintita

    Apoi preotul, inmuind busuiocul in apa sfintita, stropeste toti peretii casei de jur imprejur si in toate camerele, zicand: "In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, prin stropirea cu aceasta apa sfintita sa se departeze toata lucrarea diavoleasca cea vicleana. Amin." Cineva din cei ai casei va purta vasul cu apa sfintita, insotindu-l pe preot.

Despre alungarea raului

    Aceasta alungare a raului si a fortelor lui se face de preot prin invocarea numelui Sfintei Treimi si prin stropirea cu apa sfintita. Omul nu poate lupta singur impotriva diavolului. Numai Domnul nostru Iisus Hristos a avut puterea sa alunge pe demoni din cei care erau stapaniti de ei si din locurile bantuite de acestia. In Sfintele Evanghelii avem o multime de referiri la aceasta biruinta impotriva diavolilor (Matei 8, 28; 9, 32; Marcu 5, 1-15; Luca 9, 38-42; 13, 32;). Mantuitorul Hristos a dat aceasta putere si Apostolilor Sau: "Chemand la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Sai - ne relateaza Sf. Evanghelist Matei - le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca sa le scoata si sa tamaduiasca orice boala si orice neputinta" (Matei 10, 1; vezi si Marcu 6, 13;). Din prima istorie a Bisericii, care este cartea Faptele Apostolilor, aflam ca ucenicii Mantuitorului, dar si urmasii acestora, preotii hirotoniti de Apostoli, aveau puterea sa alunge demonii si duhurile rele in numele lui Hristos (Fapte 8,7; 19, 12;).

    Prin urmare, indepartarea duhurilor rele de la casa cuiva, din vreun loc anume si chiar din oamenii posedati de demoni nu se poate face decat de preoti in numele si cu puterea lui Iisus Hristos, in numele lui Dumnezeu cel inchinat in Treime, Tatal, Fiul si Sfantul Duh, prin slujbe randuite de Biserica.

    Cei ce recurg la serviciile vrajitoarelor sau a tot felul de lucraturi trebuie sa stie ca acestea nu lucreaza cu puterea lui Dumnezeu si nici in numele lui Dumnezeu, ci lucreaza cu puterea diavolului. Izbavirea de rau pe care pare ca o aduc este o amagire sau eliberarea de un rau pentru a fi dat unui rau mai mare, pentru a fi dat in mainile diavolului.

    Diavolul exista si lucrarea diavolului de asemenea. Singura aparare impotriva acestui neobosit vrajmas al omului si al lui Dumnezeu este binecuvantarea si sfintirea adusa prin rugaciunile si slujbele Bisericii savarsite de preotii care au harul sfintitor primit prin hirotonia savarsita de episcop.

Ungerea casei cu undelemn sfintit.

    Dupa ce a stropit peste tot, preotul ia un betisor infasurat la un capat cu vata sau bumbac, il inmoaie in undelemnul sfintit si insemneaza peretii tuturor camerelor cu semnul Sfintei Cruci, zicand: "Se binecuvanteaza casa aceasta, prin ungerea cu acest undelemn sfintit, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin."

De ce se unge casa cu undelemn sfintit?

    Undelemnul este foarte mult folosit in lucrarea sfintitoare a Bisericii. Undelemnul este materia prin care se transmite lucrarea sfintitoare a harului Sfantului Duh. Tot prin ungerea cu undelemn sfintit se transmite lucrarea tamaduitoare a Duhului lui Dumnezeu la slujba Sfantului Maslu. Copilul se unge si el cu undelemnul sfintit inainte de botez. De asemenea, la sfarsitul Sfintei Liturghii si al altor slujbe, credinciosii sunt miruiti, insemnati pe frunte cu undelemn sfintit. Prin ungerea cu undelemnul sfintit omul, casa sau oricare obiect primeste pecetea, semnul, atingerea dumnezeirii, prin care este consacrat lui Dumnezeu.

    In Vechiul Testament, Dumnezeu Insusi porunceste lui Moise folosirea undelemnului sfintit impreuna cu alte mirodenii pentru sfintirea prin ungerea cu acesta a tuturor lucrurilor destinate cultului: "Sa ungi cu el cortul adunarii, chivotul legii si toate lucrurile din cort, masa si toate cele de pe ea, sfesnicul si toate lucrurile lui, jertfelnicul tamaierii, jertfelnicul arderii de tot si toate lucrurile lui, baia si postamentul ei. Si sa le sfintesti pe acestea si va sfintenie mare; tot ce se va atinge de ele se va sfinti." (Iesire 30, 23-25). Aici este borba de mirul cu care nu aveau voie sa se unga decat lucrurile din templu si preotii. In Noul Testament se aminteste ungerea celor bolnavi cu undelemn de catre preot, in numele Domnului: "Este cineva bolnav intre voi? Sa cheme preotii Bisericii si sa se roage pentru el, ungandu-l cu undelemn in numele Domnului (Iacov 5,14).


Citirea Sfintei Evanghelii

    Se citeste apoi Sfanta Evanghelie de catre preot, stand cu fata la rasarit, timp in care cei prezenti ingenuncheaza. Citirea Sfintei Evanghelii, ca de fiecare data cand se face, inseamna prezenta Domnului nostru Iisus Hristos, prin propriile Sale cuvinte. Citirea Sfintei Evanghelii este momentul cand Hristos Insusi ne vorbeste. De aceea, la acest moment se ingenuncheaza ca in fata lui Dumnezeu.

Ectenia intreita sau rugaciunea staruitoare

    In sfarsit, ultimul moment important al slujbei il constituie ectenia intreita, o rugaciune de cerere staruitoare, la care cantaretul sau credinciosii raspund de fiecare data cu "Doamne miluieste" de trei ori. In momentul acela, preotul Il roaga pe Dumnezeu pentru binele casei noi si a celor ce vor locui in ea si pentru indepartarea a tot raul. Preotul se roaga lui Dumnezeu astfel: "Inca ne rugam ca sa trimita binecuvantarea Sa asupra casei acesteia si asupra robilor Sai (aici pomeneste numele celor ce vor locui in casa) si asupra tuturor celor ce voiesc a locui cu evlavie in ea; sa le trimita pe ingerul Sau cel milostiv, ca sa-i pazeasca si sa-i fereasca de toata rautatea si sa-i povatuiasca spre lucrarea tuturor faptelor celor bune si spre implinirea sfintelor porunci ale lui Hristos; sa-i pazeasca de foamete, de molima, de cutremur, de potop, de foc, de sabie si de venirea celor de alt neam asupra lor; si sa le daruiasca sanatate si sa-i intareasca cu zile indelungate si intru toate sa-i indestuleze, sa zicem toti: Doamne auzi-ne si ne miluieste."

    In acest moment, preotul se poate ruga pentru toti cei prezenti, pomenindu-le numele ca si pentru cei care nu sunt de fata dar pentru care cei ai casei doresc a face rugaciune. Se obisnuieste in unele locuri sa se faca si rugaciune de pomenire a celor morti.

Binecuvantarea prinoaselor sau a bucatelor

    Daca nu a facut-o mai inainte, tot acum preotul poate binecuvanta prinoasele asezate pe masa, rugandu-se pentru inmultirea lor in casa aceea: "Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, binecuvanteaza painea, vinul, undelemnul si toate prinoasele puse inaintea Ta de robii Tai si le inmulteste pe ele in casa aceasta, in orasul (sau in satul) acesta, in tara aceasta si in toata lumea Ta, ca Tu esti Cel ce binecuvantezi si Sfintesti toate, Hristoase Dumnezeul nostru si Tie slava inaltam, impreuna cu Parintelui Tau celui fara de inceput si Preasfantului si de viata Facatorului Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin."

Agapa
   
    Ca si la punerea temeliei, si acum se poate organiza o mica agapa, ca expresie a multumirii si a bucuriei pe care o traiesc cei care au reusit sa-si ridice casa sau sa se mute in casa noua. Este bine ca bucuria aceasta sa o imparta cu cei dragi ai lor, cu prietenii si cu vecinii.

Cand se poate savarsi slujba de binecuvantare a casei noi?

    Se recomanda ca slujba de binecuvantare a casei noi sa se savarseasca duminica sau in zile de sarbatoare, dupa ce la biserica s-a savarsit Sfanta Liturghie. Credinciosii care s-au bucurat de ajutorul lui Dumnezeu si au ajuns la terminarea casei sau cei care si-au cumparat casa noua, se cade sa aduca ofranda de multumire la Sfanta Liturghie, prescura si vin pentru savarsirea Sfintei Liturghii si alte prinoase pentru a fi binecuvantate de preot la sfarsitul slujbei si impartite ca dar celorlalti credinciosi. Daca se poate, cei care doresc sa faca sfintirea casei este de dorit sa posteasca cateva zile, sa se spovedeasca si sa se impartaseasca la Sfanta Liturghie din ziua respectiva, pentru ca in casa noua, binecuvantata si sfintita, curatita de orice lucrare rea, sa intre si ei curatiti de tot pacatul si de toata rautatea. In felul acesta se pune, intr-adevar, inceput bun.

    Slujba aceasta se face nu numai la casa ridicata de noi ci si la cea cumparata, care urmeaza a fi locuita pentru prima data sau care desi a fost locuita nu a fost sfintita la inceput din neglijenta sau din alt motiv.

Crucea pe casa

    Se obisnuieste, in unele regiuni ale Romaniei, ca la casa noua sa se aseze pe acoperis o cruce sau chiar doua, de marime potrivita, discreta. Este foarte potrivit si foarte frumos ca o casa locuita de o familie crestina sa poarte semnul Crucii pe acoperis. Trebuie insa avut grija ca acesta sa fie de bun gust, sa se armonizeze cu marimea si cu forma casei si, oricum, sa fie de proportii mici. Acest obicei s-a inspirat desigur din crucea existenta pe turla bisericilor. Casa unui crestin este si ea un loc unde se face rugaciune, se fac inchinaciuni si se incearca o vietuire cuviincioasa.

    Semnul sfintei Cruci este foarte drag crestinului ortodox, de aceea el este foarte raspandit si in casa acestuia. Traditia romanilor ne arata ca foarte multe din obiectele de folosinta ale acestora purtau semnul crucii. Pentru crestini Crucea este semnul biruintei asupra raului si aparatoare de tot raul. "Arma impotriva diavolului crucea Ta ne-ai dat-o noua... cantam intr-un tropar de la Sfantul Maslu.


Sfestania

Ce este sfestania?

    Sfestania este denumirea populara pentru slujba Aghiasmei mici sau Sfintirea cea mica a apei. Ea se savarseste de catre preot in biserici sau in casele credinciosilor cu diferite prilejuri. Slujba sfestaniei cuprinde sfintirea apei, stropirea cu apa sfintita a celor prezenti si a tuturor camerelor precum si rugaciuni pentru ocrotirea si binele casei si pentru sanatatea trupeasca si sufleteasca a celor ce locuiesc in cea.

    Iata ce scrie in cartea de slujba a preotului despre folosul sfestaniei: "Aceasta apa sfintita, pe care Duhul Sfant, prin rugaciunile preotilor, o sfinteste, are multe feluri de lucrari, precum insasi ectenia sfintirii si rugaciunea marturisesc: prin stropirea ei, duhurile cele viclene din tot locul se alunga; se iarta si pacatele cele mici de peste toate zilele, adica nalucirile diavolesti si gandurile cele rele; mintea se curateste de lucrurile cele spurcate si se indrepteaza spre rugaciune; bolile le alunga si da sanatate sufleteasca si trupeasca... Toti cei ce o primesc cu credinta iau sfintenie si binecuvantare."

De ce facem sfestanie?

    Sfestania este pentru casa ceea ce este spovedania pentru om. Daca prin spovedanie, prin marturisirea pacatelor si dezlegarea acestora de catre preot, omul se curateste, isi curateste sufletul, isi improspateaza harul primit la botez, tot asa prin stropirea cu apa sfintita si prin rugaciunile speciale ale preotului, casa sfintita la inceput se curateste de tot raul si de toata lucrarea cea rea, datorate fie pacatelor celor ce locuiesc in ea, fie oamenilor rauvoitori, fie duhurilor celor rele.

    Prin savarsirea periodica a sfestaniei se resfinteste locul, casa si toate lucrurile din ea dupa un timp in care inevitabilele noastre pacate si fapte mai putin cuviincioase au intinat casa. Trebuie spus un lucru in care noi credem si pe care il aflam din Sfintele Scripturi si pe care Biserica noastra il invata de la inceputuri. Si anume, omul este solidar cu tot ceea ce il inconjoara, asa incat urmarile faptelor lui se rasfrang si asupra mediului sau inconjurator, asupra casei si a lucrurilor din casa. Lucrurile urate, pacatele si faradelegile omului intineaza spatiul in care acesta le savarseste sau traieste, dupa cum, faptele lui bune, curatenia vietii lui sfinteste si mediul sau inconjurator. In legatura cu aceasta s-a pastrat in popor o zicala foarte adevarata si care cel putin la inceput avea intelesul celor de mai sus: "Omul sfinteste locul". Intr-adevar omul sfinteste locul, dar tot omul este cel care-l intineaza, care-l urateste sau murdareste prin uratenia si murdaria sa sufleteasca. Sa ne amintim ca pacatul protoparintilor Adam si Eva a adus cu sine si o tulburare a creatiei intregi: pamantul care pana atunci rodea numai lucruri folositoare si frumoase, a inceput a rodi "spini si palamida" (Facere 3, 18). Daca pacatul sau oricare lucru urat il indeparteaza pe om de Dumnezeu si de binefacerile care vin din apropierea de Dumnezeu, curatirea si sfintirea omului si a mediului care-l inconjoara il readuce pe om in apropierea lui Dumnezeu pentru a se bucura de binecuvantarea Acestuia si indeparteaza raul sub orice forma acesta ar fi prezentat.

Cand putem sau cand trebuie sa facem sfestanie in casa?

    Dintru inceput spuneam ca, in principiu, preotul trebuie si poate sa savarseasca sfestanie la casa credinciosului, "oricand acesta o cere". Deci, ori de cate ori, credinciosul simte nevoia curatirii si sfintirii casei, asa cum simte nevoia usurarii si curatirii de pacate prin spovedanie, el poate chema preotul la casa sa pentru a-i face sfestanie. Este bine ca sfestania sa se faca in zi de post, miercurea sau vinerea, ea fiind o slujba de curatire, de spalare, de exorcizare, care se potriveste mai putin cu zilele de sarbatoare sau cu celelalte zile ale saptamanii, dar si pentru faptul ca cel care solicita savarsirea sfestaniei trebuie sa se pregateasca prin postire si rugaciune.

    In vechime, dar si astazi in unele regiuni, se obisnuia sfestania in prima zi a fiecarei luni. Acesta, desigur este un lucru foarte bun si de dorit. In locul acestei sfestanii de ziua intaia a fiecarei luni s-a pastrat in multe parti din Biserica noastra obiceiul ca preotul sa mearga pe la toate casele pentru a stropi cu apa sfintita. El nu mai savarseste sfintirea apei in fiecare casa, ci o savarseste la biserica o singura data si apoi stropeste cu aceasta apa sfintita toate casele parohiei. De aceea se spune in popor ca vine preotul cu "zi'ntai'".

Sfestania din luna martie.

    Daca nu se poate mai des, se face sfestanie in casa, cel putin o data pe an. Mai in toate partile se obisnuieste ca aceasta sfestanie anuala sa se faca in Postul Mare care premerge sarbatoarea Sfintelor Pasti. Cei mai multi dintre credinciosi solicita savarsirea acestei sfestanii in luna martie. Singura explicatie a acestei preferinte este legata de faptul ca, indiferent cand sunt Sfintele Pasti, luna martie este cuprinsa in Postul Mare, de aici si vorba populara ca "martie nu lipseste din post". Deci, nu luna martie in sine este o luna in care este bine sa se faca sfestanie, ci Postul Mare este o perioada potrivita pentru aceasta slujba in casa.

    De ce in post? Mai intai trebuie sa spunem ca este bine sa facem sfestanie in post pentru ca in aceasta perioada cei ai casei sunt mai pregatiti sufleteste, datorita postului si a rugaciunilor din aceasta perioada, dar si datorita faptului ca acum credinciosul se straduieste mai mult ca oricand sa se lepede de deprinderile rele, de rautati si pacate, si sa se ingrijeasca mai mult de suflete, sa se apropie mai mult de Dumnezeu. Desigur, oricare din posturile de peste an randuite de Biserica sunt potrivite pentru savarsirea sfestaniei, dupa cum, se recomanda acest lucru si pentru zilele de post de peste saptamana, miercurea si vinerea. Cine doreste, este bine sa savarseasca sfestanie in toate posturile. Cine nu poate, sa o faca cel putin in Postul Mare.

    De ce in Postul Mare? Pentru ca acesta este cel mai important si cel mai aspru post de peste an care ne pregateste pentru cea mai mare sarbatoare a Bisericii. Dar si pentru ca acesta este primavara, cand, odata cu inviorarea si improspatarea naturii, se face si curatenia casei si a lucrurilor  din ea. Pe langa aceasta, mai poate fi luata in seama si dorinta si disponibilitatea omului de inviorare si renastere odata cu cea a naturii inconjuratoare, in virtutea aceleiasi solidaritati dintre om si creatie. Puritatea, frumusetea si vigoarea naturii renascute invita pe om, aproape irezistibil, la aceeasi renastere si recuperare a puritatii si a vigorii launtrice. Peste tot, dar mai ales la tara, primavara se face o curatenie generala a casei, care merge la scoaterea tuturor lucrurilor din casa, curatirea, scuturarea si improspatarea lor pana la varuirea peretilor, care aduce cu sine si la propriu si la figurat un aer de reala primenire - mai ales cand peretii se varuiesc cu var alb.

Sfestania dupa ce am avut in casa un deces

    Se obisnuieste ca dupa ce am avut un deces in casa, la cateva zile dupa inmormantare, atunci cand cei din casa se pot pregati, sa se savarseasca sfestanie. Crestinul simte nevoia resfintirii si binecuvantarii casei nu pentru ca cel decedat ar fi intinat in vreun fel casa, ci pentru ca locul si casa a fost cercetat de moarte. Pe buna dreptate, moartea este socotita ca cea mai infricosatoare forma a raului si consecinta a pacatului. "Pentru ca plata pacatului este moartea" spune Sfantul Apostol Pavel (Rom. 6,23).

    Cu atat mai mult, trebuie sa se savarseasca sfestanie in casa sau in locul in care s-a comis un omor sau o alta faradelege sau uraciune (avort, incercare de sinucidere, varsare de sange, molima, intamplare rea sau accidente de orice fel, etc.), pentru ca toate acestea se intampla din indemnul si cu lucrarea diavolului si a duhurilor rele.

Ce trebuie si cum trebuie sa ne pregatim pentru sfestanie?

    Cine doreste a chema preotul pentru a savarsi sfestanie in casa, trebuie sa stie cum trebuie sa se pregateasca pentru aceasta avand in vedere cele de mai jos.
    Mai intai toti cei din casa este bine sa se spovedeasca, pentru ca inainte de a curati si sfinti casa, sa se curateasca si sa se sfinteasca ei insisi de pacatele si relele care afecteaza si casa in care ei locuiesc. Daca nu este in timpul postului, atunci cei din casa sa stie ca trebuie sa posteasca trei zile inainte sau cel putin ziua aceea si sa se fereasca de cearta, dusmanii, injuraturi sau alte rele.

    In al doilea rand, casa in care urmeaza a se face sfestanie trebuie curatita cat mai bine, de la un capat la altul si toate lucrurile din ea. Nu este de inchipuit sa stropim cu apa sfintita si sa facem rugaciuni pentru a curati casa de rele iar casa sa fie murdara si neingrijita. Apoi, orice slujba savarsita de preot in casa este echivalenta cu aducerea lui Dumnezeu in casa aceea prin lucrarea Sa sfintitoare si prin binecuvantarea Sa. Ori, daca atunci cand primim un oaspete obisnuit, dintre oameni, direticam si facem curatenie in casa, pentru a-l primi cum se cuvine, cu atat mai mult atunci cand vrem sa-L primim pe insusi Dumnezeu. Asa cum ne spalam, ne ingrijim si ne primenim noi oamenii atunci cand mergem la biserica sau atunci cand ni se face orice slujba, tot asa trebuie primenita si casa noastra cand facem slujba in ea.

    Pentru slujba sfestaniei, credinciosul trebuie sa pregateasca o masuta frumos acoperita, orientata spre rasarit (masuta poate fi asezata in fata sau in apropierea icoanei sau a coltului de rugaciune din casa) pe care va aseza urmatoarele:
  • un vas larg la gura cu apa,
  • un manunchi de busuioc,
  • doua sfesnice mici cu lumanari sau un var stramt la gura (un pahar sau ceasca) in care sa se poata pune lumanarile din ceara curata,
  • o catuie cu carbune aprins si putina tamaie,
  • o icoana (daca masuta nu se afla in fata icoanei din casa),
  • un pomelnic cu cei ce locuiesc in casa si cu cei pe care respectivii doresc sa-i pomeneasca la rugaciune (poate fi si un pomelnic cu mortii familiei).
Mai pot fi puse pe masa:
  • o paine, putin undelemn si putin vin, simbolizand roadele pamantului date de Dumnezeu spre hrana noastra, pentru a fi binecuvantate.
    Preotul va sta in fata masutei, iar credinciosii vor sta in spatele preotului, asa cum stam si la biserica, toti cu fata la rasarit.
    Toate usile camerelor vor fi larg deschise.

Care sunt actele principale savarsite de preot in timpul sfestaniei?

Rugaciunile de inceput si tamaierea casei

    Slujba sfestaniei cuprinde diverse rugaciuni, pentru casa si pentru cei ce locuiesc in ea, rugaciuni pentru sfintirea apei, tamaierea casei, sarutarea Sfintei Crucii de catre toti cei de fata si stropirea lor cu apa sfintita, stropirea casei cu apa sfintita.
    Dupa binecuvantarea de inceput a preotului, se rostesc rugaciunile de inceput, psalmul 142 "Doamne , auzi rugaciunea mea, asculta cererea mea..." si Psalmul  50, psalm de pocainta, timp in care preotul tamaiaza masa amenajata pentru slujba si toata casa, incepand de fiecare data cu icoana din camera.
    Urmeaza o serie de tropare scurte, rugaciuni adresate Maicii Domnului si tuturor sfintilor, exprimand rugamintea noastra ca acestia sa fie impreuna  rugatori cu noi. Invocand numele sfintilor si al Maicii Domnului, spunem de fiecare data: "rugati-va lui Dumnezeu pentru noi".

De ce rugam pe Maica Domnului si pe sfinti sa se roage pentru noi?

    La orice slujba sau rugaciune, cerem Maicii Domnului si tuturor sfintilor sa fie alaturi de noi in rugaciunile noastre catre Dumnezeu, sa se roage pentru noi, sa mijloceasca pentru noi. In credinta si traditia noastra ortodoxa, sfintii bineplacuti lui Dumnezeu si Maica Domnului sunt foarte apropiati credinciosilor. De aceea suntem inconjurati de icoane ale Maicii Domnului si ale sfintilor in biserici, dar si in casele noastre. Daca nadajduim in sprijinul si in intelegerea oamenilor din jurul nostru, pe care ii rugam adeseori sa ne ajute sau sa mijloceasca pentru noi la alti oameni,  cu atat mai mult nadajduim in dragostea, ajutorul si in mijlocirea celor care sunt acum in preajma lui Dumnezeu.

    In Biserica Ortodoxa este foarte raspandita si incetatenita rugaciunea unora pentru altii si fiecare simtim cat de folositoare este. In aceasta solidaritate dintre oameni, in dragostea si mila unora pentru altii se intemeiaza credinta noastra in rugaciunile si mijlocirile sfintilor pentru noi. Daca rugaciunle si mijlocirile noastre, ale oamenilor pacatosi, prinsi in toate neputintele acestei vieti sunt ascultate de Dumnezeu si implinite, cu atat mai mult rugaciunile sfintilor. De altfel, daca noi credem in viata de dincolo, daca credem, prin urmare, ca oamenii bineplacuti lui Dumnezeu sunt alaturi de Dumnezeu, nu ne putem inchipui ca ei, atat de buni si iubitori, pot ramane nepasatori la necazurile, durerile si nevoile noastre. Nu putem sa ne gandim ca cei care in viata lor pamanteasca s-au rugat neincetat pentru toti oamenii, s-au jertfit pentru a-i ajuta, au fost nemilostivi, au suferit pentru durerile si pacatele semenilor lor, dupa cum aflam din istorisirea vietii lor, nu putem, deci, sa ne inchipuim ca acestia, trecand in viata cealalta, devin nepasatori de ceea ce se intampla cu oamenii si cu lumea.

Citirea Sfintei Evanghelii

    Momentul important urmator este citirea Sfintei Evanghelii, timp in care credinciosii ingenuncheaza. Se citeste un fragment din Evanghelia dupa Ioan (cap.V, 1-4) care reda episodul vindecarii paraliticului de la scaldatoarea din Vitezda. Aici ni se arata ca apa in care se cobora un inger al Domnului, care era, deci, intr-un fel cercetata, atinsa, sfintita de Dumnezeu se cobora la vreme in scaldatoare si tulbura apa; si cine intra intai, dupa tulburarea apei, se facea sanatos, de ori ce boala era tinut". Tot asa, cum vom vedea, printr-o rugaciune speciala, preotul se roaga lui Dumnezeu "sa trimita harul Prea Sfantului Sau Duh si sa sfinteasca apa" pusa inainte si sa fie spre spalarea de toata intinaciunea si spre sanatatea sufletelor si a trupurilor.

Ectenia Mare

    Dupa citirea Sfintei Evanghelii, preotul rosteste Ectenia Mare, o serie de rugaciuni si de cereri adresate lui Dumnezeu, mai intai cu caracter general, pentru pacea si binele lumii intregi, a localitatii respective, sat sau oras, si apoi, cu caracter special, pentru sfintirea apei. Astfel preotul se roaga lui Dumnezeu "pentru ca sa sfinteasca apa aceasta, cu puterea, cu lucrarea si cu pogorarea Sfantului Duh", "pentru ca sa se pogoare peste apa aceasta lucrarea cea curatitoare a Treimii celei mai presus de fire", "pentru ca sa fie apa aceasta tamaduitoare sufletelor si trupurilor, si izgonitoare a toata puterea cea potrivnica", "pentru ca sa se trimita ei harul izbavirii si binecuvantarea Iordanului"... si altele.

Rugaciunea de sfintire a apei

    Momentul cel mai important al slujbei este atunci cand preotul sfinteste apa printr-o rugaciune speciala. In momentul acestei rugaciuni, preotul afunda de trei ori mana dreapta in apa, facand semnul Sfintei Cruci si rugandu-se de fiecare datga astfel: "Si acum trimite harul Prea Sfantului si de viata facatorului Tau Duh, care sfinteste toate, si sfinteste apa aceasta". Apoi continua rugaciunea: "Si prin gustarea si stropirea cu apa aceasta, trimite-ne noua binecuvantarea Ta, care spala intinaciunea patimilor. Asa ne rugam cerceteaza neputinta noastra, Bunule, si tamaduieste cu mila Ta bolile noastre cele sufletesti si trupesti", asociind aceste rugaciuni rugaciunea Maicii Domnului, puterea Sfintei Cruci si rugaciunile tuturor sfintilor, pomenind numele multora dintre ei.

Afundarea Sfintei Cruci in apa si stropirea cu apa sfintita

    Dupa rugaciunea de sfintire, preotul afunda in apa Sfanta Cruce in forma de cruce, de trei ori, in timp ce canta troparul: "Mantuieste, Doamne, poporul Tau si binecuvanteaza mostenirea Ta. Biruinta binecredinciosilor crestini asupra celui potrivnic daruieste, si cu Crucea Ta pazeste pe poporul Tau".

    In continuare preotul stropeste cu apa sfintita toata casa, cineva din cei ai casei purtand vasul cu apa sfintita. Dupa ce termina de stropit casa, preotul stropeste cu apa sfintita pe toti cei prezenti care se inchina si saruta Sfanta Cruce pe care preotul o tine in mana.

Ectenia finala pentru pazirea casei de rau

    Slujba sfestaniei se sfarseste cu o rugaciune prin care preotul se roaga "sa se pazeasca locuinta aceea, toate orasele si satele de boala, de foamete, de cutremur, de potop, de foc, de sabie, de navalirea altor neamuri si de razboiul dintre noi" si pentru ca Bunul Dumnezeu "sa indeparteze si sa imprastie toata mania, care se porneste asupra noastra, si sa ne izbaveasca pe noi de mustrarea Lui cea dreapta, care este asupra noastra si sa ne miluiasca pe noi." Acum preotul pomeneste pe toti cei de fata si pe toti cei scrisi pe pomelnicul casei. Se poate, de asemenea, face o rugaciune de pomenire a mortilor familiei.
↧

Puterea rugăciunii

June 28, 2016, 7:54 am
$
0
0
O femeie îmbrăcată sărăcăcios, cu o privire de om învins, a intrat într-o zi într-o băcănie. S-a apropiat de stăpânul magazinului într-un mod foarte umil, l-a întrebat dacă nu ar putea să-i dea și ei pe datorie câteva alimente. I-a explicat cu glas ușor că soțul ei era foarte bolnav și că nu putea munci, și că aveau și șapte copii, care trebuiau hrăniți.
Băcanul, a privit-o de sus și i-a cerut să părăsească imediat magazinul său.
Având însă în gând nevoile familiei sale, femeia i-a mai spus:
Va rog, domnule, o să vă aduc banii înapoi de îndată ce voi putea.
Băcanul însa îi spuse ca nu-i poate da pe datorie, pentru că nu are credit deschis la magazinul său.  Lângă tejghea se mai afla încă un client, care a auzit discuția dintre cei doi. Clientul făcu câțiva pași înainte și îi spuse bacanului că o sa acopere el costurile  pentru orice  are această femeie nevoie pentru familia sa.
Băcanul răspunse parcă în silă: "Ai o lista cu cumparaturile de care ai nevoie?"
Femeia pe nume Louise a răspuns: "Da, domnule."
"O.K, spuse băcanul, atunci pune-o pe cântar și eu o să-ți dau marfa de aceeași  greutate cu lista dumitale."
Louise, ezitând o clipă, cu privirea în jos, băgă mâna în geantă și scoase o bucățică de hârtie pe care scrise ceva în grabă.
Apoi puse cu grijă bilețelul pe cântar, cu privirea tot aplecată.
Ochii băcanului și ai celuilalt client priveau plini de uimire cum cântarul stătea înclinat în partea cu hârtia. Băcanul, privind la cântar,  s-a întors ușor către client și îi spuse mormăind:
"Nu-mi vine să cred!"
Clientul a zâmbit, iar băcanul a început să tot pună pe cântar alimente.
Cântarul tot nu se echilibra, așa încât acesta tot punea pe el alimente, din ce în ce mai multe, până când pe cântar nu a mai încăput nimic.
Băcanul ședea privind cu dezgust. În fine, smulse  bucățica de hârtie de pe cântar, și o privi cu mare uimire.
Nu era vorba de o listă de cumpăraturi, ci era o rugăciune,care spunea așa:
"Iubite Doamne, Tu îmi cunoști nevoile, așa că eu le pun în mâinile Tale."
Băcanul îi dădu femeii alimentele și privea în continuare tăcut, înmărmurit. Femeia îi mulțumi și plecă din magazin. Celălalt client îi dădu băcanului o bancnotă de 50 de dolari și îi spuse: "A meritat toți banii! Numai Dumnezeu știe ce greutate are o rugăciune!"
↧
↧

Viata Presfintei Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara Maria

August 13, 2016, 4:30 am
$
0
0
Fecioara Maria a avut ca părinţi pe Ioachim (Joachim) descendent al Regelui-Profet David şi pe Ana (Anna) din familia Primului Preot Aaron. Deşi în vârstă, Joachim şi Ana nu aveau copii.
La vremea aceea, incapacitatea de a avea copii era privită ca pe o pedeapsă divină, şi ca urmare au fost nevoiţi sa îndure nenumărate abuzuri din partea oamenilor. Astfel se face căîntr-o bună zi jertfa pe care o aduse la templu Ioachim fu refuzată de către preot pe motivul că, neavând copii nu este demn de a aduce jertfe.
Sf. Ioachim, cuprins de durere se duse în pustiu şi se rugă cu lacrimi în ochi lui Dumnezeu de a-l binecuvânta cu un copil. Aflând ce s-a întâmplat la templu, Ana s-a alăturat soţului ei în ruga pentru un copil.
În conformitate cu Biblia, Arhanghelul Gabriel îi anunţă pe Ioachim şi pe Ana ca Dumnezeu le-a ascultat ruga şi că vor avea o fată, Maria prin care va fi posibilă Mântuirea lumii.
Sfânta Maria s-a născut, probabil la Ierusalim.
În calendarul ortodox, 8 septembrie este ziua în care se aniversează naşterea Ei. După ce a ajuns la maturitate, Sf. Maria a fost înştiintată de Arhanghelul Gabriel ca va avea un copil, Iisus si că acesta va fi inspirat de Duhul Sfint.
Maria se logodeşte cu Sf Iosif (Joseph) şi pleacăîmpreună cu acesta să o viziteze pe verişoara ei Elisabeta care era şi ea însarcinată cu cel care mai târziu va deveni Sf Ioan Botezatorul. Sf Maria îi povesteşte verişoarei ei de prevestirea pe care i-a dat-o Arhanghelul Gabriel. Elisabeta o crede şi o recunoaşte pe Maria ca fiind însarcinată cu fiul lui Dumnezeu. Recensământul ordonat de împăratul roman Augustus îi prinde în Bethlehem, oraşul stramoşilor lui Ioachim.
În Bethlehem Sf Maria da naştere lui Iisus la adăpostul unui staul. Acolo primeşte vizita celor trei Magi de la răsarit veniţi sa se închine si sa-l recunoască pe Iisus. Maria si Iosef îl duc pe Iisus la templu unde Sf. Simion (Simeon) se bucura de nasterea lui Iisus. Atunci este si momentul în care Sf. Maria ia cunoştiintă de prevestirea patimilor pe care le va avea de îndurat fiul ei.
La scurt timp dupa naştere Sf Maria si Sf Iosif fug în Egipt pentru a scapă de decretul dat de Irod (Herod) care prevedea ca toti pruncii de vârsta lui Iisus sa fie omorati. Cei doi impreuna cu Iisus ramân în Egipt pâna ce Irod moare, după care se intorc in Nazaret.
După naştere, copila a fost crescută de părinţi până la trei ani, când a fost dusă la Templu, după făgăduinţă. Plin de Duh Sfânt, preotul Zaharia a dus-o pe Fecioara Maria în altar, în Sfânta Sfintelor, acolo unde nu avea voie nici o femeie. 12 ani a stat Fecioara Maria la Templu, rugându-se şi lucrând. Se spune că, în tot acest timp, îngerii au hrănit-o pe Preacurata numai cu hrană îngerească.

Când a crescut, preoţii au vrut să o căsătorească, după cum era datina, dar Sfânta Fecioară a refuzat, mărturisind că a făgăduit să-şi închine viaţa Domnului. Atunci, preoţii au hotărât să-i aleagă drept soţ ocrotitor pe acel bărbat vârstnic, credincios, al cărui toiag pus în Sfânta Sfintelor peste noapte va înverzi. Aşa i-a fost ales drept logodnic Sfântul Iosif. Iosif a dus-o pe Maria în Nazaret, ca stăpână a casei şi a familiei sale. Deşi de neam împărătesc, Iosif era dulgher sărac. Maria trăia retrasă, ca la Templu. Dar, deşi era obişnuită din Templu să vorbească cu îngerii în rugăciune, vestea cea bună adusă de Arhanghelul Gavriil a uimit-o. Totuşi, a acceptat să se facă voia Domnului, învrednicindu-se, prin smerenie, să devină mama Mântuitorului întregii lumi. O poveste românească spune că Fecioara Maria s-a dus la fântână să aducă apă. Acolo a găsit o iconiţă nespus de frumoasă. A luat-o, să o arate părinţilor ei, dar a văzut-o vizitiul lui Irod şi a vrut să i-o ia. Ba a legat-o şi de cai, să o rupă, să-i rămână iconiţa. Maria a scăpat, caii s-au speriat şi au fugit. S-a întors veselă acasă, dar n-a mai găsit iconiţa în sân, unde o ascunsese. Dar de la acea iconiţă a ştiut că o să nască un prunc… Îngerul Gavriil o anunţase pe Maria că Elisabeta va naşte şi ea un prunc, deşi era în vârstă. Maica Domnului s-a dus să o vadă şi pruncul a săltat în pântecele Elisabetei. Plină de Duh Sfânt, Elisabeta a proorocit venirea lui Dumnezeu în trup. Dreptul Iosif a fost tulburat observând că Maria va naşte un prunc, dar îngerul i s-a arătat şi a confirmat zămislirea Domnului de la Duhul Sfânt. Apoi, Iosif şi Fecioara Maria au fost nevoiţi să meargă la Betleem, pentru recensământul făcut de romani. Lângă Betleem, într-un staul amenajat într-o peşteră, S-a născut Mântuitorul lumii. Povestea spune că, în Vifleem, Maica Domnului a nimerit la casa lui Crăciun, un om tare rău, şi s-a rugat să-i dea şi ei un locuşor, să nască. Crăciuneasa, miloasă, a primit-o în grajd, de teama bărbatului ei. Aici erau un bou şi un cal. Boul a mâncat ce a mâncat, apoi s-a aşezat şi a prins să rumege. Calul, nesătul, după ce şi-a ronţăit porţia, a mâncat şi fânul cu care Maica Sfântă Îl învelise pe Prunc. Mâniată, Maica Domnului l-a blestemat să nu se sature decât o dată pe an, de Ispas, iar pe bou l-a binecuvântat să mănânce puţin şi să fie mereu sătul. Apoi, s-a întors Crăciun şi, furios că nevasta a dat adăpost unei străine, i-a tăiat mâinile. Dar Maica Domnului i-a lipit mâinile la loc. Speriat, Crăciun şi-a cerut iertare, devenind, se zice, primul creştin… 

La patruzeci de zile de la naştere, Maica Domnului s-a dus la Templu pentru curăţire, după Legea veche. Sfântul Simeon şi Sfânta Proorociţă Ana au dat slavă lui Dumnezeu văzându-L pe Prunc, ştiind că El este Mântuitorul. La naştere s-au închinat Pruncului trei regi-magi, care i-au adus daruri. Dar de la ei aflase regele Irod de naşterea Mântuitorului şi, de teamă că îi va lua tronul, s-a hotărât să omoare pruncii din Betleem, ca să-L omoare şi pe El. Dar, înştiinţaţi de înger, Iosif şi Maria au dus Pruncul în Egipt, unde au stat până când îngerul le-a îngăduit să se întoarcă. O poveste spune că, pe drumul spre Egipt, Maica Domnului s-a întâlnit cu nişte ostaşi ai lui Irod. Au întrebat-o ce are în braţe şi le-a răspuns că are grâu. Ostaşii s-au uitat, dar Pruncul Se transformase în grâu şi aşa au săpat de primejdie. De aceea, se spune, pe grâu este întipărită faţa Domnului Hristos… 

A venit apoi vremea predicării Adevărului de către Domnul Hristos, după ce S-a lăsat botezat de către Sfântul Ioan. Maica Sa L-a urmat întotdeauna, slujindu-L şi păstrându-I cuvintele în inima ei. Se spune că atunci când Domnul a fost prins, înainte de sărbătoarea Paştilor, Maica Domnului se afla în casa lui Lazăr din Betania. Auzind că Domnul a fost prins, a plecat spre Ierusalim. A ajuns la timp pentru a pătimi împreună cu El, suferind o îndoită sfâşiere: cea de a-şi pierde Fiul şi cea de a-L vedea pe Dumnezeu umilit, batjocorit şi răstignit. O poveste spune că pe drumul spre Ierusalim Maica Domnului s-a întâlnit cu un lemnar. L-a întrebat dacă nu L-a văzut pe Fiul ei şi el s-a lăudat că i-a făcut crucea mare şi grea. Atunci Preacurata l-a blestemat să-şi câştige greu pâinea. S-a întâlnit apoi cu un fierar, care i-a mărturisit că i-a făcut cuiele, dar le-a făcut mai mici. Pe el l-a blagoslovit să-şi câştige uşor banii. O broască a încercat să o aline şi i-a povestit durerea ei de mamă care şi-a pierdut feciorii. Numai unul îi rămăsese, urât, cu ochi bulbucaţi… Dar Maica Domnului a surâs o clipă şi a binecuvântat broasca să trăiască numai în apă bună de băut şi să nu putrezească după moarte. A plecat mai departe şi din lacrimile ei au răsărit busuiocul şi viţa-de-vie… 

După Învierea Domnului şi Înălţarea Sa la cer, Maica Domnului a mai trăit în pace 11 ani, apoi s-a dus la Domnul. Pentru că Sfântul Toma nu fusese de faţă la înmormântare, mormântul a fost deschis, dar era gol. Trupul ei fusese ridicat la cer, de Fiul ei preaiubit.

↧
Search

Semnul crucii

November 15, 2016, 12:57 am
$
0
0
           Semnul crucii este cu siguranţă cel mai important gest pe care îl fac credincioşii creştini din riturile apostolice, îndeosebi ortodocşii şi catolicii.



           Semnul crucii a fost încă din timpuri străvechi, o alegere de mărturisire vizibilă a credinţei creştinilor, prin faptul că aceştia coboară asupra lor simbolul crucii pe care s-a răstignit Mântuitorul. Se pare că primul semn al crucii a fost făcut la Cina cea de Taină şi la momentul înmulţirii pâinilor, chiar de câtre Iisus Hristos care a binecuvântat bucatele făcând asupra lor semnul crucii. Cea mai veche mărturie asupra semnului crucii făcut de către creştini ne parvine de la Justin Martirul, din anul 160 după Hristos.

         Creştinii practicanţi îşi fac semnul crucii în cele mai importante momente ale vieţii, precum şi când ies din casă, când intră şi ies din biserici şi mânăstiri, când se apucă de lucrări noi, precum şi în timpul rugăciunilor. Primele trei degete ale mâinii drepte cu care se face semnul crucii simbolizează Sfânta Treime Creştină compusă din Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Degetele inelar şi cel mic care sunt lipite de podul palmei au şi ele semnificaţia proprie, cu privire la cele două firi ale Mântuitorului, cea divină şi cea umană, unite ulterior într-o singură fiinţă, anume Întruparea Cuvântului.
Credinciosul care îşi face semnul crucii îşi ia angajamentul faţă de Sfânta Treime pentru renunţarea la păcate şi patimi, precum şi înaintarea cu Hristos alături spre înviere şi mântuire.

          Creştinii romano-catolici fac semnul crucii cu palma deschisă şi îl fac invers decât ortodocşii, anume de la umărul stâng la cel drept. Cu toate acestea, la început, catolicii se închinau la fel ca ortodocşii, cum menţiona şi Papa Inocenţiu al III-lea în anul 1216.
La creştinii ortodocşi semnul crucii se face prima dată spre frunte, apoi la buric, spre umărul drept şi pe umărul stâng. În cultul ortodox, semnul crucii trebuie făcut clar şi demn, nu superficial sau în grabă.
Protestanţii respectă Crucea, dar nu îşi fac semnul crucii, iar cei din cultele neoprotestante nu o venerează şi nu-şi fac niciodată cruce.

↧

Demonstrație a credinței

March 6, 2017, 11:41 pm
$
0
0

ACEASTĂ DEMONSTRAȚIE A FOST FĂCUTĂ ÎN ANUL 1921.
DUPĂ ACEEA AU APĂRUT ȘI ALTE DEMONSTRAȚII. DAR ASTA RĂMÂNE ÎN ISTORIE.
Veți vedea de ce.



Într-o sală de clasă a unui colegiu, un profesor ține cursul de filozofie.

- Să vă explic care e conflictul între știință și religie. Profesorul ateuface o pauză și apoi îi cere unuia dintre noii săi studenți să se ridice în
picioare

- Ești creștin, nu-i așa, fiule?
- Da dle, spune studentul
- Deci crezi în Dumnezeu?
- Cu siguranță.
- Dumnezeu e bun?
- Desigur, Dumnezeu e bun.
- E Dumnezeu atotputernic? Poate El să facă orice?
- Da.
- Tu ești bun sau rău?
- Biblia spune că sunt rău.
Profesorul zâmbește cunoscător. Aha! Biblia! Se gândește puțin.              
- Uite o problemă pentru tine. Să zicem că există aici o persoanăbolnavă și tu o poți vindeca. Poți face asta. Ai vrea să îl ajuți? Aiîncerca?
- Da, dle. Aș încerca.
- Deci ești bun.
- N-aș spune asta.
- Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea să ajuți o persoană bolnavă dacă ai putea. Majoritatea am vrea dacă am putea. Dar Dumnezeu, nu.
Studentul nu raspunde, așa că profesorul continuă.
- El nu ajută, nu-i așa? Fratele meu era creștin și a murit de cancer,chiar dacă se ruga lui Isus să-l vindece. Cum de Isus e bun? Poțirăspunde la asta?
Studentul tace.
- Nu poți răspunde, nu-i apa? El ia o înghițitură de apă din paharul de pe catedră ca să-i dea timp studentului să se relaxeze.
- Hai să o luam de la capăt, tinere. Dumnezeu e bun?
- Păi., da, spune studentul
- Satana e bun?
Studentul nu ezită la această întrebare:
- Nu
- De unde vine Satana?
Studentul ezita.
- De la Dumnezeu.
- Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i așa? Zi-mi, fiule, existărău pe lume?
- Da, dle.
- Răul e peste tot, nu-i așa? Și Dumnezeu a creat totul pe lumea asta,  corect?
- Da.
- Deci cine a creat răul? Profesorul a continuat. Dacă Dumnezeu a creat          totul, atunci El a creat și răul. Din moment ce răul există și conform
principiului că ceea ce facem definește ceea ce suntem, atunci          Dumnezeu e rău.
Din nou, studentul nu răspunde.
- Există pe lume boli? Imoralitate? Ură? Urâțenie? Toate aceste lucruri          groaznice, există?
Studentul se foiește jenat.
- Da.
- Deci cine le-a creat?
Studentul iarăși nu răspunde, așa cșă profesorul repetă întrebarea.         
-Cine le-a creat?
Niciun răspuns. Deodată, profesorul începe să se    plimbe în fața
clasei. Studenții sunt uimiți. Spune-mi, continua el adresându-se altui          student.
-Crezi în Isus Cristos, fiule?
Vocea studentului îl trădează și cedeaza nervos.
- Da, dle profesor, cred.
Bătrânul se oprește din marșăluit. Știința spune că ai 5 simțuri pe care          le folosești pentru a identifica și observa lumea din jurul tau. L-ai văzut
vreodată pe Isus?
- Nu, dle. Nu L-am văzut.
- Atunci spune-ne dacă l-ai auzit vreodată pe Isus al tău?
- Nu, dle, nu l-am auzit.
- L-ai simțit vreodată pe Isus al tău, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut          vreodată o experiență senzorială a lui Isus sau a lui Dumnezeu?
- Nu, dle, mă tem ca nu.
- Și totuși crezi în el?
- Da.
- Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, știința          spune că Dumnezeul tău nu există. Ce spui de asta, fiule?
- Nimic, răspunde studentul. Eu am doar credința mea.
- Da, credința, repetă profesorul. Asta e problema pe care știința o are cu Dumnezeu. Nu există nicio dovadă, ci doar credința.
Studentul rămâne tăcut pentru o clipă, înainte de a pune și el o          întrebare.
- Dle profesor, există căldură?
- Da.
- Și există frig?
- Da, fiule, există și frig.
- Nu, dle, nu există.
Profesorul își întoarce fața către student, vizibil interesat. Clasa devine          brusc foarte tăcută.
Studentul începe să explice.
- Poate există multă căldură, mai multă căldură, super-căldură, mega-         căldură, căldură nelimitată, căldurică sau deloc căldură, dar nu avem
nimic numit "frig". Putem ajunge până la 458 de grade sub zero, ceea   ce nu înseamnă căldură, dar nu putem merge mai departe. Nu există         frig.
- dacă ar exista, am avea temperaturi mai scăzute decât minimul absolut de -458 de grade. Fiecare corp sau obiect e demn de studiat   dacă are sau transmite energie, și căldura e cea care face ca un corp sau    material să aibă sau să transmită energie. Zero absolut ( -458 F )     înseamnă absența totală a căldurii.
Vedeți, dle, frigul e doar un cuvânt pe care îl folosim pentru a descrie          absența căldurii. Nu putem măsura frigul. Căldura poate fi măsurată în
unități termice, deoarece căldura este energie. Frigul nu e opusul căldurii, d-le, ci doar absența ei.
Clasa e învăluită în tăcere. Undeva cade un stilou și sună ca o lovitură   de ciocan.
- Dar întunericul, profesore? Există întunericul?
- Da, răspunde profesorul fără ezitare. Ce e noaptea dacă nu întuneric?
- Din nou răspuns greșit, dle. Întunericul nu e ceva; este absența a ceva.
Poate exista lumină scăzută, lumină normală, lumină strălucitoare,          lumină intermitentă, dar dacă nu există lumină constantăm atunci că   nu exista nimic, iar acest nimic se numește întuneric, nu-i așa? Acesta  este sensul pe care îl atribuim acestui cuvânt. În realitate, întunericul   nu există. Dacă ar exista, am putea face ca întunericul să fie și mai întunecat, nu-i așa?
Profesorul începe să-i zâmbească studentului din fața sa. Acesta va fiun semestru bun.
- Ce vrei să demonstrezi, tinere?
- Da, dle profesor. Vreau să spun că premisele dvs . filosofice sunt greșite de la bun început și de aceea concluzia TREBUIE să fie și eagreșită.
De data asta, profesorul nu-și poate ascunde surpriza.
- Greșite? Poți explica în ce fel?
-Lucrați cu premisa dualității, explică studentul. Susțineti că există viață și apoi că există moarte; un Dumnezeu bun și un Dumnezeu rău.          Considerați conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem măsura. Dle, știința nu poate explica nici măcar ce este acela un gând.          Folosește electricitatea și magnetismul, dar NIMENI nu a văzut sau nu a înțeles pe deplin  vreuna din acestea două. Să consideri că moartea e      opusul vieții înseamnă să ignori că moartea nu există ca lucrusubstanțial. Moartea nu e opusul vieții, ci  doar absența ei. Acumspuneți-mi, dle profesor, le predați studentilor teoria că
ei au evoluat din maimuță?
- Dacă te referi la procesul evoluției naturale, tinere, da, evident că da.
- Ați observat vreodată evoluția cu propriii ochi, dle?
Profesorul începe să dea din cap, încă zâmbind, când își dă seama          încotro se îndreaptă argumentul.
Un semestru foarte bun, într-adevar.
- Din moment ce nimeni nu a observat procesul evoluției în desfășurare  și nimeni nu poate demonstra că el are loc, dvs. Nu predați studenților ceea ce credeți, nu? Acum ce sunteți, om de știință sau predicator?
Clasa murmură. Studentul tace până când emoția se mai stinge.
- Ca să continuăm demonstrația pe care o faceați adineori celuilalt          student, permiteți-mi să vă dau un exemplu, ca să înțelegeți la ce mă          refer.
Studentul se uita în jurul său, in clasă.
-E vreunul dintre voi care a văzut vreodată creierul profesorului? Clasa          izbucneste în râs. E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simțit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare să fi făcut asta. Deci, conform       regulilor empirice, stabilite și conform protocolului demonstrabil, știința spune - cu tot respectul, dle - că nu aveți creier. Dacă știința    spune că nu aveți creier, cum să avem încredere în cursurile dvs, dle?
Acum clasa e cufundată în tăcere. Profesorul se holbează la student, cu          o față impenetrabilă. În fine, după un interval ce pare o veșnicie,bătrânul răspunde. Presupun că va trebui să crezi, pur și simplu........
- Deci, acceptați că există credință și, de fapt, credința există împreună          cu viața, continuă studentul.
- Acum, dle, există răul?
- Acum nesigur, profesorul răspunde: sigur că exista. Îl vedem zilnic.          Răul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului față de om. Se vede în nenumaratele crime și violențe care se petrec peste tot în lume. Aceste manifestări nu sunt nimic altceva decât răul.
La asta, studentul a replicat:
-Răul nu există, dle, sau cel puțin nu exista în sine. Răul e pur și simplu          absența lui Dumnezeu. E ca și întunericul și frigul, un cuvânt creat de   om pentru a descrie absența lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat răul. Răul este ceea ce se întâmplă când din inima omului lipsește dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare când nu există căldură sau că   întunericul care apare când nu există lumină .

Profesorul s-a așezat.......

Dacă ai citit până aici și zâmbești când ai terminat, trimite asta
prietenilor și familiei, cu titlul "Dumnezeu vs. Știința"
↧

De ce e bine să ținem post?

March 21, 2017, 2:04 am
$
0
0
         Postim pentru că trebuie, suntem îndemnați de alții, vrem să ne spovedim și să ne împărtășim. Important este că vrem să postim, dar frumos ar fi să înțelegem valoarea de jertfă a postului și valoarea sa duhovnicească.
     Postul este o jertfă, un dar înaintea lui Dumnezeu, tratament pentru vindecarea sufletului, ajutor pentru apropierea de Dumnezeu, pentru sporirea rugăciunii și a faptelor bune.
        Postul este ascultare de Dumnezeu spre folosul nostru, dar poate fi ținut și spre a-i ajuta pe cei dragi, pe cei care au nevoie de ajutorul nostru, chiar și pe cei adormiți, cerând lui Dumnezeu să primească osteneala noastră pentru ei.
        Postul este o perioadă deosebit de importantă în perioada anului. Pe tot parcursul anului, sunt mai multe posturi, din care două foarte importante și care durează câteva săptămâni. Este vorba de postul Paștelui și de postul Crăciunului, ambele având o însemnătate deosebită. Postul este o perioadă de liniște, de reculegere, de rugăciune, în care omul este invitat să se regăsească, să facă fapte bune, să fie mai îngăduitor și mai iertător, și de asemenea să își aducă aminte de corpul său și să îl cinstească, renunțând la mâncăruri ce conțin lactate, ouă și carne. Însă renunțarea la aceste alimente nu este văzută totdeauna cu ochi buni de oricine. Așadar, mulți oameni se feresc să țină post, invocând varii motive, precum lipsa proteinelor și a calciului precum și a altor nutrienți din dieta lor zilnică, senzația de foame care este mult mai pregnantă decât de obicei și faptul că religia nu este punctul lor forte. Însă postul aduce numeroase beneficii atât trupului cât și sufletului, psihicului, și din punct de vedere afectiv și emoțional.

         Ce mâncăm în post?
  Perioadele de post nu se limitează doar la posturile mari de pe parcursul anului, care țin trei, nouă, patruzeci sau douăzeci și unu de zile, ci postul poate fi ținut de asemenea în fiecare zi de miercuri și vineri. Unii specialiști recomandă chiar și postul negru. Postul ținut vreme de patruzeci de zile, spre exemplu, este nu numai un excelent liant în relația cu Dumnezeu, ci este și o metodă ideală de a scăpa de kilograme în exces, de a regla nivelul colesterolului din organism, de a purifica organismul într-un cuvânt. Postul reprezintă în primul rând o dietă echilibrată, prin evitarea mâncărurilor „de dulce„ precum carnea, ouăle, laptele, brânza, și toate produsele derivate. Desigur, trebuie menționat faptul că în toate posturile există perioade de „dezlegare la pește„ și anume anumite zile în care credincioșii pot consuma orice mâncăruri de pește. Astfel organismul își ia necesarul de substanțe și în aceste perioade. Dar faptul că ținem post nu trebuie asociat cu privarea organismului de substanțe nutritive, ci dimpotrivă.
 Proteinele nu le luăm numai din carne, iar calciul doar din lapte. Această ipoteză este total falsă. Sunt și mămici care alăptează sau viitoare mămici însărcinate care țin post fără ca acesta să aibă efecte negative asupra organismului. Așadar, ce mâncăm în post? Este bine să avem o gamă cât mai variată de alimente, de la fructe, legume, preparate din soia, pește (atunci când este dezlegare), făinoase, cereale, etc. Spre exemplu, necesarul zilnic de calciu ni-l putem lua din alimente precum laptele de soia și produsele de soia (atenție să nu se folosească soia modifcată genetic!) suc de portocale, legume verzi precum broccoli, spanac, varză, peștele, ciupercile, brânza de soia, etc. în vreme ce proteinele le putem lua din sparanghel, anghinare, spanac, cartofi, varză de Bruxelles, roșii, broccoli. Așadar, avem o gamă foarte variată de alimente pe care le putem consuma în post. Putem mânca salate de crudități, legume fierte, la cuptor, tocănițe, orez, paste făinoase, produse din soia, putem bea sucuri naturale pentru un aport de vitamine, supe de legume, și lista poate continua.
↧
↧
Viewing latest articles
Browse all 97 Browse latest View live
Search