Sfantul Duh

Potrivit teologiei ortodoxe, care continua linia pnevmatologiei patristice, Sfantul Duh are un rol deosebit in

Desigur, nu trebuie sa uitam ca punctul culminant al Revelatiei este intruparea Fiului lui Dumnezeu. Dar Duhul Sfant este Cel care Il reveleaza pe Fiul lui Dumnezeu Care-si asuma umanitatea. Duhul Sfant Il reveleaza pe Cuvantul lui Dumnezeu inca inaintea intruparii, din vesnicie.

Fiul si Duhul, Cuvantul si Puterea lui Dumnezeu realizeaza impreuna Revelatia si lucrarea lui Dumnezeu in creatie. Realitatea fundamentala care explica rolul Sfantului Duh in Revelatie si in Biserica este locul Sau in Sfanta Treime.

Dupa invatatura ortodoxa, Sfantul Duh purcede din Tatal si straluceste din Fiul. Aceasta invatatura si-a gasit formularea cea mai limpede la patriarhul Constantinopolului, Grigorie Cipriotul (1283-1289).

Potrivit acestei invataturi Sfantul Duh, stralucind din Fiul, Il lumineaza pe Acesta nu numai in fata Tatalui, dar si in fata noastra. Astfel, cu iradierea Lui care Il lumineaza pe Fiul, Duhul patrunde in constiinta noastra si intareste in ea capacitatea de a-l cunoaste pe Fiul, si prin el pe Tatal.

Dar, dupa Sfantul Grigorie Palama, Sfantul Duh, care purcede de la Tatal spre Fiul si straluceste din Fiul spre Tatal, nu il lumineaza numai pe Fiul in fata Tatalui, ci reprezinta si bucuria Tatalui pentru Fiul si bucuria Fiului pentru Tatal. In aceasta bucurie consta stralucirea Lui.

Asa cum, atunci cand straluceste din Fiul spre Tatal, Duhul aduce Tatalui stralucirea si bucuria Fiului, tot astfel El ne face sa stralucim ca niste fii, ne imbratiseaza cu bucuria si iubirea pentru Tatal.

Astfel, Duhul sadeste si intareste in noi capacitatea de a-L percepe pe Dumnezeu, o sensibilitate filiala. Aceasta sensibilitate ne apare ca simtirea noastra proprie, subiectiva. Totusi, ne dam seama ca in ea se gasesc imprimate sensibilitatea Duhului si cea a Fiului. Distingem in ea persona noastra, persona Duhului Sfant si persoana Fiului. Sensibilitatea formeaza un tot, dar persoanele sunt distincte.

Duhul nu aduce deci in noi o lumina teoretica, ci o lumina care imbratiseaza inima noastra pentru Fiul si pentru Tatal. Faptul ca Duhul aduce lumina lui Dumnezeu in noi Mantuitorul il exprima in acesti termeni: "Nu voi veti vorbi, ci Duhul Tatalui vostru va vorbi in voi" (Mt.20,20). Iar Apostolul Pavel scrie: "Tot astfel Duhul vine in ajutorul slabiciunii noastre, caci noi nu stim sa ne rugam asa cum trebuie, ci Duhul insusi se roaga pentru noi cu suspine negraite" (Rom.8,26). Intemeindu-se pe aceste expresii si pe invatatura despre Duhul Care purcede din Tatal si straluceste prin Fiul, astfel ca in acelasi timp si Fiul straluceste in lumina Duhului, Parintii au considerat pe Sfantul Duh drept Persoana Care aduce in suflete energia divina, Care devine in acestea capacitatea de a-L cunoaste si de a-L iubi pe Dumnezeu. Sfantul Grigorie Palama este cel ce a precizat formularea dogmatica a acestei conceptii. "In primele opt secole, remarca Paul Evdokimov, am asistat la un ciclu hristologic care a facut loc in secolul al IX-lea unui ciclu pnevmatologic. Prin calea isihasta, acesta din urma isi atinge punctul culminant in secolul al XI V-lea si isi gaseste armatura dogmatica in invatatura Sfantului Grigorie Palama si in definitiile Sinoadelor de la Constantinopol. Adagiul patristic: "Dumnezeu s-a facut om ca omul sa se poata face dumnezeu" pune "indumnezeirea" fiintei umane drept scop al iconomiei mantuirii. El primeste o aprofundare decisiva in lumina teologiei Sfantului Duh si a invataturii energiilor divine" ."Palamismul desavarseste marea elaborare pnevmatologica a Evului Mediu bizantin caci, dupa Palama, "energia necreata este inseparabila de Duhul Sfant"".

Aceasta nu inseamna ca energia divina este proprie numai Duhului, ci ca Duhul este Cel care o introduce in creatie si ii da toata eficacitatea Sa.

Duhul primeste de la Tatal aceeasi energie necreata ca si Fiul, dar nu exista nici o confuzie intre cele trei Persoane: Duhul primeste aceasta energie in felul Sau propriu, tot asa cum El poseda fiinta divina in felul Sau propriu. In toate privintele Duhul Sfant isi pastreaza rolul de a Treia Persoana in Treime. Si in nici un chip El nu poate deveni a Doua, pentru ca Treimea nu se poate reduce la o dualitate si pentru ca fiecare Persoana isi pastreaza in Treime rolul Sau distinct. Cea de a treia Persoana le confirma pe celelalte doua in distinctia lor, nelasandu-le sa se confunde intr-una singura, asa cum se intampla in anumite sistematizari ale filioquismului.

Sfantul Atanasie scrie: "Domnul a spus ca Duhul este "Duhul Adevarului" indicind prin aceasta faptul ca in El Treimea isi gaseste desavarsirea" . Numai cei Trei intr-o reciprocitate neintrerupta fiecare unic si in acelasi timp implicandu-i pe ceilalti fara a-i confunda, reprezinta desavarsirea existentei si a relatiei. Trebuie sa existe un al Treilea pentru a depasi dualitatea fara sa existe confuzie a celor Doi. Daca n-ar exista decat Doua Persoane, Ele ar risca fie sa se confunde, fie sa se separe total. Numai o a Treia Persoana poate asigura comuniunea de bucurie a celorlalte Doua.

Sfantul Duh face imposibila o relatie impersonala in Dumnezeu, asa cum tot El face imposibila o atare relatie intre oameni. Cea de-a Treia Persoana inseamna orientarea Celei Dintai catre Cea de-a Doua, ca si orientarea diferita a Celei de-a Doua catre Cea Dintai. Daca, nascandu-l pe Fiul, Tatal aseaza in fata Acestuia, in loc de nimic, o Persoana Care ii este egala, purcezan-du-L din Sine pe Sfantul Duh, El nu aseaza pe cineva in loc de nimic, ci pe cineva prin care El insusi se orienteaza catre Fiul, adica spre o Persoana care exista. Si, prin aceasta a Treia Persoana nu se manifesta numai bucuria Celei Dintai fata de Cea de-a Doua, ci si bucuria Celei de-a Doua catre cea Dintai, pentru ca Aceasta este obarsia sau principiul care face sa existe tot ceea ce exista. Dar Cea de-a Treia nu este numai un semn al bucuriei Tatalui fata de Fiul. O bucurie neimpartasita nu ar fi o adevarata bucurie. Cea de-a Treia ingaduie Fiului sa transforme bucuria primita de la Tatal in bucurie fata de Tatal.

Si aceasta nu este numai o bucurie proprie Tatalui si Fiului, ea apartine deopotriva Duhului Sfant Care poarta aceasta bucurie de la Unul la AltuL De aceea, Sfantul Grigorie Palama scrie: "Astfel Duhul Sfant este bucuria dinainte de veci a Tatalui si a Fiului, in care Acestia impreuna se bucura. Aceasta bucurie este trimisa de Acestia Doi celor care sunt vrednici de ea... dar existenta Sa (personala) vine numai de la Tatal". O bucurie care ea insasi ar fi impersonala i-ar lasa pe Cei Doi inca separati. Bucuria desavarsita dintre Cei Doi cere prezenta unui al Treilea Care sa depaseasca orice preocupare de sine si sa permita celorlalti Doi sa depaseasca nu numai separatia solitara dar si dualitatea inchisa.

Fiecare lucrare este realizata de Cei Trei: este bucuria si stralucirea comuna. Dar fiecare Persoana infaptuieste lucrarea comuna in modul care ii este propriu.

Sfantul Duh duce la bun sfarsit fiecare energie sau lucrare divina si, in acest sens, se spune ca El o desavarseste. Dar El nu ar putea sa o duca la capat si sa o desavarseasca, daca nu ar primi-o de la Tatal si nu ar arata-o prin Fiul, sau daca Fiul nu ar arata-o prin Duhul. In Duhul fiecare lucrare isi atinge scopul sau pentru ca desavarsita comuniune in Dumnezeu, care exista nu numai in fiinta comuna dar si in fiecare lucrare, se manifesta si se infaptuieste in Cea de-a Treia Persoana.

Se intelege acum ca Duhul joaca un rol deosebit de important in raportul pe care Dumnezeu il stabileste cu creatia Sa si in lucrarea Sa de mantuire a acesteia.

Duhul este bucuria lui Dumnezeu revarsan-du-se asupra creatiei pentru a asigura o orientare innoita a creatiei catre Creatorul sau, depasirea separatiei dintre Dumnezeu si creatia Sa si deci realizarea deplina a acesteia. Concentrata in Sfantul Duh, bucuria lui Dumnezeu se revarsa datorita Lui in inimile noastre, astfel ca suntem introdusi in insasi bucuria Treimii.

Introducand energia divina in profunzimea creatiei, Sfantul Duh suscita, in acelasi timp si in masura in care aceasta energie vine in intregime de la Hristos, o sensibilitatea pentru Dumnezeu, pentru prezenta si actiunea divina in viata umana si in lume. "Fara Duhul, scrie Sfantul Atanasie, suntem straini de Dumnezeu si departe de El iar prin impartasirea de Duhul suntem legati de Dumnezeire. Deci, a fi noi in Tatal nu e al nostru, ci al Duhului Care este in noi si ramane in noi, cat il pastram in noi prin marturisirea (credintei)". In Sfantul Duh, si prin acesta in Hristos,, Dumnezeu indumnezeieste creatura, pentru ca Duhul o face transparenta lui Dumnezeu. "in El (Duhul) -noteaza mai departe Sfantul Atanasie - Cuvantul slaveste creatura si, indumnezeind-o, o infatiseaza Tatalui. De aceea, Cel care uneste creatura cu Cuvantul, nu poate fi El insusi o creatura".

Aceasta sensibilitate este mai intai capacitatea pe care o primeste sufletul de a-L percepe pe Dumnezeu dincolo de toate. Dar cel care devine sensibil fata de Dumnezeu devine astfel si fata de semenii sai: el il vede in acestia pe Dumnezeu si ii vede pe ei in Dumnezeu. Aceasta sensibilitate fata de Dumnezeu il face deci pe om in intregime omenesc. Prima treapta a acestei sensibilitati e credinta. Pe masura ce aceasta se dezvolta, intuitia realitatii transcendente si totodata atotprezente a lui Dumnezeu nu inceteaza sa sporeasca in om. Cel care are aceasta sensibilitate il vede pe Dumnezeu pretutindeni, in toate lucrurile. Sadita in suflet de catre Duhul, aceasta sensibilitate este deopotriva a Duhului Sfant si a omului. Acest sentiment de a fi totdeauna si pretutindeni in prezenta lui Dumnezeu indeamna la o rugaciunea neincetata.

Aceasta sensibilitate este in acelasi timp o afectiune profunda si un sentiment acut de responsabilitate fata de Dumnezeu. Parintii greci au numit-o aisthesis toii noos sau "simtirea mintii"

Responsabilitatea poate sa ia forma fricii, a ascultarii fata de o misiune, a obligatiei de a evita pacatul, de a duce o viata curata. Toata aceasta gama de sentimente este produsa de Duhul Sfant. In fiinta umana, faptura neinsemnata, responsabilitatea fata de Dumnezeu pe care o suscita Duhul ia forma adoratiei, daca este iubire curata, ori pe cea a fricii si cutremurului, daca se asociaza constiintei pacatului, ori pe cea a unei misiuni interioare daca descopere obligatia absoluta de a implini vointa lui Dumnezeu. Numai Duhul poate sa trezeasca in noi raspunsul la iubirea si chemarea Tatalui, pe care Duhul insusi ni-l aduce. Numai Duhul poate da acestui raspuns incandescenta si bucurie. Numai Duhul ne poate face sa participam la sensibilitatea si la responsabilitatea Fiului fata de Tatal.

Toate aceste atitudini apar la cei care primesc Revelatia. Daca, in primele etape ale Revelatiei, Duhul lui Dumnezeu i-a uimit pe oameni prin manifestari de putere, prin mijlocirea unor acte exterioare extraordinare, odata cu profetii actiunea Sa se exprima mai degraba prin forta spirituala si morala data lor ca si celorlalti oameni de catre Dumnezeu. Iar acest dar implica colaborarea omului, efortul sau de a aprofunda relatia cu Dumnezeu, pentru a indeplini misiunea care i-a fost incredintata, pentru a duce o viata conforma cu vointa divina.

Salasluirea si lucrarea in sufletul omenesc caracterizeaza pe Duhul Sfant fiindca, prin natura sa, sufletul este pregatit pentru aceasta lucrare a Duhului. Ca expresie a ipostasului uman, sufletul este o imagine a Logosului divin iar prin atractia pe care el o simte in mod natural spre Dumnezeul personal si spre persoanele umane, el are in sine inca de la inceput pe Duhul lui Dumnezeu. Slabind aceasta tendinta spre relatia cu Persoana suprema si cu celelalte persoane umane, pacatul a pus sufletul intr-o stare contrara naturii sale. Salasluirea Duhului restabileste si intareste sufletul in capacitatea sa de relatie cu Dumnezeu si aproapele; prin aceasta el il restaureaza in starea conforma naturii sale - pros tb ek physeos kallos -cum spune Sfantul Vasile cel Mare.

Tocmai pentru ca reprezinta desavarsirea relatiei dintre persoana Fiului si cea a Tatalui, Sfantul Duh are capacitatea de a intari relatia subiectului uman, ca si chip al Fiului dumnezeiesc, cu Dumnezeu si cu fiecare subiect personal in parte.

Astfel, sufletul devine transparent lui Dumnezeu si Dumnezeu devine transparent pentru suflet. Sfintenia este starea de transparenta a Duhului devenita interioritate a sufletului, in timp ce transparenta sufletului devine interioritate a lui Dumnezeu. Numai unind subiectivitatea sa cu subiectivitatea Duhului, Sfant prin fiinta Sa, se poate omul sfinti pe sine. Unit cu Duhul, sufletul devine transparent, Ii vede pe Fiul si pe Tatal, face ca Dumnezeu sa straluceasca prin el. Ca al Treilea, Duhul il deschide pe om lui Dumnezeu si pe om omului, pentru ca El insusi este capacitatea suprema a deschiderii, pentru ca El este legatura de iubire dintre Tatal si Fiul. Chiar inaintea intruparii, Sfantul Duh stralucea in Cuvantul. Totusi, abia in Hristos se realizeaza deplina intoarcere a Duhului Sfant in fiinta umana. Fiind ipostasul care si-a insusit natura umana, Hristos poarta in insasi umanitatea Sa pe Duhul Sfant in toata plenitudinea Sa. in intruparea Fiului, Duhul se afla unit in mod ipostatic cu Acesta asa cum este din vesnicie. Ca om, Hristos L-a primit astfel pe Duhul pentru totdeauna, asa cum L-au primit patriarhii, regii si profetii lui Israel. Dar El L-a primit pe Duhul in intregime asa cum nu L-au primit acestia. Duhul ca ipostas Se odihneste in permanenta asupra Fiului inca

de la intruparea Acestuia. Ceea ce se descopera la Botez, cand Duhul apare intre Tatal si Fiul intrupat, unindu-I intr-un anume fel si miscandu-se de la Unul la Celalalt. Tatal le arata tuturor pe Fiul intrupat asupra Caruia coboara Duhul sub chipul unui porumbel: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit intru Care am binevoit". intruparea Fiului permite aceasta manifestare. Ca om, Fiul raspunde in numele nostru iubirii Tatalui printr-o iubire ascultatoare pana la jertfa Crucii; acest raspuns permanent El l-a dat in Duhul Care ramane intre El si Tatal. Ca om, Hristos a ridicat la treapta cea mai inalta sensibilitatea umana fata de Tatal si responsabilitatea fata de toti oamenii. De aceea, El ridica la cea mai inalta treapta si rugaciunea pe care o adreseaza Tatalui pentru toti fratii Sai intru umanitate si pentru intreaga creatie. De aici vine si faptul ca El primeste ca om cea mai inalta putere din partea Tatalui: puterea supranaturala a iubirii, putere capabila sa transforme sufletele si sa depaseasca limitele naturii.

Totusi, aceasta putere deplina asupra sufletelor prin care El le face sensibile fata de Dumnezeu si provoaca, fara a distruge legile naturii, efecte care nu provin din aceasta, Hristos o arata numai in momentul invierii Sale si mai ales al inaltarii Sale, cand natura Sa umana, in intregime indumnezeita, devine pe deplin transparenta pentru Tatal si pentru oameni, atunci cand El realizeaza si ca om, in mod integral, capacitatea Sa de comuniune cu Tatal si cu oamenii.

Domnul fagaduieste Apostolilor ca Duhul Sfant ii va umple si pe ei cu puterea Sa: "Cand Duhul Sfant va veni peste voi veti primi putere" (F. Ap. 1,8). Fara puterea Duhului, adica fara Cincizecime, Biserica nu ar fi ajuns la existenta concreta si nu ar fi durat. Revelatia nu s-ar fi impus ca o evidenta. "Cuvantul si predica mea, scrie Pavel corintenilor, nu au stat in cuvintele convingatoare ale intelepciunii omenesti, ci in adeverirea Duhului si a puterii, pentru ca credinta voastra sa fie intemeiata nu pe intelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu" (I Cor.2, 4-5. cf. I Tes.1,5).

Se poate deci considera ca Duhul este implicat pretutindeni unde Scriptura evoca puterea cu care s-a raspandit Evanghelia. Caci Vestea cea Buna "este pentru cel ce crede in puterea lui Dumnezeu" (I Cor. 1,16). Ca imparatie a lui Dumnezeu in mers, Biserica incepe cu patrunderea in suflete a acestei Evanghelii a puterii, apoi dureaza si se dezvolta prin ea: "Caci imparatia lui Dumnezeu nu sta in cuvant ci in putere" (I Cor.4,20). Sfantul Duh coborat la Rusalii nu intemeiaza numai Biserica, dar ramane in ea cu undele energiilor Sale necreate, nevazute dar lucratoare.

Subliniind faptul ca imparatia lui Dumnezeu consta din putere, Scriptura a indicat prin aceasta ca Duhul si puterea Lui se manifesta in Biserica. Biserica este revelatia lui Dumnezeu in Hristos a Carui eficacitate se prelungeste prin Duhul si puterea Lui. Ea continua Revelatia in Hristos, nu ca o sporire a continutului sau, ci ca o actualizare in Duhul a prezentei lucratoare a lui Hristos care S-a revelat deplin prin faptele si cuvintele Sale si prin cele ale Apostolilor.

Prin Duhul luam cunostinta de unitatea noastra cu Hristos si dintre noi ca Trup al lui Hristos. Prin experienta si puterea Duhului, Hristos ne devine transparent. Tot prin Duhul Sfant Dumnezeu mentine lumea, actioneaza in ea si, prin tainele Bisericii, o conduce spre telos-ul sau, spre desavarsirea ei. Prin Duhul Sfant El isi infaptuieste planul de mantuire si de indumnezeire a lumii. Prin Duhul Sfant oamenii primesc Revelatia lui Dumnezeu si Dumnezeu poate lucra prin ei. in apele vii care izvorasc din Duhul Sfant Biserica isi adapa radacinile si membrii sai primesc putere, credinta, sporire in sfintenie. Prin Duhul Sfant se actualizeaza si se dezvolta comuniunea celor care isi pun in Hristos toata credinta lor.

Astfel, asa cum in Sfanta Treime Duhul Sfant arata ca Tatal si Fiul sunt Persoane distincte dar de o singura fiinta, unite prin iubire, tot astfel Duhul Sfant ne consacra pe noi ca persoane distincte zidindu-ne ca Biserica, unindu-ne prin bucuria unei comuniuni depline. Prin Duhul Sfant intram in iubirea Tatalui si a Fiului, simtim, chiar in distinctie, intreg focul iubirii Tatalui fata de Fiul Sau si fata de noi in masura in care suntem uniti cu Fiul. Duhul Sfant este focul - foc distinct, ipostatic - care iradiaza din Fiul devenit Fratele nostru, foc care arde in noi devenind propria noastra iubire filiala fata de Tatal. Prin Sfantul Duh "ne simtim uniti in Hristos si orientati catre Tatal, si astfel alcatuim Biserica: Ubi Spiritus Sanctus, ibi Ecclesia ("Acolo unde este Duhul Sfant, acolo este Biserica") spunea Sfantul Irineu, si acest adagiu, continua acelasi Sfant Parinte, poate fi rasturnat: Ubi Ecclesia, ibi Spiritus Sanctus ("Acolo unde este Biserica, acolo este Duhul Sfant"). Dar Sfantul Irineu precizeaza: "Acolo unde este Duhul Sfant, acolo este Biserica si acolo unde este Biserica, acolo este Adevarul". As spune ca adevarul este plenitudinea realitatii. Si plenitudinea realitatii este Dumnezeu facut om, este comuniunea cu El.

Astfel este Biserica. Experienta deplinei comuniuni personale ne-a devenit posibila prin intrupare. Nu exista comuniune decat cu o persoana, iar Persoana desavarsita Care se face pe deplin accesibila in misterul ei infinit - pastrandu-si totodata aceasta taina - este Dumnezeu intrupat, Hristos. Nu exista viata adevarata, bucurie adevarata decat in comuniunea noastra cu Hristos si in El, adica in Biserica.

Dar Hristos nu poate face sa iradieze in noi aceasta comuniune decat pentru ca traieste El insusi in comuniunea infinita, desavarsita a Persoanelor Treimii. Dandu-ne Duhul Sfant, Hristos ne da Duhul acestei desavarsite comuniuni trinitare.

Omul agonizeaza cand este lipsit de orice comuniune cu un alt om. Dar comuniunea dintre persoanele umane agonizeaza atunci cand ea nu-si gaseste izvorul si fundamentul in Dumnezeu, Persoana infinita sau mai degraba Unitate infinita de Persoane divine.

Relatia dintre persoana si persoana este singura cale a realitatii si tainei. Numai aceasta adancire plina de iubire a unei persoane in alta ofera viata si bucuria. Dar nu putem avea revelatia celuilalt ca profunzime izvoratoare, ca sursa a unei vieti nesfarsite, decat daca Duhul Sfant ni-l arata pe celalalt in Dumnezeu, in taina Dumnezeului personal care se reveleaza. Singura Persoana din care tasneste inepuizabil viata si lumina este cea a lui Hristos. Experientele mistice pe care le cauta astazi multi tineri in yoga sau in metafizica hindusa sunt destinate esecului daca nu ajung la comuniunea personala cu Hristos, la inepuizabila. profunzime si caldura a Persoanei Sale divino-umane. Doar in Persoana divino-umana a lui

Hristos, cunoscuta datorita focului Duhului, persoana umana se salveaza de iadul singuratatii. Pentru ca nu poate fi vorba de comuniune plenara si inepuizabila decat impreuna cu Persoana lui Hristos si numai in Iisus. Hristos gasim Duhul unei comuniuni neincetate dintre oameni, gasim Biserica.

Pentru toate aceste motive, Duhul Sfant este Persoana care face din om un rug aprins, Care ne umple de lumina lui Hristos daca incercam fara incetare sa traim in Hristos avand mereu in gandul nostru pe Iisus.