La o analiză mai atentă a Evangheliei după Ioan, se poate observa că elementele ei fundamentale îşi au sursa în retrospectiva meditativă a evanghelistului asupra evenimentelor trăite de el.În cazul Apocalipsei după Ioan, dimpotrivă, este evident că ea se bazează pe viziuni. Aici nu mai este vorba de extrapolările unor experiențe de viaţă.
Teologia protestantă modernă nu este, în general, deosebit de interesată de această scriere apocaliptică. Această teologie, prin metodele sale exterioare nu a reuşit, sau a reuşit doar parţial să o descifreze, dat fiind că „modul” de apariţie al unor astfel de viziuni, precum şi simbolistica legată de ele, sunt străine de experienţa acestor teologi. În Biserica catolică există anumite reprezentări legate de Apocalipsă, dar adevărul este că oamenii nu sunt foarte familiarizaţi cu această scriere; ea pare a fi prea departe de mulţumirea de sine a multor oameni si biserici din zilele noastre. În schimb bisericile libere evanghelice şi sectele se inspiră direct din Apocalipsă*. Ele interpretează textul profetic strict raţional, deci tot printr-o metodă insuficientă în sine, în sensul prevestirii unei perioade a dezastrelor ce se vor abate asupra lumii, şi se consideră fiecare ca fiind singurii aleşi, sau cel puţin cel mai direct aleşi. *cuvântul Apocalipsă vine din limba greacă şi înseamnă „descoperire”, „revelaţie”, şi nici într-un caz dezastru, catastrofă.
În capitolul despre praznicul Rusaliilor s-au făcut deja câteva referiri la transferul de sensuri de la faptele individuale ale lui Iisus la evenimente desfăşurate pe scară largă.
Dacă după Evanghelii vom analiza şi Apocalipsa integrativ, cum se sugerează în „Introducere...”, vom descoperi multe aspecte neaşteptate, pe care nu le vom găsi sub această formă în literatura scrisă pe marginea Apocalipsei:
Forma în care sunt redate aceste viziuni indică şi ea – cu condiţia ca cititorul să fie familiarizat cu lupta ce se dă în jurul puterii de discernământ în legătură cu propriile imagini exterioare ş.a.m.d. – că ele vin de la un nivel mai înalt decât cel la care aşteptările exterioare pot lua forma unor imagini fantastice. În aceste viziuni nu se găseşte nici o influenţă personală. Şi sursa lor este clar indicată, chiar dacă în cazul unor astfel de experienţe aceasta nu constituie o garanţie în sine: „Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care l-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile cari au să se întâmple în curând. Şi le-a făcut-o cunoscut, trimeţând prin îngerul Său la robul Său Ioan...".
Teologia protestantă modernă nu este, în general, deosebit de interesată de această scriere apocaliptică. Această teologie, prin metodele sale exterioare nu a reuşit, sau a reuşit doar parţial să o descifreze, dat fiind că „modul” de apariţie al unor astfel de viziuni, precum şi simbolistica legată de ele, sunt străine de experienţa acestor teologi. În Biserica catolică există anumite reprezentări legate de Apocalipsă, dar adevărul este că oamenii nu sunt foarte familiarizaţi cu această scriere; ea pare a fi prea departe de mulţumirea de sine a multor oameni si biserici din zilele noastre. În schimb bisericile libere evanghelice şi sectele se inspiră direct din Apocalipsă*. Ele interpretează textul profetic strict raţional, deci tot printr-o metodă insuficientă în sine, în sensul prevestirii unei perioade a dezastrelor ce se vor abate asupra lumii, şi se consideră fiecare ca fiind singurii aleşi, sau cel puţin cel mai direct aleşi. *cuvântul Apocalipsă vine din limba greacă şi înseamnă „descoperire”, „revelaţie”, şi nici într-un caz dezastru, catastrofă.
În capitolul despre praznicul Rusaliilor s-au făcut deja câteva referiri la transferul de sensuri de la faptele individuale ale lui Iisus la evenimente desfăşurate pe scară largă.
Dacă după Evanghelii vom analiza şi Apocalipsa integrativ, cum se sugerează în „Introducere...”, vom descoperi multe aspecte neaşteptate, pe care nu le vom găsi sub această formă în literatura scrisă pe marginea Apocalipsei:
Cronologia prezentă în Apocalipsă este similară celei a vieţii lui Iisus. Cu toate acestea, este vorba, în mod evident despre un curs al evenimentelor pe pământ, respectiv legate de oameni, şi în cosmos; chiar şi o interpretare oricât de iniţiată, chiar mistică, nu face decât să confirme că nu este vorba de simple imagini menite să sprijine dezvoltarea sau „iniţierea” oamenilor ca indivizi, deşi în contextul deja menţionatelor paralele cu Evangheliile, ele pot fi desigur utile şi fiecărui individ în parte. Treapta propriu-zisa a apocalipticii este mai degrabă o înţelegere profundă care extinde semnificaţia întâmplărilor arhetipale din viaţa lui Iisus Hristos, de acum două mii de ani, asupra dezvoltării omenirii şi a pământului în univers, marcată şi ea de stadii arhetipale. În această conştientizare este inclus şi aspectul universal al lui Hristos, în contrast cu rolul Său ca fiu al omului la începutul unei noi ere. Din această perspectivă la rândul ei se pot trage concluzii privind cele întâmplate la scară redusă acum cca. 2000 de ani.
Apocalipsa însă este de o complexitate incomparabil mai mare decât descrierile din Evanghelii. Prin urmare ea nu este o simplă proiectare asupra destinelor lumii a celor trăite de Ioan în timpul vieţii lui Iisus.
În „elementul" ei specific, Apocalipsa descrie o întâmplare care se desfăşoară în mai multe dimensiuni, respectiv nivele ale fiinţei. O cronologie exactă a acesteia se întâlneşte doar în plan secundar. Deja de aici se poate vedea limpede că multe aluzii la evenimente istorice pot fi considerate în cel mai bun caz ecouri ale acestor viziuni, şi pot fi în parte de-a dreptul derutante.
În „elementul" ei specific, Apocalipsa descrie o întâmplare care se desfăşoară în mai multe dimensiuni, respectiv nivele ale fiinţei. O cronologie exactă a acesteia se întâlneşte doar în plan secundar. Deja de aici se poate vedea limpede că multe aluzii la evenimente istorice pot fi considerate în cel mai bun caz ecouri ale acestor viziuni, şi pot fi în parte de-a dreptul derutante.
Un alt punct de vedere pertinent este cel al lui R. Steiner care consideră stările de conştientizare ale omenirii vizualizate în Apocalipsă ca fiind parţial posibil de anticipat de către anumiţi discipoli spirituali din prezent. Vezi R. Steiner în „Apocalipsa după Ioan” – ciclu de conferinţe, 1908.
În acelaşi fel ca şi Otto Hanish,întemeietorul „Mazdaznan"– mişcare de reformă a modului de viaţă, de orientare zarathustriană, şi Oberdörffer a descoperit în aceste viziuni paralele cu anumite evoluţii fiziologice, de ex. în sistemul nervos al omului. „Die Apokalypse", Dt. Mazdaznan Bewegung, Gablonzer Str.7, D-76185 Karlsruhe („Apocalipsa", mişcarea Mazdaznan în Germania).
O interpretare esoterică pe capitole a încercat de exemplu Arthur Schult: „Apocalipsa după Ioan ca revelaţie a Hristosului cosmic”, şi „Naşterea lumilor şi Apocalipsa după Ioan”. Bineînţeles acestea sunt abordări prin cunoaştere, la care s-ar putea face multe observaţii.
O adnotare suplimentară în legătură cu profeţiile mai vechi: amestecarea interpretărilor Apocalipsei după Ioan cu profeţia Vechiului Testament nu ajută mult la clarificarea lor. Chiar dacă în unele locuri apar imagini înrudite, ar trebui mai întâi comparate afirmaţiile vechilor profeţi cu evenimentele istorice de dinaintea lui Hristos şi cu cronologia lor corespunzătoare. Abia atunci se va evidenţia faptul că aceşti profeţi vorbeau, aproape fără excepţie, despre evenimente care aveau să se întâmple atât în perioada pre-creştină cât şi în cea din timpul lui Hristos: de ex. despre prizonieratul babilonian şi reîntoarcerea evreilor, cât şi despre războaiele care au urmat în ţară, despre o victorie în acele vremuri a evreilor etc., precum şi despre venirea lui Mesia respectiv a lui Hristos (în privinţa lui Mesia vezi capitolele despre Vechiul Testament).In extrem de puţine locuri transpare câte ceva care poate fi înţeles ca referire la vremurile noastre respectiv la ceea ce este descris în Apocalipsa după Ioan (de ex. Isaia 24; 25; 27; 66:15; Daniel 7:9-28).
Apocalipsa după Ioan 5:6 a fost interpretată în cadrul teologiei tradiţionale (creştine) ca viziune fundamentală: Mielul, care părea junghiatşi care totuşi stătea în picioare în faţa scaunului de domnie. În perspectiva ecleziastică, Biserica era considerată ca fiind primul loc unde se transpune în faptă noul. În rest, teologii au tratat Apocalipsa lui Ioan în corelaţie cu o încredere de "sfârşit al lumii" (escatologică) într-o "Împărăţie" a lui Dumnezeu ce avea să vină, în special în legătură cu predicile corespunzătoare din anii de învăţător ai lui Iisus. Lucrarea lui Dumnezeu, începută cu Iisus, rămasă neisprăvită, continuă să se dezvolte până la împlinire; cf. Filipeni 1:6. În acest context s-a întâmplat ca începutul unui "cer nou şi al unui pământ nou" (Apocalipsa lui Ioan 21) să fi fost presupus deja odată cu răstignirea şi învierea lui Iisus - urmat de presupunerea unei dezvoltări continue din acel moment. Însă Apocalipsa lui Ioan vorbeşte despre o răsturnare, o transformare care - oricât de simbolic interpretată - lasă să se întrevadă o magnitudine nemaiîntâlnită până atunci. Contradicţia aparentă între ceva care de fapt există deja şi ceva care urmează să devină abia mai târziu realitate, se va rezolva cu adevărat abia atunci când acea conştiinţă arătată de Iisus atunci când rosteşte, nu o dată "Dar vine ceasul, şi acum a şi venit…"(Evanghelia după Ioan 4 şi 5) va fi înţeleasă şi interiorizată pe cale meditativă: această contradicţie constă în afirmaţia că ceva este real, existent pe plan spiritual, dar se va împlini şi va deveni realitate abia mai târziu şi în planul real, perceptibil.
Cum să abordăm profeţiile.
În acest punct este oportun să facem câteva observaţii generale în legătură cu modul de abordare a profeţiilor, nu doar a Apocalipsei lui Ioan, ci şi a altor „apocalipse”, de cele mai multe ori mai scurte, din literatura apocrifă a primelor secole, dar şi a viziunilor apocaliptice moderne a proorocilor moderni şi contemporani, acestea din urmă de multe ori cu un caracter „mixt”. În afară de acestea aici ar intra şi diversele „proorociri” individuale. Etapele arhaice propriu-zise ale Apocalipsei lui Ioan sunt tot atât de inevitabile precum diversele stadii de dezvoltare ale unui embrion, respectiv ale unei fiinţe vii, sau anumite etape în dezvoltarea unui mistic ş.a.m.d. Modul în care sunt traversate aceste etape, dacă se va învăţa mult din cel mai mărunt lucru pentru a se evita astfel o anume asprime exterioară, sau trebuie să se aibă loc dezastre mai mari, depinde numai de oameni. La o analiză a evenimentelor concrete, exterioare în lume, se observă aceeaşi regularitate, indiferent dacă se iau în considerare destinele individuale ale oamenilor sau contextele mai ample.
Detaliile ne-arhetipale şi deci mai puţin fundamentale în viziunile despre viitor sunt „programe” mentale, care pe baza trăirilor şi evenimentelor ce le preced, se dezvoltă până într-atât încât pare că vor avea drept urmare anumite evenimente viitoare, care pot fi delimitate tot mai clar după natura lor, precum şi în timp şi spaţiu. Dacă însă programele mentale originale individuale sau de grup se schimbă ca efect al eforturilor umane, atunci şi detalii privind viitorul se vor modifica, în măsura în care ele depăşesc necesităţile imaginilor arhetipale. Acesta este motivul pentru care viziunile seschimbă odată cu trecerea timpului. Acest lucru este valabil mai ales în cazul acelor oameni care nu au perspectivele complexe pe care le are Apostolul Ioan în Apocalipsa sa; viziunile acestora pot fi, în funcţie de împrejurări, foarte curând depăşite. În orice caz, având în vedere inerţia umană, spectrul posibilităţilor în acest sens este destul de redus.
Vizionarii pot fie percepe vagi impulsuri, acestea fiind, în funcţie de împrejurări, cele mai corecte, fie pot vedea posibilităţi clare în formă simbolică, sau chiar evenimente reale exacte. Detaliile exacte ale acestora din urmă, vag conturate, sunt însă uneori sugerate de subconştient, nemaivorbind de simplele proiectări ale experienţelor trecute asupra viitorului, de percepţiile adesea înşelătoare, sau de interpretări absolut eronate.
Alte contradicţii în astfel de „viziuni despre viitor” reflectă în mod evident scenarii prestabilite pentru viitor, în mare parte contradictorii (* vezi şi trimiterea de la sfârşitul capitolului despre „Cele şapte urgii”). Acestea constituie la nivelul psihic al omenirii, „posibilităţi reale, necristalizate încă”, la apariţia cărora au contribuit diverse percepţii şi închipuiri. Fiecare om, conştient sau nu, participă la acest proces decizional în ceea ce priveşte viitorul.
Lumea este pe de o parte un organism conştient, liber, şi nimeni nu are căderea să Îi spună lui Dumnezeu cum să trateze această parte a fiinţei Sale, respectiv a creaţiei Sale. Pe de altă parte, şi omul la rândul său este liber să aleagă soluţii mereu mai bune, la fel cum, de exemplu, celulelor corpului său i se poate atribui o gamă considerabilă de variaţie a funcţiilor – acestea nefiind dictate de conştiinţa umană, dar putând fi influenţate pozitiv printr-o găndire pozitivă.
Astfel, prin intermediul unor gânduri şi rugăciuni cu putere transformatoare, prin dragoste şi credinţă în Dumnezeu, prin fapte generoase şi har se poate face şi primi în schimb mai mult decât preferă să considere cei cu o atitudine fatalistă.
Atât convingerea anumitor mistici, conform căreia totul există dinainte la un nivel superior, dincolo de timp şi spaţiu, precum şi nivelul percepţiei umane cum că fiecare decizie corectă implică o luptă, sunt corecte, independent una de cealaltă. A le contrapune într-o analiză filozofică nu ar corespunde caracterului lor total diferit, iar rezultatul obţinut ar fi astfel fals.
Detaliile ne-arhetipale şi deci mai puţin fundamentale în viziunile despre viitor sunt „programe” mentale, care pe baza trăirilor şi evenimentelor ce le preced, se dezvoltă până într-atât încât pare că vor avea drept urmare anumite evenimente viitoare, care pot fi delimitate tot mai clar după natura lor, precum şi în timp şi spaţiu. Dacă însă programele mentale originale individuale sau de grup se schimbă ca efect al eforturilor umane, atunci şi detalii privind viitorul se vor modifica, în măsura în care ele depăşesc necesităţile imaginilor arhetipale. Acesta este motivul pentru care viziunile seschimbă odată cu trecerea timpului. Acest lucru este valabil mai ales în cazul acelor oameni care nu au perspectivele complexe pe care le are Apostolul Ioan în Apocalipsa sa; viziunile acestora pot fi, în funcţie de împrejurări, foarte curând depăşite. În orice caz, având în vedere inerţia umană, spectrul posibilităţilor în acest sens este destul de redus.
Vizionarii pot fie percepe vagi impulsuri, acestea fiind, în funcţie de împrejurări, cele mai corecte, fie pot vedea posibilităţi clare în formă simbolică, sau chiar evenimente reale exacte. Detaliile exacte ale acestora din urmă, vag conturate, sunt însă uneori sugerate de subconştient, nemaivorbind de simplele proiectări ale experienţelor trecute asupra viitorului, de percepţiile adesea înşelătoare, sau de interpretări absolut eronate.
Alte contradicţii în astfel de „viziuni despre viitor” reflectă în mod evident scenarii prestabilite pentru viitor, în mare parte contradictorii (* vezi şi trimiterea de la sfârşitul capitolului despre „Cele şapte urgii”). Acestea constituie la nivelul psihic al omenirii, „posibilităţi reale, necristalizate încă”, la apariţia cărora au contribuit diverse percepţii şi închipuiri. Fiecare om, conştient sau nu, participă la acest proces decizional în ceea ce priveşte viitorul.
Lumea este pe de o parte un organism conştient, liber, şi nimeni nu are căderea să Îi spună lui Dumnezeu cum să trateze această parte a fiinţei Sale, respectiv a creaţiei Sale. Pe de altă parte, şi omul la rândul său este liber să aleagă soluţii mereu mai bune, la fel cum, de exemplu, celulelor corpului său i se poate atribui o gamă considerabilă de variaţie a funcţiilor – acestea nefiind dictate de conştiinţa umană, dar putând fi influenţate pozitiv printr-o găndire pozitivă.
Astfel, prin intermediul unor gânduri şi rugăciuni cu putere transformatoare, prin dragoste şi credinţă în Dumnezeu, prin fapte generoase şi har se poate face şi primi în schimb mai mult decât preferă să considere cei cu o atitudine fatalistă.
Atât convingerea anumitor mistici, conform căreia totul există dinainte la un nivel superior, dincolo de timp şi spaţiu, precum şi nivelul percepţiei umane cum că fiecare decizie corectă implică o luptă, sunt corecte, independent una de cealaltă. A le contrapune într-o analiză filozofică nu ar corespunde caracterului lor total diferit, iar rezultatul obţinut ar fi astfel fals.
Despre conţinuturile Apocalipsei lui Ioan: Cele şapte Biserici.
În primul capitol al Apocalipsei Ioan descrie prima viziune de după Înălţarea la cer. „M-am întors să aud glasul”, sau mai evident în Capitolul 4„Suie-te aici...", „Numaidecât am fost răpit in Duhul” înseamnă că nu Hristos „coboară” la Ioan, ci Ioan poate „urca”, mare parte a timpului conştient, la nivelul celui care îi vorbeşte. Acesta este un aspect foarte important, şi nu unul simbolic. Cel care i se adresează este „Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu”, care a „fost mort” , şi ţine „ cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor”, Hristos cel reunit cu Dumnezeu. Prin aceasta el numeşte şi tema generală, multiplu variată care traversează întreaga Apocalipsă ca un fir călăuzitor: penetrarea diferitelor nivele părăsite, respectiv „întunecate” ale vieţii nu de către o lumină oarecare, ci de către „Lumina adevărată” în spiritul Evangheliei lui Ioan, de către Hristos. Iniţial, în contextul profeţiei repetate a revenirii lui Hristos, totul este aşezat ”pe nori”.
Hristos se arată în calitatea Sa de nucleu al „celor Şapte Biserici care sunt în Asia”, radiind lumină şi aducând cu Sine puterea deciziilor înţelepte. "Îmbrăcat cu o haină lungă pănă la picioare "–adică spiritul său străbate orice, chiar şi voinţa, care este exprimată prin picioare-; era "încins la piept cu un brâu din aur"–iubirea din inimă este legată şi de înţelepciune-. "Capul şi părul lui erau albe..."–prin această legătură cu iubirea este şi capul la rândul său, scânteietor-; "ochii Lui erau ca para focului"–ochii Lui ’învăluie lumea în lumină’-; "picioarele Lui erau ca arama aprinsă"–paşii Lui au şi un efect purificator către exterior-; "şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari"–Duhul este prezent şi în glasul Lui-. "În mâna dreaptă ţinea şapte stele"–El atrage cu mâna dreaptă care reprezintă viitorul, toate forţele, toate caracterele, iar acestea Îl urmează-; "Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri"–El aduce în lume adevărata putere de distingere şi diferenţierea.
Această viziune pare o analogie la viziunea Sfântului Ioan Botezătorul la începutul Evangheliei sale, cu porumbelul adevăratului Duh; cele şapte comunităţi corespund chemării ucenicilor – de ex. Ioan 1, Matei 4, 18:22.
Această viziune pare o analogie la viziunea Sfântului Ioan Botezătorul la începutul Evangheliei sale, cu porumbelul adevăratului Duh; cele şapte comunităţi corespund chemării ucenicilor – de ex. Ioan 1, Matei 4, 18:22.
Cele „şapte comunităţi” - şapte Biserici,Apocalipsa 2-3 – au existat în realitate. Ele întruchipau diverse probleme, caracteristici şi posibilităţi culturale pe care Hristos îi dă lui Ioan misiunea de a le scrie „Îngerilor” acestor Biserici fără menajamente. Termenul „înger” pare a se referi aici şi la conducătorii pământeşti ai acestor comunităţi, scrisorile adresate lor nefiind o chestiune pur transcedentală. În afară de aceasta, s-a pornit cu certitudine de la premisa că toate aceste biserici erau realmente conduse de îngeri. Dar în acelaşi timp termenul „înger” ar putea denota în plus şi faptul că aceste comunităţi creştine din cele şapte oraşe erau considerate ca reprezentând acele puteri pe care îngerii le întruchipează, şi care apar şi în alte părţi.
Pornind de la acestea, este posibil să existe o doză de adevăr în presupunerile nu foarte solid fundamentate ale orientărilor rosicruciene, teosofice, antroposofice conform cărora aceste comunităţi reprezintă culturi succesive. Transformarea în prezent a culturii occidentale într-o cultură mai blândă ce se înalţă la orizont este identificată fie cu trecerea de la cea de-a cincea comunitatea la cea de-a şasea, fie cu trecerea de la cea de-a şasea la cea de-a şaptea comunitate. Uneori se încearcă stabilirea unei relaţii cu reprezentările legate de o viitoare eră a „Vărsătorului” care – conform diverselor orientări astrologice şi New Age – ar începe cam între 1961 şi aproximativ 2000, sau abia în 2242, respectiv după R. Steiner, va înflori abia în jurul anului 3500. În unele dintre aceste calcule se presupune însă şi existenţa unor „sub-ere” de câte 300-400 de ani. Dar, chiar dacă aceste cicluri cosmice sunt bazate pe realităţi, ceva important este totuşi trecut cu vederea aici.
Apocalipsa nu este centrată pe dezvoltarea ciclică prin „revenirea perpetuă a aceloraşi douăsprezece semne zodiacale”. Mult mai potrivită pentru natura Apocalipsei ar fi imaginea unei spirale în care totul se desfăşoară la nivele mereu mai înalte. Totuşi, „salturile cuantice” foarte pregnante ale dezvoltării omenirii şi a lumii în Apocalipsă nu pot fi văzute doar pe baza unei mişcări ciclice continuue, a mişcării de precesie a axei pământului şi a fenomenelor spirituale ce le însoţesc. Dacă se ia în considerare de exemplu istoria contemporană, se observă că au loc evoluţii tot mai rapide. Se poate resimţi aici intervenţia unei forţe superioare. Dacă se caută originea acestor schimbări în cicluri, pentru schimbările apocaliptice trebuie acceptată existenţa unui ciclu suplimentar, mai mare. Dar poate fi vorba şi de acele influenţe despre care vorbeşte Apocalipsa.
Apocalipsa nu este centrată pe dezvoltarea ciclică prin „revenirea perpetuă a aceloraşi douăsprezece semne zodiacale”. Mult mai potrivită pentru natura Apocalipsei ar fi imaginea unei spirale în care totul se desfăşoară la nivele mereu mai înalte. Totuşi, „salturile cuantice” foarte pregnante ale dezvoltării omenirii şi a lumii în Apocalipsă nu pot fi văzute doar pe baza unei mişcări ciclice continuue, a mişcării de precesie a axei pământului şi a fenomenelor spirituale ce le însoţesc. Dacă se ia în considerare de exemplu istoria contemporană, se observă că au loc evoluţii tot mai rapide. Se poate resimţi aici intervenţia unei forţe superioare. Dacă se caută originea acestor schimbări în cicluri, pentru schimbările apocaliptice trebuie acceptată existenţa unui ciclu suplimentar, mai mare. Dar poate fi vorba şi de acele influenţe despre care vorbeşte Apocalipsa.
Dacă se iau considerare şi cercetările pănâ acum prea puţin luate în serios despre transformările cosmice din perioadele preistorice, cum ar calendare, descoperiri arheologice, mărturii scrise, legende ca cele ale lui H.J. Andersen ş.a., mecanica cerească şi prin urmare şi ritmurile erelor nu se mai prezintă ca fiind mereu constante. Este limpede că acestea pot fi anihilate, respectiv transformate prin influenţe radicale. Ciclurile temporale clasice ar fi avut astfel o importanţă şi mai redusă decât la primele cinci „comunităţi” – în acestea au văzut orientările teosofice etc, culturile Indiei, Persiei, Egiptului şi Caldeei, ale Greciei şi Romei ş.a.m.d., precum şi culturile occidentale de până acum.