Dacă suni la o agenţie de turism din Alaska şi ceri să vizitezi România, cu siguranţă în traseul încropit îţi va recomanda şi Voroneţul, biserica zugrăvită cu pensula înmuiată în credinţă. Lăcaş însemnat cu o pictură legendară, o palmă de geniu mânuită de Dumnezeu prin mâinile aurite ale unor zugravi, călugări necunoscuţi, atunci şi astăzi, şa a ieşit acel albastru împrumutat parcă din cărţile sfinte pe peretele exterior. Doar credinţa pictorilor, atât ar fi putut duce la aşa ceva. Pe acea culoare şi-au sprijinit fruntea ieri şi azi pelerinii. În zile de criză şi de nevoinţă.
Nimeni nu mai poate stabili formula, fie şi chimică, a „Bibliei cu toate paginile deschise", cum mai este numită pictura exterioară a Mănăstirii Voroneţ. O mănăstire cât zările fără de sfârşit ale văzduhului. În satul aşezat pe un deal, înconjurat de brădetul verde, cenuşiu.
Astăzi, sub umbra albă a iernii, lăcaşul e ca un giuvaer albastru pe întinderea neţărmurită a iernii. Este o frumoasă armonie între construcţia lăcaşului şi picturile sale murale. Impresionează Judecata de Apoi. Albastru cu râuri roşii, de foc, un drum presărat de păcate, către iad. Sau către împăcarea cu viaţa şi îndreptarea spre credinţă. Şi înainte de 1989, când biserica era închisă, oamenii se regăseau aici pe sine. Era o formă de luptă cu ateismul. În umbra brazilor seculari ai lui Ştefan.
Astăzi, în vremuri de criză, mănăstirea are o importanţă specială. Mai puţini turişti, dar mai mulţi credincioşi. Maica stareţă, Stavrofora Irina Pântescu, spune că turiştii, ca şi pelerinii, vizitau mănăstirea şi înainte de 1989, chiar dacă nu se ţineau slujbe, ca să se regăsească drept oameni. De atunci şi până astăzi au venit de peste tot, din Japonia până-n Australia, şi s-au închinat. Acum, maica stareţă aşteaptă şi un pelerin din Groenlanda. „Numai un pinguin n-a venit, dar îl primim cum se cuvine."
Mai întâi, cum vedeţi, am stat de vorbă cu maica stareţă. Dar cu puţin timp în urmă, alături de un grup de turişti sosiţi cu autocarul şi mergând pe urmele lui Eminescu, am poposit la Voroneţ. Zilele trecute am fost din nou şi am aflat povestea unui preot, fost sudor, căruia întâlnirea cu Mănăstirea Voroneţ cu ani în urmă i-a schimbat destinul, i-a luminat viaţa.
Mai întâi povestea turiştilor, pelerini plecaţi de departe şi ajunşi la mult-cunoscuta mănăstire. Grupul de iubitori ai lui Eminescu, ai literaturii în general, strânşi în filiale Astra din ţară, dar şi din Bulgaria, Serbia, Republica Moldova a inclus ca punct de oprire şi Mănăstirea Voroneţ. Sărbătoreau Deniile eminesciene şi poposeau la Voroneţ, mergând pe urmele lui Mihai Eminescu.
Un preot sârb de origine română din Deliblata, altul din Chişinău, un bulgar din Varna, alături de români din Iaşi, Alba-Iulia sau Timişoara au aprins o lumânare la mormântul lui Daniil Sihastrul de la mănăstire. Dar mai ales au admirat impresionanta scenă: Judecata de Apoi. „Frumoase căşi (case - n. red.) aveţi voi, dar şi mai frumoase sunt lăcaşele sfinte. Acest Voroneţ este magnific. Şi Eminescu trebuie să fi fost aici", mi-a spus Vlatko Petkovici, venit tocmai din Belgrad. Maica muzeografă, ghidul erudit al mănăstirii, monahia Elena Simionovici, ne-a spicuit din istoricul mănăstirii, dar mai ales ne-a explicat semnificaţia picturilor aranjate pe albastrul inconfundabil de Voroneţ, deasupra capetelor noastre.
Maica are două facultăţi şi ştie a prinde grai în limbi străini câte degete avem fiecare la mâini. A scris şi o carte despre mănăstire, care se află la vânzare în gondac, un fel de bibliotecă a mănăstirii, pentru cei care vor să studieze în amănunt picturile şi acasă. Pentru că nu e lucru de şagă, pictura te impresionează, dar tainele nu i le poţi pătrunde decât întorcându-te şi reîntorcându-te la ea. Acolo vin pelerini în costum popular din Bucovina şi se roagă sfios, din tot sufletul, iar unii, bătrâni, se închinau şi plângeau.
Tot ei ajungeau la Voroneţ şi înainte de 1989 şi lăsau pomelnice acolo, dar fiindcă mănăstirea era închisă, pomelnicele se duceau la biserica din sat, care este aproape.